ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5182/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 76 din 11 martie 2010 Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect acțiunea în contencios administrativ formulată de contestatoarea Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Suceava, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - prin Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit București, în favoarea secției comerciale, de contencios administrativ și fiscal, a Tribunalului Suceava.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Reclamanta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Suceava a solicitat anularea deciziei nr. 18295 din 20 august 2009, a adresei din 13 iulie 2009 și a procesului-verbal de constatare din 30 iunie 2009, acte emise de Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit București, precum și suspendarea executării acestor acte administrative până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în anulare. Cererea de suspendare a executării actelor administrative a căror anulare s-a solicitat a fost soluționată prin sentința nr. 266 din 7 decembrie 2009. La termenul din 8 martie 2010 instanța a pus în discuția părților excepția necompetenței materiale a Curții de Apel în soluționarea fondului cauzei.

Analizând excepția invocată din oficiu, instanța a constatat-o întemeiată și a admis-o, cu consecința stabilirii competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, pentru următoarele considerente: În raport cu prevederile art. 3 alin. (2) și (6) din O.G. nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător, actele de constatare, stabilire și individualizare a obligațiilor de plată privind creanțele bugetare rezultate din nereguli, precum și accesoriile acestora și costurile bancare, sunt titluri de creanță ce pot fi contestate în condițiile și termenele stabilite de C. proc. fisc. Astfel fiind, întrucât au ca obiect creanțe bugetare, asemenea acte se înscriu în categoria actelor administrative ce privesc contribuții bugetare, în sensul prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Instanța de fond a apreciat că, întrucât criteriul locului ocupat de organul care a emis sau, după caz, a încheiat actul, operează atât în cazul actului unilateral, cât și în cazul contractului administrativ, indiferent care este valoarea despăgubirilor, în timp ce criteriul cuantumului de până la 500.000 RON (sau peste) operează numai pentru litigiile care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora, indiferent dacă actul emană de la o autoritate locală sau de la una centrală și, cum în cauză, urmare a admiterii în parte a cererii de revocare, valoarea debitului imputat este de 27.000 RON, în cauză competența aparține secției comerciale, de contencios administrativ și fiscal, a Tribunalului Suceava, căreia i-a trimis dosarul.

Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - prin Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit București a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 13/2006 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, prin reorganizarea Agenției SAPARD, aprobată de Legea nr. 198/2006, modificată și completată prin O.U.G. nr. 65/2008, Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit este instituție publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

Referitor la contractul de finanțare din 29 septembrie 2006, încheiat între Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit (prin reorganizarea Agenției SAPARD conform O.G. nr. 13/2006), în calitate de Autoritate Contractantă și Direcția Sanitară și pentru Siguranța Alimentelor Suceava, recurentul susține că este un contract administrativ, atât prin prisma părții semnatare a acestui contract, în speță o autoritate publică centrală, respectiv Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, instituție publică ce funcționează în baza O.U.G. nr. 13/2006, aprobată prin Legea nr. 198/2006, cu modificările și completările ulterioare, cât și prin prisma obiectului contractului de finanțare, respectiv acordarea unui sprijin financiar nerambursabil acordat din fonduri publice (75% contribuția financiară a Comunității Europene și 25% contribuția publică națională).

Recurentul mai susține că teoria potrivit căreia în materia de față nu are relevanță organul emitent al actului administrativ atacat, ci valoarea creanței contestate, (care în speță se situează sub 500.000 RON), atrăgând competența în primă instanță a tribunalului, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, nu poate fi reținută în prezenta speță deoarece la art. 10 alin. (1), numai la teza I-a din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ se face distincție pentru actele administrative emise de autoritățile publice locale și județene, referitor la soluționarea în fond a cauzelor care au ca obiect valori de până la 500.000 RON la tribunalele administrativ-teritoriale, iar la art. 10 alin. (1) teza a II-a din aceeași lege, pentru actele administrative emise de autoritățile publice centrale nu se face această distincție, soluționarea în fond a cauzelor făcându-se de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel.

De asemenea, recurentul mai arată că în dosarele care au ca obiect obligația de a face, fiind neevaluabile în bani, competența nu poate fi stabilită după criteriile consemnate de instanța de judecată în sentința civilă/încheierea atacată, iar practica judiciară în acest domeniu trebuie să fie unitară, soluționarea în fond a cauzelor făcându-se de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel.

