ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3466/2012

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 28 decembrie 2010 pe rolul Tribunalului Constanța,

reclamantul Ministerul Administrației și Internelor – Direcția pentru Evidența

Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date București a chemat în judecată pe

pârâtul B.R. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța,

să dispună restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație în

Italia pe o perioadă de cel mult trei ani.

Prin încheierea nr.

304 din 17 ianuarie 2011, Tribunalului Constanța a constatat încetarea de drept

a cererii reclamantului.

Instanța a reținut că

pârâtul a fost returnat din Italia la data de 28 septembrie 2010, în baza

acordului de readmisie încheiat cu România, ratificat prin Legea nr. 173/197,

că din declarația pârâtului reiese faptul că acesta a ieșit din țară în data de

26 august 2010 cu destinația Italia, unde a fost reținut și returnat de

autoritățile italiene.

Având însă în vedere

că temeiul în drept al cererii l-a constituit art. 38 din Legea nr. 248/2005,

care prevedea că exercițiul dreptului la libera circulație a cetățenilor români

în străinătate poate fi restrâns pentru o perioadă de cel mult 3 ani și față de

împrejurarea că pe parcursul derulării prezentei proceduri judiciare a fost

adoptată Legea 206/2010 pentru modificarea Legii nr. 248/2005 privind regimul

liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, publicată în M.Of.,

Partea I nr. 767 din 17 noiembrie 2010, judecătorul fondului a pus în

discuția părților, în ședința din data de 27 ianuarie 2011, incidența

dispozițiilor noului act normativ.

Astfel, conform art.

I din Legea 206/2010, Legea nr. 248/2005 a fost modificată în sensul abrogării

lit. a) de la art. 38, precum și a alin. (1) al art. 39.

Prin art. II din

același act normativ se statuează astfel: (1) La data intrării în vigoare a

prezentei legi încetează de drept: (…) lit. c) toate procedurile judiciare

aflate în curs de desfășurare și pentru care nu există o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, pentru instituirea unei măsuri de

limitare a dreptului la libera circulație în străinătate începute în temeiul art.

38 lit. a) si art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, cu modificările și

completările ulterioare.

În raport de

dispozițiile legale exprese citate mai sus, care au înlăturat posibilitatea

restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în străinătate a

cetățenilor români care au fost returnați dintr-un stat în baza unui acord de

readmisie încheiat între România și acel stat, tribunalul a constatat încetarea

de drept a judecății cererii.

Împotriva acestei

soluții a declarat apel reclamantul Ministerul Administrației și Internelor –

Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date București

care a criticat reținerea aplicabilității noului act normativ în prezenta cauză

prin prisma atributelor conferite Direcției pentru Evidența Persoanelor și

Administrarea Bazei de Date conform art. 1 alin. (2), (3) și (4) din H.G. nr.

1367/2009.

Prin decizia nr.

284/C din 16 mai 2011, Curtea de Apel Constanța a respins apelul ca nefundat,

reținând următoarele considerente:

Chestiunea reținută

de instanță este cea a aplicării imediate a actului normativ intrat în vigoare

la 19 noiembrie 2010, care a modificat Legea cadru de reglementare a acestui

domeniu, în sensul abrogării dispozițiilor legale pe care s-a fundamentat

prezenta acțiune.

Cum Legea nr.

206/2010 a dispus asupra încetării de drept a procedurilor judiciare aflate în

curs de desfășurare, în care nu s-a pronunțat – până la intrarea în vigoare a

actului normativ – o hotărâre judecătorească și irevocabilă, este evident că

judecătorul cauzei nu putea să mai pronunțe o hotărâre pe temeiul textului de

lege abrogat, ci să aplice norma incidentă prin chiar voința legiuitorului,

speței pendinte, constatând (iar nu dispunând) încetarea judecății cauzei.

Susținerile din apel,

conform cu care o asemenea soluție ar pune în imposibilitate instituția

reclamantă de a-și mai îndeplini obiectivele trasate prin planul de guvernare,

nu pot constitui temeiul reformării încheierii apelate, câtă vreme trimiterea

este făcută la o hotărâre de guvern adoptată anterior legii de modificare din

2010, emisă în aplicarea art. 38 al Legii 248/2005.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta Direcția

pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date.

În conformitate cu

prevederile art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1367/2009 privind înființarea,

organizarea și funcționarea Direcției pentru Evidența Persoanelor și

Administrarea Bazelor de Date, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 802

din 25 noiembrie 2009, „Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea

Bazelor de Date, denumită în continuare Direcția, se înființează prin comasarea

prin fuziune a Inspectoratului Național pentru Evidența Persoanelor și

Centrului Național de Administrare a Bazelor de Date privind Evidența

Persoanelor, care se desființează".

Având în vedere

faptul că Direcția preia patrimoniul instituțiilor publice care se

desființează, prevăzute la art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1367/2009, pe bază de

protocol de predare-preluare, cauzele în care Inspectoratul Național pentru

Evidența Persoanelor are calitatea de reclamant, respectiv pârât sunt preluate

de Direcția pentru Evidenta Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date.

Potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 1367/2009: „Direcția face parte din

structurile de ordine și siguranță publică din subordinea Ministerului

Administrației și Internelor și este parte componentă a Departamentului de

ordine și siguranță publică".

Potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (4) din același act normativ, „Direcția exercită

atribuțiile care îi sunt date în competență prin lege, cu privire (...) la

gestionarea și administrarea la nivel național a bazelor de date privind

evidența persoanelor, cărților de identitate, pașapoartelor, permiselor de

conducere, certificatelor de înmatriculare a vehiculelor și a altor documente

necesare persoanelor în relațiile cu statul."

De asemenea, în

conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 1367/2009: „Direcția

îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lese".

Având în vedere

problematica creată în contextul aplicării de către Italia, Guvernul României a

aprobat, prin Hotărârea nr. 1347/2007, Planul de măsuri privind sprijinirea

cetățenilor români aflați în Italia.

În considerarea

prevederilor literei b) ale obiectivului nr. 2 din Hotărârea Guvernului nr.

1347/2007, Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de

Date (Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor), are obligativitatea

de a înainta instanței teritoriale competente, dosarul de îndepărtare al

cetățenilor români expulzați din Italia, întrucât aceștia au folosit, ca și

document de călătorie, cartea de identitate.

Mai mult, aceste

demersuri, trebuie efectuate în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b)

din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români

în străinătate, cu modificările și completările ulterioare.

În considerarea

dispozițiilor legale învederate, în mod eronat Curtea de Apel Constanța a făcut

aplicarea prevederilor art. II, alin. (l) lit. c) din Legea nr. 206/2010

deoarece, această măsură operează pentru procesele civile întemeiate pe

prevederile art. 38 lit. a) și nu pe cele ale art. 38 lit. b) din Legea nr.

248/2005.

Se invocă prevederile

art. 6 alin. (1) și art. 27 din Directiva 2004/38/CE și se susține că pârâtul a

avut o conduită imorală pe teritoriul statului italian, iar prin legislația

internă a statului român/italian și prin legislația europeană ratificată de

statele Uniunii Europene nu sunt tolerate activitățile desfășurate ilegal de

către cetățenii europeni.

În raport de

dispozițiile art. 39 din Tratatul de instituire a comunităților europene,

instanța de apel trebuia să țină cont și de faptul că libera circulație implică

dreptul de ședere într-un stat membru pentru a desfășura o activitate

salarizată în conformitate cu legile, regulamentele și normele administrative,

care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv.

Prin activitatea

ilegală desfășurat de pârât, acestuia nu-i incumbă dreptul menționat mai sus,

în cauza dedusă judecății, fiind aplicabile dispozițiile art. 27 din Directiva

2004/38/CE a Parlamentului European și Consiliului din 29 aprilie 2004.

Prin conduita

manifestată în cauză și prin prezenta sa pe teritoriul Italiei, pârâtul

reprezintă o amenințare gravă la adresa unor valori fundamentale.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele

considerente:

Toate susținerile

fundamentate pe prevederile art. 1 alin. (2)-(4) din H.G. nr. 1367/2009 și pe

cele ale H.G. nr. 1347/2007 privind înființarea și atribuțiile ce revin Direcției

Pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, exced cauzei de

față.

Prin decizia recurată, instanța

de apel nu s-a pronunțat asupra calității procesuale active a reclamantei, soluția

adoptată de Curtea de Apel nu a vizat această excepție, astfel încât, criticile

formulate sub aspectele menționate nu învestesc în mod legal instanța de recurs

cu analiza lor.

În ceea ce privește aplicarea în

cauză a prevederilor art. II, alin. (1) lit. c) din Legea nr. 206/2010, Înalta

Curte constată că decizia recurată este legală.

Astfel, potrivit art.

II lit. c) din Legea 206/2010: „ La data intrării în vigoare a prezentei legi

încetează de drept (…) toate procedurile judiciare aflate în curs de desfășurare

și pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

pentru instituirea unei măsuri de limitare a dreptului la libera circulație în

străinătate începute în temeiul art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea

nr. 248/2005, cu modificările și completările ulterioare".

Aceste dispoziții legale au fost

corect aplicate de instanța de apel, condițiile impuse de norma citată pentru

încetarea de drept a procedurii judiciare fiind îndeplinite în cauză.

Astfel, există o procedură

judiciară în curs de desfășurare pentru care nu există o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, iar procedura judiciară începută are

ca obiect instituirea unei măsuri de limitare a dreptului la libera circulație

în străinătate în temeiul art. 38 lit. a) deoarece, așa cum rezultă din

cuprinsul cererii de chemare în judecată, restrângerea dreptului la libera

circulație a fost solicitată în legătură cu o persoană care a fost returnată

din Italia, în baza acordului de readmisie ratificat prin Legea 173/1977, situație

circumscrisă prevederilor art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea 248/2005.

În aceste condiții, întrucât noma

legală care impune încetarea de drept a procedurii judiciare este de imediată

aplicare, nu mai pot fi analizate aspecte care vizează temeinicia cererii

formulate de reclamantă sub aspectul restrângerii dreptului pârâtului la liberă

circulație.

De acea, în mod corect, instanța

de apel nu a cercetat fondul pretențiilor reclamantei, iar motivele de recurs

care vizează îndeplinirea condițiilor de fond necesare pentru admiterea cererii

și restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulație nu pot fi primite de

instanța de recurs.

Față de considerentele expuse, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat,

recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea

Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 284 C din 16 mai 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 mai 2012.