ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4574/2010

Asupra

recursului penal de față;

Prin

Sentința penală nr. 481 din 13 aprilie 2010, Judecătoria Vaslui a dispus, în

temeiul art. 403 alin. (3) teza a II-a C. proc. pen. a respins, ca

inadmisibilă, cererea de revizuire a Sentinței penale nr. 136 din 20 ianuarie

2006 a Judecătoriei Vaslui, rămasă definitivă la 14 aprilie 2006, prin Decizia

penală nr. 345 din 14 aprilie 2006 a Tribunalului Vaslui, formulată de numitul

N.Z.

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat pe revizuentul N.Z. la plata

către stat a sumei de 50 RON - cheltuieli judiciare avansate.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin

Sentința penală nr. 136 din 20 ianuarie 2006 formulată în Dosarul nr. 4960/2005

a Judecătoriei Vaslui, definitivă la data de 14 aprilie 2006, inculpatul N.Z. a

fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 700 RON amendă penală pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 193 C. pen. și art. 205 C. pen. cu aplicarea

art. 33 lit. a) C. pen., iar în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art.

10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 206 C. pen.

Prin

Decizia penală nr. 345/R din 14 aprilie 2006 a Tribunalului Vaslui a fost

respins ca nefondat recursul declarat de inculpat împotriva Sentinței penale

nr. 136/2006 a Judecătoriei Vaslui, menținând dispozițiile acesteia.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța a reținut că, pe data de 17 iulie 2005, partea

vătămată N.E. a fost insultată și amenințată cu moartea de către revizuentul

N.Z., aspecte confirmate de martorii B.C. și B.T.

În

urma verificărilor efectuate, instanța a constatat că, referitor la sentința

penală de condamnare sus-menționată au mai fost formulate de către numitul N.Z.

mai multe cereri de revizuire, înregistrată pe rolul Judecătoriei Vaslui la nr.

953/333/2007, nr. 1054/333/2008 și nr. 46/333/2009 și care au fost soluționate

prin: Sentința penală nr. 761 din 8 mai 2007, Sentința penală nr. 573/333/2008

și, respectiv, Sentința penală nr. 210 din 19 februarie 2009.

Din

analiza sentințelor penale sus-menționate, prin care au fost soluționate

cererile anterioare de revizuire, sentințe ce au fost atașate la prezenta

cauză, instanța a constatat că respectivele cereri de revizuire au fost

formulate tot de numitul N.Z.

De

asemenea, a rezultat și că revizuirile au fost formulate împotriva aceleiași

Sentințe nr. 136 din 20 ianuarie 2006, pronunțată de Judecătoria Vaslui și

pentru aceleași motive, respectiv neluarea în considerare a declarațiilor sale

și depozițiile mincinoase ale celor doi martori propuși de intimata N.E. în

cauza respectivă, revizuentul invocând aceleași apărări.

Ca

temei de drept, a rezultat astfel că au fost invocate implicit, tot

dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Dintr-o

minimă analiză a acestor aspecte, instanța a constatat că între cererea de

revizuire care face obiectul prezentei cauze și cererile anterioare de

revizuire ce au format obiectul dosarelor sus-menționate și care au fost

soluționate prin hotărârile definitive de care am făcut vorbire, există

identitate de părți, fiind formulate de revizuentul N.Z., identitate de obiect

(aceeași intenție de a-și demonstra nevinovăția) și aceeași cauză.

A

rezultat astfel că se află în prezența autorității de lucru judecat, excepție

care împiedică reanalizarea fondului unei cauze definitiv soluționate.

Este

adevărat că legea penală sau procesuală penală nu oferă o definiție autorității

de lucru judecat, nu îi identifică natura și nici regimul juridic, așa cum o

face legea civilă, existând doar mențiuni „expressis verbis" ale

principiului în unele dispoziții procesuale penale sau explicări punctuale.

Cu

toate acestea, principiul funcționează deplin și în dreptul procesual penal,

doctrina fiind aceea care a configurat definiția sa ca fiind ansamblul de

efecte acordate de lege hotărârii judecătorești definitive, în scopul de a fi

executată și de a împiedica o nouă urmărire penală pentru aceeași faptă,

hotărârea penală definitivă fiind considerată că exprimă adevărul.

Deși

definiția se referă la hotărârea penală prin care se soluționează un raport de

drept penal substanțial, având ca obiect tragerea la răspunderea penală a unei

persoane, principiul trebuie considerat incident și în cazul hotărârilor prin

care se soluționează căi extraordinare de atac.

În

măsura în care, referitor la aceeași Sentință penală 136/2006 a Judecătoriei

Vaslui, s-au pronunțat mai multe hotărâri penale definitive privind

soluționarea unor cereri de revizuire, privind aceleași părți, același obiect

și aceeași cauză, instanța a apreciat că există autoritate de lucru judecat,

care împiedică reanalizarea cauzei definitiv soluționate.

În acest

sens s-a pronunțat, de altfel și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

admiterea recursului în interesul legii, conform Deciziei nr. 36 din 14

decembrie 2009.

Ca

urmare a acestui fapt, instanța a respins cererea de revizuire formulată de

revizuentul N.Z., ca inadmisibilă, nefiind posibilă exercitarea unui drept

epuizat prin utilizarea din nou a unei căi procesuale deja folosite și

valorificate.