Se mai arată de către recurent faptul că acțiunea referitoare la executarea prevederilor contractuale și, implicit, la constituirea de debite ca urmare a neregulilor rezultate ca urmare a nerespectării de către beneficiarul Programului SAPARD a obligațiilor contractuale, este de competența de judecată a instanței de contencios administrativ, în cauza dedusă judecății fiind competentă secția de contencios administrativ, a Curții de Apel Suceava, conform art. 2 alin. (1) lit. c) teza finală, art. 8 alin. (2) și (3) coroborată cu art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Astfel, în cauza de față nu sunt incidente, în stabilirea competenței materiale a instanței de judecată, prevederile art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, referitoare la cuantumul pretențiilor ce fac obiectul dosarului, ci prevederile tezei a II-a din art. 10 alin. (1) din același act normativ, cauza de față având ca obiect anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică centrală, respectiv procesul verbal de constatare din 09 iulie 2009, act administrativ emis ca urmare a nerespectării obligațiilor instituite printr-un contract administrativ. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc. civ., făcând o dublă distincție pentru stabilirea competenței instanțelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat. Astfel, pe de o parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene (litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel).

Pe de altă parte, legea distinge între actele administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON (litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel). Înalta Curte are în vedere faptul că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de analizarea legalității actelor emise de Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit în vederea recuperării unor sume acordate reclamantei în baza unui contract cadru de finanțare, iar temeiul legal al controlului efectuat de către pârâtă este O.G.

nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente, utilizate necorespunzător, potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din acest act normativ sumele de recuperat fiind creanțe bugetare. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 79/2003: „ Obiectul constatării existenței creanțelor bugetare îl constituie stabilirea neregulilor, prejudiciilor și/sau a persoanelor juridice ori fizice debitoare, ca urmare a nerespectării legalității, conformității și regularității utilizării și administrării fondurilor comunitare și a fondurilor de cofinanțare aferente”. Conform prevederilor art. 4 alin. (2) din același act normativ: „ Creanțele bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanțelor fiscale, în sensul drepturilor și obligațiilor care revin creditorilor, autorităților cu competențe în gestionarea asistenței financiare comunitare nerambursabile și debitorilor”.

Înalta Curte arată că procedura de control și recuperare a fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente, utilizate necorespunzător, este reglementată de O.G. nr. 79/2003. Din întreaga economie a conținutului normativ al O.G. nr. 79/2003 rezultă că sumele de recuperat rezultate din nereguli și/sau fraudă, plătite din fonduri comunitare sau fonduri de cofinanțare, au caracter de creanță bugetară, asimilată creanțelor bugetare cărora li se aplică prevederile legale referitoare la colectarea creanțelor bugetare. Față de dispozițiile art. 3 alin. (4) din actul normativ citat, titlul de creanță este asimilat actului administrativ fiscal, împotriva acestui titlu de creanță debitorul putând formula contestație la organul emitent, în condițiile C. proc.

fisc. Așadar, art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. face trimitere, în privința competenței de soluționare a acțiunilor judiciare îndreptate împotriva deciziilor emise în soluționarea contestațiilor administrativ fiscale prealabile, la dispozițiile „legii”, respectiv, în lipsa altor precizări, la dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materia competenței instanțelor de contencios administrativ. Drept urmare, procedura de control, constatare, contestare și recuperare a sumei ce face obiectul prezentului litigiu, care are un caracter specific și reprezintă, din punct de vedere al naturii sale juridice, o obligație bugetară, ce poate fi asimilată noțiunii de contribuție din legislația fiscală, urmează regimul de drept comun prevăzut în C. proc.

fisc. În raport de această caracterizare a creanței respective, de valoarea care face obiectul recuperării, de natura publică a fondurilor, sunt aplicabile sub aspectul competenței materiale, prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON, se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale. Prin urmare, fiind vorba de recuperarea unei creanțe fiscale asimilate, competența materială a instanței se stabilește prin aplicarea criteriului valoric stabilit prin textul legal anterior citat.

În speță, actele contestate de reclamantă se referă la o creanță bugetară care nu depășește suma de 500.000 RON, iar potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența de soluționare în primă instanță a litigiului se stabilește, prin raportare exclusiv la criteriul valoric, în raport de cuantumul sumei la care se referă actele contestate (inferior valorii de 500.000 RON), în favoarea tribunalelor administrativ fiscale. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 și art. 312 alin. (6) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, prin Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit București, împotriva sentinței nr. 76 din 11 martie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2010.