ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 493/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 4709 din 22 septembrie 2011, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis acțiunea în pretenții formulată de reclamanta SC T.T. SRL București împotriva pârâtei T.V.; a obligat pârâta la plata, către societatea reclamantă, a 220.520 euro reprezentând valoarea construcției din satul 2 Mai (comuna Limanu), str. Vasile Alecsandri, jud. Constanța, a 22.176 euro reprezentând cheltuieli de demolare și a 37.688,50 euro cu titlu de speze ale vânzării, cu dobânda legală calculată asupra acestor sume până la momentul achitării lor efective; a admis cererea reconven ț ională a pârâtei, pentru restul de preț de 3.850 lei, fiind stabilit, totodată, că pârâta urmează să plătească societății reclamante 18.458 lei cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 5957 din 17 noiembrie 2011, Tribunalul Constanța a admis cererea reclamantei de îndreptare a erorii materiale strecurate în cuprinsul sentinței menționate, în sensul că spezele vânzării vizează suma de 37.688,50 lei, iar nu euro; prin procedura reglementată prin art. 281 C. proc. civ., instanța a completat sentința nr. 4709 din 22 septembrie 2011 în sensul obligării pârâtei T.V. și la plata, către reclamantă, a sumei de 10.600 lei reprezentând impozite și taxe locale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta T.V., arătând că, din ansamblul probator rezultă că aceasta este cea care a cumpărat materialele înglobate în edificiu și că avea doar calitate de delegat, încă din anul 2007, când a început edificarea construcției (pentru care a fost emisă autorizația de construire 156 din 25 octombrie 2007); că viciul invocat de reclamantă nu putea să-i fie necunoscut, deoarece între părți s-au derulat și alte raporturi contractuale, pentru alte trei construcții, încheiate anterior celui vizând acest imobil; că deși aceste aspecte, cu privire la condițiile viciului și pentru antrenarea răspunderii, au fost relevate în fața instanței de fond, nu au fost analizate, cu toate că au o mare importanță în determinarea condițiilor prevăzute de art. 1352 C. civ.; că valoarea de circulație a imobilului, a fost exagerată prin raportul de expertiză, câtă vreme valoarea finală a locuinței, precizată prin autorizație de construire, era de 142.316,37 lei, la fel ca și în procesul-verbal de recepție finală nr. 3131 din 15 aprilie 2008. Terenul în suprafață de 500 m.p.

nu putea avea, în anul 2008, valoarea de 12.000 euro, iar casa, 288.000 euro; că situația pieței imobiliare din anul 2008 era cu totul diferită de cea actuală, la acea dată prețul imobilelor fiind mult mai mare, acesta fiind în opinia sa și motivul pentru care societatea reclamantă, agent economic în domeniu, a promovat și această acțiune, constatând după circa un an și jumătate că această investiție nu este rentabilă. Critica a vizat și dispoziția referitoare la obligația de plată a spezelor vânzării, în cuantum de 37.688 lei (iar nu euro, cum a stabilit instanța de fond), în condițiile în care imobilul dobândit se afla și se va afla în proprietatea reclamantei. Cât privește suma de 22.176 euro calculată pentru demolare, pârâta a susținut că și aceasta poate fi diminuată, câtă vreme se poate găsi forță de muncă la un preț mult mai redus.

Deși în cauză a fost administrată o expertiză tehnică imobiliară, la care au fost formulate obiecțiuni întemeiate atât pe starea fizică a imobilului, cât și pe modalitatea în care s-a derulat proba, instanța de fond a refuzat efectuarea unei expertize cu trei experți, având ca obiectiv suplimentar și identificarea soluțiilor de remediere a deficiențelor constatate de primul raport. Pârâta a mai arătat că, deși imobilul este în posesia și exploatarea intimatei, care l-a dotat cu instalații termice și sanitare și a efectuat mansardări, instanța de fond a ajuns la concluzia neutilizării efective a acestui bun. Prin decizia civilă nr. 55/ C din 18 aprilie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că, spre deosebire de celelalte vicii invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată și identificate de expertiza B., dar pe care însă judecătorul fondului le-a considerat ca fiind ușor de descoperit de către un proprietar diligent, cea esențială în asigurarea stabilității acestei clădiri, vizând modalitatea de executare a fundației (în fapt, inexistența ei), a fost indubitabil necunoscută de intimata reclamantă la momentul încheierii raporturilor juridice.

