ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4457/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: Prin sentința civilă nr. 217 din 24 februarie 2011 Tribunalul Vrancea, secția civilă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date. În considerentele sentinței s-a reținut că împrejurarea că pârâtul O.F.C. a fost expulzat din Italia nu este suficientă pentru a se dispune restrângerea dreptului la libera circulație, neputând constitui prin ea însăși o cauză care să aducă atingere gravă intereselor României sau relațiilor bilaterale dintre România și Italia. Nu a rezultat că pârâtul ar fi comis infracțiuni de natură penală sau că ar fi fost condamnat pentru asemenea fapte.

Apelul formulat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 119 A din 25 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005. Reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreuneia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directiva Consiliului nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație a cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre. Reclamanta a declarat recurs prin care a invocat faptul că instanțele de fond nu au corelat măsura dispusă de statul italian – interdicția aplicată pârâtului de a intra pe teritoriul Italiei pe o perioadă de 5 ani – cu dispozițiile art. 2 lit. d) din H.G.

nr. 1347/2007 care prevăd că autoritățile judecătorești urmează să pronunțe o decizie vizând interzicerea deplasării cetățenilor expulzați din Italia pe o perioadă determinată. Dovada comportamentului avut de pârât, ce constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, reiese în mod clar din conținutul înscrisurilor ce formează dosarul de îndepărtare, înaintat autorităților statului român. Potrivit art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege, astfel că ține de opțiunea legiuitorului instituirea anumitor cerințe specifice în care cetățenii români pot circula în străinătate. De fiecare dată când pârâtul va ajunge pe teritoriul Italiei, acesta va fi expulzat în regim de urgență, ceea ce conduce implicit la faptul că și instanța de fond ar fi trebuit să pronunțe o decizie de interzicere a deplasării acestuia în Italia.

Practica instanței de apel nu este unitară în sensul că respinge apelurile reclamantei împotriva sentințelor pronunțate de instanțele de fond în dosarele care au avut ca obiect restrângerea exercitării dreptului la libera circulație, fie ca nefondate, fie ca încetare a procesului. Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente: Reclamanta a solicitat restrângerea exercitării dreptului intimatului la libera circulație în statele Uniunii Europene în temeiul art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Conform acestui text, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani numai în condițiile și cu privire la următoarele categorii de persoane: b) cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat. Libertatea circulației cetățenilor români nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea cerințelor legii materiale speciale, la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituție. Or, Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate nu stabilește că, prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulație.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca simpla luare a măsurii returnării să angajeze în mod direct restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație, ar fi stipulat că o asemenea restrângere operează de drept. În legislația primară, art. 18.1. TCE prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea sa.

În legislația secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 și de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabilește că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.

Prin Hotărârea pronunțată la 10 iulie 2008 în cauza C-33/2007, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a decis că art. 18 și art. 27 din Directiva 2004/38/CE nu se opune unei reglementări naționale care permite restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru, în special pentru motivul că a fost returnat anterior de acest stat pentru că se afla acolo în situație de „ședere ilegală”, cu condiția ca, pe de o parte, conduita acestui resortisant să reprezinte o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății și, pe de altă parte, norma restrictivă avută în vedere să fie aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmărește și să nu depășească cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia.

În cauză nu s-a făcut dovada conduitei intimatului ca fiind suficient de gravă și care să constituie o amenințare reală și prezentă la adresa unui interes fundamental al societății, astfel încât este disproporționată față de obiectul urmărit. Prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, și care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană (art. 35) a fost transpusă Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE. Drept urmare, normele din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de drept intern. Întrucât reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanțele de fond au pronunțat hotărâri legale, date cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.

Cât privește faptul că practica judiciară de la Curtea de Apel Galați este neunitară, aceasta nu este o chestiune care să fie supusă analizei instanței de recurs ordinar. Față de cele ce preced, Înalta Curte a constatat că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost respins cu consecința păstrării hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 119 A din 25 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2012.