Văzând

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat revizuentul la plata

către stat a cheltuielilor judiciare avansate.

Împotriva

acestei soluții a declarat recurs revizuentul N.Z., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, cu motivarea că în mod greșit a fost condamnat la

o pedeapsă de 700 RON, amendă penală, prin Sentința penală nr. 136/2006 a Judecătoriei

Vaslui pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 193 C. pen., deoarece

martorii propuși de partea vătămată N.E. au dat declarații care nu corespund

adevărului, pentru că acești martori: B.N. și B.T. nu au fost prezenți la locul

faptei, că instanța de fond nu a avut în vedere și declarațiile sale date atât

la poliție, cât și în timpul judecății, că nu a analizat corect întregul

probatoriu administrat în cauza a cărei revizuire o solicită.

Examinând

actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs, precum și din

oficiu, în conformitate cu disp. art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen.,

tribunalul a apreciat că în mod corect prima instanță a respins cererea de

revizuire a Sentinței penale nr. 136 din 20 ianuarie 2006 a Judecătoriei

Vaslui, ca fiind inadmisibilă.

În

mod just a reținut instanța de fond că împotriva sentinței menționate anterior,

revizuentul a formulat mai multe cereri de revizuire, fiind pronunțate 3

sentințe penale.

În

toate cererile de revizuire, recurentul a invocat aceleași motive, respectiv

neluarea în considerare a declarațiilor sale și depozițiile mincinoase ale

celor 2 martori propuși de intimata N.E., precum și aceleași apărări.

Just

s-a reținut că în aceeași cauză există autoritate de lucru judecat, motiv care

împiedică reanalizarea cauzei definitiv soluționate și, ca atare, cererea de

revizuire trebuie respinsă ca inadmisibilă.

În

acest sens este și Decizia nr. 36 din 14 decembrie 2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, care stabilește că "cererile repetate de revizuire și

respectiv contestațiile la executare sunt inadmisibile, dacă există identitate

de persoane, de temei legal, de motive și apărări invocate în soluționarea

acestora".

De

asemenea, în cauza Ștefani vs. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

statuat că respectarea dreptului la un proces echitabil și a principiului

securității raporturilor juridice presupune ca nicio parte să nu aibă

posibilitatea de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive și executorii

cu unicul scop de a obține o reexaminare a situației de fapt.

Pentru

aceste considerente, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., tribunalul a respins recursul declarat de revizuentul N.Z. împotriva

Sentinței penale nr. 481 din 13 aprilie 2010 a Judecătoriei Vaslui, ce a fost menținută

ca legală și temeinică.

Potrivit

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul a fost obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

Decizia

Tribunalului Vaslui a fost recurată de revizuentul N.Z. și criticată ca

nelegală.

Prin

Decizia penală nr. 625 din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel lași, secția

penală, a fost respins ca inadmisibil recursul revizuentului.

S-a

reținut că legea procesuală penală a stabilit un cadru corespunzător

dispozițiilor art. 129 din Constituție cu referire la art. 21 din Constituție,

pentru realizarea protecției judiciare a drepturilor subiective de natură a

satisface exigențele art. 1, 5, 6 și 13 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În

consecință, revine părții interesate obligația de a alege și a exercita în

condițiile legii calea procesuală prevăzută în Codul de procedură penală.

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că în cauză decizia

pronunțată de Tribunalul Vaslui și recurată de revizuent este definitivă, ca

urmare a parcurgerii gradului de jurisdicție reglementat de legea procesuală

penală.

Potrivit

dispozițiilor art. 407 C. proc. pen. raportat la art. 385

1

lit. d

1

C. proc. pen., hotărârea Judecătoriei lași era supusă unei singure căi de atac

- cea a recursului - cale pe care revizuentul a folosit-o, recursul fiind

soluționat de Tribunalul Vaslui.

Limitând

calea de atac menționată, exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de

lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia, în

raport cu care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este

exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.

Revizuentul

și-a exercitat dreptul la recurs, cel de-al doilea recurs declarat împotriva

unei hotărâri definitive încalcă principiul unicității acestei căi de atac și,

ca atare, nu este admisibil.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs revizuentul N.Z.

Curtea

reține că de lege lata dintre hotărârile curților de apel pot fi supuse

recursului numai sentințele, pronunțate de către acestea ca instanțe de fond

(art. 385

1

alin. (1) lit. c) C. proc. pen.), precum și deciziile

pronunțate de aceleași instanțe în apel (art. 385

1

alin. (1) lit. e)

C. proc. pen.), iar nu și deciziile prin care au fost soluționate recursurile,

asemenea hotărâri fiind definitive, nesusceptibile de a fi supuse unei alte căi

ordinare de atac.

În

speță, dincolo de împrejurarea că petentul a exercitat "în cascadă"

căi de atac, Curtea constată că este învestită cu soluționarea unui recurs

exercitat împotriva unei decizii pronunțate de curtea de apel, ca instanță de

recurs, cale de atac inadmisibilă potrivit celor expuse anterior, ce urmează a

fi respinsă ca atare conform art. 385

15

pct. lit. a) C. proc. pen.,

cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform

art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul-revizuent N.Z. împotriva

Deciziei penale nr. 625 din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel lași, secția

penală.

Obligă

recurentul-revizuent la plata sumei de 300 RON, cu titlul de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 16 decembrie 2010.

Procesat

de GGC - AZ