În atare situație, nu au relevanță apărările și criticile legate de achiziționarea anterioară a altor imobile de la pârâtă, de către aceeași societate, câtă vreme răspunderea contractuală derivă în speță din derularea raportului obligațional născut la 4 iunie 2009, dată la care această clădire era executată în proporție de 70 %, aspect necontestat în calea de atac (fundația fiind așadar realizată în modalitatea identificată prin expertiza tehnică imobiliară și prin cea extrajudiciară M.L.P.A.T.).

Instanța de apel a constatat că martorii audiați în cauză nu au reușit să confirme apărările pârâtei, că societatea intimată, prin reprezentanții săi, cunoștea sau putea cunoaște starea fundației încă de la începutul lucrărilor, cumpărând imobilul în aceste condiții, iar faptul că în executarea bunului litigios au fost încorporate materiale de construcție procurate de însăși reclamanta cumpărătoare, nu are nicio relevanță, întrucât viciul descoperit nu se datorează calității deficitare a acestora.

Instanța de apel a mai constatat că nu au vreo relevanță din punct de vedere probator și al temeiului în drept incident nici aspectele legate de declinul pieței imobiliare și de pierderea, de către societatea reclamantă, a unor profituri în domeniul turistic, generată de fluctuația acestei piețe, întrucât viciul a existat încă de la momentul încheierii raporturilor contractuale, nu a fost cunoscut de cumpărător (și nici adus la cunoștința lui de către vânzător) și este atât de grav încât nu permite utilizarea imobilului pentru destinația locativă, constituind un pericol pentru viața oamenilor.

Critica privind modalitatea în care s-a realizat expertiza nu poate fi primită, deoarece propunerea unei noi expertize cu trei experți a urmărit identificarea acelor posibile remedieri pentru menținerea edificiului, iar nu reverificarea argumentației expertizelor anterioare, în legătură cu realizarea corespunzătoare a fundației, motiv pentru care această probă este irelevantă și în calea de atac a apelului, câtă vreme expertiza realizată la fond (corelată cu lucrarea extrajudiciară realizată de un specialist M.L.P.A.T. în rezistența și stabilitatea construcțiilor) a concluzionat, fără echivoc, că la edificarea acestei construcții P + l nu au fost respectate normele de fundare, nu au existat planuri de rezistență, iar edificiul constituie un pericol pentru viața oamenilor.

Referitor la valoarea pretins prea mare a imobilului, astfel cum a fost determinată prin expertiza tehnică imobiliară, instanța de apel a constatat că nu are relevanță valoarea estimată, stabilită în actul preliminar începerii lucrării (autorizația de construire datată 25 octombrie 2007, act emis anterior încheierii contractului dintre părți) și care urma să se regăsească în mod corespunzător în procesul-verbal de recepție finală (care de asemenea poartă o dată anterioară cumpărării imobilului de către societatea intimată).

Pârâta nu face nici o trimitere, în această critică, la valoarea bunului, astfel cum a fost consemnată în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 732 din 04 iunie 2009 și nici la estimarea dată prin expertiza judiciară construcției; instanța de apel a reținut, totodată, că dat fiind temeiul răspunderii deduse judecății, cumpărătorul este în drept să-și recupereze, în situația dată, toate cheltuielile efectuate cu achiziționarea acestui imobil, dar și a celor care vor reclama demolarea construcției improprii, iar expertiza a stabilit că din prețul de 300.000 euro consemnat prin contract, 288.000 euro reprezintă evaluarea acestei construcții. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta T.V., reiterând, în totalitate, motivele de apel.

