ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5182/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5182/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 76 din 11 martie 2010 Curtea

de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a declinat

competența de soluționare a cauzei având ca obiect acțiunea în contencios administrativ

formulată de contestatoarea Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor

Suceava, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

- prin Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit București, în favoarea

secției comerciale, de contencios administrativ și fiscal, a Tribunalului Suceava.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Reclamanta Direcția Sanitară

Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Suceava a solicitat anularea deciziei

nr. 18295 din 20 august 2009, a adresei din 13 iulie 2009 și a procesului-verbal

de constatare din 30 iunie 2009, acte emise de Agenția de Plăți pentru Dezvoltare

Rurală și Pescuit București, precum și suspendarea executării acestor acte administrative

până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în anulare.

Cererea de suspendare

a executării actelor administrative a căror anulare s-a solicitat a fost soluționată

prin sentința nr. 266 din 7 decembrie 2009.

La termenul din 8 martie

2010 instanța a pus în discuția părților excepția necompetenței materiale a Curții

de Apel în soluționarea fondului cauzei.

Analizând excepția invocată

din oficiu, instanța a constatat-o întemeiată și a admis-o, cu consecința stabilirii

competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, pentru următoarele

considerente:

În raport cu prevederile

art. 3 alin. (2) și (6) din O.G. nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor

comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător,

actele de constatare, stabilire și individualizare a obligațiilor de plată privind

creanțele bugetare rezultate din nereguli, precum și accesoriile acestora și costurile

bancare, sunt titluri de creanță ce pot fi contestate în condițiile și termenele

stabilite de C. proc. fisc.

Astfel fiind, întrucât

au ca obiect creanțe bugetare, asemenea acte se înscriu în categoria actelor administrative

ce privesc contribuții bugetare, în sensul prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004.

Instanța de fond a apreciat

că, întrucât criteriul locului ocupat de organul care a emis sau, după caz, a încheiat

actul, operează atât în cazul actului unilateral, cât și în cazul contractului administrativ,

indiferent care este valoarea despăgubirilor, în timp ce criteriul cuantumului de

până la 500.000 RON (sau peste) operează numai pentru litigiile care privesc taxe

și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și impozite, contribuții, datorii

vamale, precum și accesorii ale acestora, indiferent dacă actul emană de la o autoritate

locală sau de la una centrală și, cum în cauză, urmare a admiterii în parte a cererii

de revocare, valoarea debitului imputat este de 27.000 RON, în cauză competența

aparține secției comerciale, de contencios administrativ și fiscal, a Tribunalului

Suceava, căreia i-a trimis dosarul.

Împotriva acestei hotărâri,

pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - prin Agenția de Plăți pentru

Dezvoltare Rurală și Pescuit București a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea recursului,

întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că potrivit

dispozițiilor O.U.G. nr. 13/2006 privind înființarea, organizarea și funcționarea

Agenției de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, prin reorganizarea Agenției

SAPARD, aprobată de Legea nr. 198/2006, modificată și completată prin O.U.G.

nr. 65/2008, Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit este instituție

publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării

Rurale.

Referitor la contractul

de finanțare din 29 septembrie 2006, încheiat între Agenția de Plăți pentru Dezvoltare

Rurală și Pescuit (prin reorganizarea Agenției SAPARD conform O.G. nr. 13/2006),

în calitate de Autoritate Contractantă și Direcția Sanitară și pentru Siguranța

Alimentelor Suceava, recurentul susține că este un contract administrativ, atât

prin prisma părții semnatare a acestui contract, în speță o autoritate publică centrală,

respectiv Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, instituție publică

ce funcționează în baza O.U.G. nr. 13/2006, aprobată prin Legea nr. 198/2006, cu

modificările și completările ulterioare, cât și prin prisma obiectului contractului

de finanțare, respectiv acordarea unui sprijin financiar nerambursabil acordat din

fonduri publice (75% contribuția financiară a Comunității Europene și 25% contribuția

publică națională).

Recurentul mai susține

că teoria potrivit căreia în materia de față nu are relevanță organul emitent al

actului administrativ atacat, ci valoarea creanței contestate, (care în speță se

situează sub 500.000 RON), atrăgând competența în primă instanță a tribunalului,

potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, nu poate fi reținută în prezenta speță

deoarece la art. 10 alin. (1), numai la teza I-a din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ se face distincție pentru actele administrative emise de autoritățile

publice locale și județene, referitor la soluționarea în fond a cauzelor care au

ca obiect valori de până la 500.000 RON la tribunalele administrativ-teritoriale,

iar la art. 10 alin. (1) teza a II-a din aceeași lege, pentru actele administrative

emise de autoritățile publice centrale nu se face această distincție, soluționarea

în fond a cauzelor făcându-se de secțiile de contencios administrativ și fiscal

ale curților de apel.

De asemenea, recurentul

mai arată că în dosarele care au ca obiect obligația de a face, fiind neevaluabile

în bani, competența nu poate fi stabilită după criteriile consemnate de instanța

de judecată în sentința civilă/încheierea atacată, iar practica judiciară în acest

domeniu trebuie să fie unitară, soluționarea în fond a cauzelor făcându-se de secțiile

de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel.

Se mai arată de către

recurent faptul că acțiunea referitoare la executarea prevederilor contractuale

și, implicit, la constituirea de debite ca urmare a neregulilor rezultate ca urmare

a nerespectării de către beneficiarul Programului SAPARD a obligațiilor contractuale,

este de competența de judecată a instanței de contencios administrativ, în cauza

dedusă judecății fiind competentă secția de contencios administrativ, a Curții de

Apel Suceava, conform art. 2 alin. (1) lit. c) teza finală, art. 8 alin. (2) și

(3) coroborată cu art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ.

