ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3466/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 28 decembrie 2010 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul Ministerul Administrației și Internelor – Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date București a chemat în judecată pe pârâtul B.R. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație în Italia pe o perioadă de cel mult trei ani. Prin încheierea nr. 304 din 17 ianuarie 2011, Tribunalului Constanța a constatat încetarea de drept a cererii reclamantului.

Instanța a reținut că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 28 septembrie 2010, în baza acordului de readmisie încheiat cu România, ratificat prin Legea nr. 173/197, că din declarația pârâtului reiese faptul că acesta a ieșit din țară în data de 26 august 2010 cu destinația Italia, unde a fost reținut și returnat de autoritățile italiene.

Având însă în vedere că temeiul în drept al cererii l-a constituit art. 38 din Legea nr. 248/2005, care prevedea că exercițiul dreptului la libera circulație a cetățenilor români în străinătate poate fi restrâns pentru o perioadă de cel mult 3 ani și față de împrejurarea că pe parcursul derulării prezentei proceduri judiciare a fost adoptată Legea 206/2010 pentru modificarea Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, publicată în M.Of., Partea I nr. 767 din 17 noiembrie 2010, judecătorul fondului a pus în discuția părților, în ședința din data de 27 ianuarie 2011, incidența dispozițiilor noului act normativ.

Astfel, conform art. I din Legea 206/2010, Legea nr. 248/2005 a fost modificată în sensul abrogării lit. a) de la art. 38, precum și a alin. (1) al art. 39. Prin art. II din același act normativ se statuează astfel: (1) La data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept: (…) lit. c) toate procedurile judiciare aflate în curs de desfășurare și pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, pentru instituirea unei măsuri de limitare a dreptului la libera circulație în străinătate începute în temeiul art. 38 lit. a) si art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de dispozițiile legale exprese citate mai sus, care au înlăturat posibilitatea restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în străinătate a cetățenilor români care au fost returnați dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat, tribunalul a constatat încetarea de drept a judecății cererii. Împotriva acestei soluții a declarat apel reclamantul Ministerul Administrației și Internelor – Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date București care a criticat reținerea aplicabilității noului act normativ în prezenta cauză prin prisma atributelor conferite Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazei de Date conform art. 1 alin. (2), (3) și (4) din H.G.

nr. 1367/2009. Prin decizia nr. 284/C din 16 mai 2011, Curtea de Apel Constanța a respins apelul ca nefundat, reținând următoarele considerente: Chestiunea reținută de instanță este cea a aplicării imediate a actului normativ intrat în vigoare la 19 noiembrie 2010, care a modificat Legea cadru de reglementare a acestui domeniu, în sensul abrogării dispozițiilor legale pe care s-a fundamentat prezenta acțiune. Cum Legea nr. 206/2010 a dispus asupra încetării de drept a procedurilor judiciare aflate în curs de desfășurare, în care nu s-a pronunțat – până la intrarea în vigoare a actului normativ – o hotărâre judecătorească și irevocabilă, este evident că judecătorul cauzei nu putea să mai pronunțe o hotărâre pe temeiul textului de lege abrogat, ci să aplice norma incidentă prin chiar voința legiuitorului, speței pendinte, constatând (iar nu dispunând) încetarea judecății cauzei.

Susținerile din apel, conform cu care o asemenea soluție ar pune în imposibilitate instituția reclamantă de a-și mai îndeplini obiectivele trasate prin planul de guvernare, nu pot constitui temeiul reformării încheierii apelate, câtă vreme trimiterea este făcută la o hotărâre de guvern adoptată anterior legii de modificare din 2010, emisă în aplicarea art. 38 al Legii 248/2005. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date. În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1367/2009 privind înființarea, organizarea și funcționarea Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, publicată în M.Of.

al României, Partea I, nr. 802 din 25 noiembrie 2009, „Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, denumită în continuare Direcția, se înființează prin comasarea prin fuziune a Inspectoratului Național pentru Evidența Persoanelor și Centrului Național de Administrare a Bazelor de Date privind Evidența Persoanelor, care se desființează". Având în vedere faptul că Direcția preia patrimoniul instituțiilor publice care se desființează, prevăzute la art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1367/2009, pe bază de protocol de predare-preluare, cauzele în care Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor are calitatea de reclamant, respectiv pârât sunt preluate de Direcția pentru Evidenta Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 1367/2009: „Direcția face parte din structurile de ordine și siguranță publică din subordinea Ministerului Administrației și Internelor și este parte componentă a Departamentului de ordine și siguranță publică". Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (4) din același act normativ, „Direcția exercită atribuțiile care îi sunt date în competență prin lege, cu privire (...) la gestionarea și administrarea la nivel național a bazelor de date privind evidența persoanelor, cărților de identitate, pașapoartelor, permiselor de conducere, certificatelor de înmatriculare a vehiculelor și a altor documente necesare persoanelor în relațiile cu statul." De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (2) din H.G.