Examinând recursul în raport de excepția de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, față de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte urmează a constata nulitatea căii de atac, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod, prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

În speță, se constată că succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

În cererea de recurs nu se fac referiri la soluția respingerii apelului și nu se arată care sunt, în concret, motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ori dispozițiile legale încălcate, ci recurenta-pârâtă a reluat în totalitate criticile formulate împotriva hotărârii de primă instanță referitoare la împrejurarea că aceasta a fost cea care a achiziționat materialele încorporate în edificiu; că viciul invocat de reclamantă nu putea să-i fie necunoscut, deoarece între părți s-au derulat și alte raporturi contractuale, pentru alte trei construcții, încheiate anterior celui vizând acest imobil; că deși aceste aspecte, cu privire la condițiile viciului și pentru antrenarea răspunderii, au fost relevate în fața instanței de fond, nu au fost analizate, cu toate că au o mare importanță în determinarea condițiilor prevăzute de art. 1352 C. civ.; că valoarea de circulație a imobilului, a fost exagerată prin raportul de expertiză; că obligația de plată a spezelor vânzării și cea aferentă cheltuielilor de demolare sunt prea mari; că în mod greșit nu s-a suplimentat probatoriul cu o nouă expertiză, etc. Or, prin decizia atacată s-a răspuns deja acestor critici, instanța de apel reținând, în preambulul considerentelor, în mod generic, că acestea „..se fundamentează în cea mai mare parte pe argumente adiacente ansamblului probator,

legate de existența unor raporturi juridice anterioare între aceleași părți, născute în legătură cu alte imobile, a unei exploatări (chiar în condițiile date) a acestui imobil de către societatea reclamantă, de fluctuațiile pieței imobiliare și de posibilitatea reducerii prejudiciului prin utilizarea de forță de muncă mai ieftină”. Instanța de apel a concluzionat că aspectul fundamental în rezolvarea cauzei îl constituie existența unui viciu fundamental vizând modalitatea de execuție a fundației, aspect necunoscut de către reclamantă la data încheierii raporturilor juridice cu pârâta și care, prin gravitatea lui, determină imposibilitatea de întrebuințare a bunului.

În acest sens, instanța de apel a constatat întrunirea condițiilor legale ce antrenează răspunderea contractuală, respectiv, faptul că viciul a fost ascuns, că a existat la momentul încheierii contractului și că este foarte grav, astfel încât dacă ar fi fost cunoscut, cumpărătorul nu ar fi achiziționat bunul. Față de cele mai sus arătate, rezultă că aspectele pe care recurenta-pârâtă le supune analizei în calea extraordinară de atac a recursului nu au nicio legătură cu considerentele hotărârii instanței de apel, prin care s-a dezbătut problema întrunirii condițiilor legale de antrenare a răspunderii contractuale pentru vicii ascunse ale bunului vândut, ci sunt reluate aceleași aspecte la care deja s-a răspuns prin hotărârea recurată.

Aspectele invocate ca motive de recurs privesc, în realitate, netemeinicia decizia atacate rezultând din aprecierea eronată a probelor administrate în cauză, recurenta-pârâtă indicând probele care nu au fost luate în considerare sau au fost greșit apreciate și făcând propria analiză și reapreciere, cu concluzia finală că hotărârea pronunțată în baza acestora este nelegală, impunându-se modificarea acesteia. Astfel, susținerile recurentei-pârâte nu se circumscriu niciunui caz de casare și nu reprezintă chestiuni de nelegalitate care să poată fi analizate ca atare de instanța de recurs, întrucât pentru a motiva recursul în sensul legii este insuficient a se expune nemulțumirile legate de hotărârea atacată, fiind necesară raportarea acestora la conținutul deciziei obiect al căii extraordinare de atac, cu indicarea modalității în care instanța de judecată nu s-a conformat dispozițiilor legale incidente.

Or, în speță, recurenta-pârâtă nu arată în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii, și nu se raportează la considerentele acesteia, ci reia ad literam critici formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual, la conținutul deciziei supusă acestei căi extraordinare de atac, chiar încadrate sau încadrabile în drept, atrag nulitatea recursului, întrucât sunt străine problemelor rezolvate prin respectiva hotărâre.

Pentru considerentele arătate, constatând și că în speță nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul deduse judecății este lovit de nulitate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâta T.V. împotriva deciziei nr. 55/ C din 18 aprilie 2012 a Curții de Apel Constanta, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 februarie 2013.