Astfel, în cauza de față

nu sunt incidente, în stabilirea competenței materiale a instanței de judecată,

prevederile art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, referitoare la cuantumul

pretențiilor ce fac obiectul dosarului, ci prevederile tezei a II-a din art. 10

alin. (1) din același act normativ, cauza de față având ca obiect anularea unui

act administrativ emis de o autoritate publică centrală, respectiv procesul verbal

de constatare din 09 iulie 2009, act administrativ emis ca urmare a nerespectării

obligațiilor instituite printr-un contract administrativ.

Examinând sentința atacată

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele

ce se vor arăta în continuare.

Contenciosul administrativ

este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca

fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ

competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți

este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea,

după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea

în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare

la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care

reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este

actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică

în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând

sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a

instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum

și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000

RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale

curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios

administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc. civ., făcând o

dublă distincție pentru stabilirea competenței instanțelor de contencios administrativ:

în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează

obiectul actului administrativ contestat.

Astfel, pe de o parte,

se distinge între actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice

locale și județene (litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale)

și acte administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale (litigii

ce sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților

de apel).

Pe de altă parte, legea

distinge între actele administrative care privesc taxe și impozite, contribuții,

datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON (litigii

ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative

care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora mai mari de 500.000 RON (litigii ce sunt date în competența secțiilor

de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel).

Înalta Curte are în vedere

faptul că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de analizarea legalității

actelor emise de Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit în vederea

recuperării unor sume acordate reclamantei în baza unui contract cadru de finanțare,

iar temeiul legal al controlului efectuat de către pârâtă este O.G. nr. 79/2003

privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de

cofinanțare aferente, utilizate necorespunzător, potrivit art. 2 alin. (1) lit.

d) din acest act normativ sumele de recuperat fiind creanțe bugetare.

Astfel, potrivit dispozițiilor

art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 79/2003: „

Obiectul constatării existenței creanțelor

bugetare îl constituie stabilirea neregulilor, prejudiciilor și/sau a persoanelor

juridice ori fizice debitoare, ca urmare a nerespectării legalității, conformității

și regularității utilizării și administrării fondurilor comunitare și a fondurilor

de cofinanțare aferente”.

Conform prevederilor

art. 4 alin. (2) din același act normativ: „

Creanțele bugetare rezultate din nereguli

sunt asimilate creanțelor fiscale, în sensul drepturilor și obligațiilor care revin

creditorilor, autorităților cu competențe în gestionarea asistenței financiare comunitare

nerambursabile și debitorilor”.

Înalta Curte

arată că procedura de control și recuperare a fondurilor comunitare, precum și a

fondurilor de cofinanțare aferente, utilizate necorespunzător, este reglementată

de O.G. nr. 79/2003.

Din întreaga

economie a conținutului normativ al O.G. nr. 79/2003 rezultă că sumele de recuperat

rezultate din nereguli și/sau fraudă, plătite din fonduri comunitare sau fonduri

de cofinanțare, au caracter de creanță bugetară, asimilată creanțelor bugetare cărora

li se aplică prevederile legale referitoare la colectarea creanțelor bugetare.

Față de dispozițiile

art. 3 alin. (4) din actul normativ citat, titlul de creanță este asimilat actului

administrativ fiscal, împotriva acestui titlu de creanță debitorul putând formula

contestație la organul emitent, în condițiile C. proc. fisc.

Așadar, art. 218

alin. (2) C. proc. fisc. face trimitere, în privința competenței de soluționare

a acțiunilor judiciare îndreptate împotriva deciziilor emise în soluționarea contestațiilor

administrativ fiscale prealabile, la dispozițiile „legii”, respectiv, în lipsa altor

precizări, la dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, care

constituie dreptul comun în materia competenței instanțelor de contencios administrativ.

Drept urmare, procedura

de control, constatare, contestare și recuperare a sumei ce face obiectul prezentului

litigiu, care are un caracter specific și reprezintă, din punct de vedere al naturii

sale juridice, o obligație bugetară, ce poate fi asimilată noțiunii de contribuție

din legislația fiscală, urmează regimul de drept comun prevăzut în C. proc. fisc.

În raport

de această caracterizare a creanței respective, de valoarea care face obiectul recuperării,

de natura publică a fondurilor, sunt aplicabile sub aspectul competenței materiale,

prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 10

alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, litigiile privind actele administrative

emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care

privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora

de până la 500.000 RON, se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale.

Prin urmare, fiind vorba

de recuperarea unei creanțe fiscale asimilate, competența materială a instanței

se stabilește prin aplicarea criteriului valoric stabilit prin textul legal anterior

citat.

În speță, actele contestate

de reclamantă se referă la o creanță bugetară care nu depășește suma de 500.000

RON, iar potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența

de soluționare în primă instanță a litigiului se stabilește, prin raportare exclusiv

la criteriul valoric, în raport de cuantumul sumei la care se referă actele contestate

(inferior valorii de 500.000 RON), în favoarea tribunalelor administrativ fiscale.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate, iar instanța

de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 și

art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, prin Agenția de Plăți pentru Dezvoltare

Rurală și Pescuit București, împotriva sentinței nr. 76 din 11 martie 2010 a Curții

de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 23 noiembrie 2010.