nr. 1367/2009: „Direcția îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lese". Având în vedere problematica creată în contextul aplicării de către Italia, Guvernul României a aprobat, prin Hotărârea nr. 1347/2007, Planul de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia. În considerarea prevederilor literei b) ale obiectivului nr. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 1347/2007, Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date (Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor), are obligativitatea de a înainta instanței teritoriale competente, dosarul de îndepărtare al cetățenilor români expulzați din Italia, întrucât aceștia au folosit, ca și document de călătorie, cartea de identitate.

Mai mult, aceste demersuri, trebuie efectuate în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare. În considerarea dispozițiilor legale învederate, în mod eronat Curtea de Apel Constanța a făcut aplicarea prevederilor art. II, alin. (l) lit. c) din Legea nr. 206/2010 deoarece, această măsură operează pentru procesele civile întemeiate pe prevederile art. 38 lit. a) și nu pe cele ale art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005. Se invocă prevederile art. 6 alin. (1) și art. 27 din Directiva 2004/38/CE și se susține că pârâtul a avut o conduită imorală pe teritoriul statului italian, iar prin legislația internă a statului român/italian și prin legislația europeană ratificată de statele Uniunii Europene nu sunt tolerate activitățile desfășurate ilegal de către cetățenii europeni.

În raport de dispozițiile art. 39 din Tratatul de instituire a comunităților europene, instanța de apel trebuia să țină cont și de faptul că libera circulație implică dreptul de ședere într-un stat membru pentru a desfășura o activitate salarizată în conformitate cu legile, regulamentele și normele administrative, care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv. Prin activitatea ilegală desfășurat de pârât, acestuia nu-i incumbă dreptul menționat mai sus, în cauza dedusă judecății, fiind aplicabile dispozițiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și Consiliului din 29 aprilie 2004. Prin conduita manifestată în cauză și prin prezenta sa pe teritoriul Italiei, pârâtul reprezintă o amenințare gravă la adresa unor valori fundamentale.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: Toate susținerile fundamentate pe prevederile art. 1 alin. (2)-(4) din H.G. nr. 1367/2009 și pe cele ale H.G. nr. 1347/2007 privind înființarea și atribuțiile ce revin Direcției Pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, exced cauzei de față. Prin decizia recurată, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra calității procesuale active a reclamantei, soluția adoptată de Curtea de Apel nu a vizat această excepție, astfel încât, criticile formulate sub aspectele menționate nu învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor.

În ceea ce privește aplicarea în cauză a prevederilor art. II, alin. (1) lit. c) din Legea nr. 206/2010, Înalta Curte constată că decizia recurată este legală. Astfel, potrivit art. II lit. c) din Legea 206/2010: „ La data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept (…) toate procedurile judiciare aflate în curs de desfășurare și pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, pentru instituirea unei măsuri de limitare a dreptului la libera circulație în străinătate începute în temeiul art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, cu modificările și completările ulterioare". Aceste dispoziții legale au fost corect aplicate de instanța de apel, condițiile impuse de norma citată pentru încetarea de drept a procedurii judiciare fiind îndeplinite în cauză.

Astfel, există o procedură judiciară în curs de desfășurare pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, iar procedura judiciară începută are ca obiect instituirea unei măsuri de limitare a dreptului la libera circulație în străinătate în temeiul art. 38 lit. a) deoarece, așa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, restrângerea dreptului la libera circulație a fost solicitată în legătură cu o persoană care a fost returnată din Italia, în baza acordului de readmisie ratificat prin Legea 173/1977, situație circumscrisă prevederilor art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea 248/2005. În aceste condiții, întrucât noma legală care impune încetarea de drept a procedurii judiciare este de imediată aplicare, nu mai pot fi analizate aspecte care vizează temeinicia cererii formulate de reclamantă sub aspectul restrângerii dreptului pârâtului la liberă circulație.

De acea, în mod corect, instanța de apel nu a cercetat fondul pretențiilor reclamantei, iar motivele de recurs care vizează îndeplinirea condițiilor de fond necesare pentru admiterea cererii și restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulație nu pot fi primite de instanța de recurs. Față de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 284 C din 16 mai 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2012.