ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4457/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 217 din 24 februarie 2011 Tribunalul Vrancea, secția civilă, a respins ca

neîntemeiată cererea formulată de reclamanta Direcția pentru Evidența

Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date.

În considerentele

sentinței s-a reținut că împrejurarea că pârâtul O.F.C. a fost expulzat din

Italia nu este suficientă pentru a se dispune restrângerea dreptului la libera

circulație, neputând constitui prin ea însăși o cauză care să aducă atingere

gravă intereselor României sau relațiilor bilaterale dintre România și Italia.

Nu a rezultat că

pârâtul ar fi comis infracțiuni de natură penală sau că ar fi fost condamnat

pentru asemenea fapte.

Apelul formulat de

reclamantă a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 119 A din 25 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele art. 38

lit. b) din Legea nr. 248/2005.

Reclamanta nu a

probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreuneia dintre cauzele de

limitare prevăzute în Directiva Consiliului nr. 2004/38/CE a Parlamentului

European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație a

cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul

statelor membre.

Reclamanta a declarat

recurs prin care a invocat faptul că instanțele de fond nu au corelat măsura

dispusă de statul italian – interdicția aplicată pârâtului de a intra pe

teritoriul Italiei pe o perioadă de 5 ani – cu dispozițiile art. 2 lit. d) din H.G.

nr. 1347/2007 care prevăd că autoritățile judecătorești urmează să pronunțe o

decizie vizând interzicerea deplasării cetățenilor expulzați din Italia pe o

perioadă determinată.

Dovada

comportamentului avut de pârât, ce constituie o amenințare concretă, efectivă

și gravă la adresa demnității umane, reiese în mod clar din conținutul

înscrisurilor ce formează dosarul de îndepărtare, înaintat autorităților

statului român.

Potrivit art. 25 din Constituție, condițiile

exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege, astfel că

ține de opțiunea legiuitorului instituirea anumitor cerințe specifice în care

cetățenii români pot circula în străinătate.

De fiecare dată când pârâtul va ajunge pe

teritoriul Italiei, acesta va fi expulzat în regim de urgență, ceea ce conduce

implicit la faptul că și instanța de fond ar fi trebuit să pronunțe o decizie

de interzicere a deplasării acestuia în Italia.

Practica instanței de apel nu este unitară în

sensul că respinge apelurile reclamantei împotriva sentințelor pronunțate de instanțele

de fond în dosarele care au avut ca obiect restrângerea exercitării dreptului

la libera circulație, fie ca nefondate, fie ca încetare a procesului.

Recursul nu este întemeiat și va fi respins

pentru următoarele considerente:

Reclamanta a solicitat restrângerea

exercitării dreptului intimatului la libera circulație în statele Uniunii

Europene în temeiul art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul

liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Conform acestui text,

restrângerea exercitării

dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi

dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani numai în condițiile și cu privire

la următoarele categorii de persoane: b) cu privire la persoana a cărei

prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar

urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după

caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Libertatea circulației cetățenilor români nu

este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea cerințelor legii

materiale speciale, la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II-a din

Constituție. Or, Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a

cetățenilor români în străinătate nu stabilește că, prin simpla returnare

dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să se dispună restrângerea

exercitării dreptului acestuia la libera circulație.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca simpla luare

a măsurii returnării să angajeze în mod direct restrângerea exercițiului

dreptului la libera circulație, ar fi stipulat că o asemenea restrângere

operează de drept.

În legislația primară, art. 18.1. TCE prevede

că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui liber pe

teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de

tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea sa.

În legislația secundară, Directiva

Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29

aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a cetățenilor Uniunii

Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de

modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 și de abrogare a directivelor

64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE,

90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii

Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabilește că limitarea dreptului

cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru

motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.

Prin Hotărârea pronunțată la 10 iulie 2008 în

cauza C-33/2007, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a decis că art. 18

și art. 27 din Directiva 2004/38/CE nu se opune unei reglementări naționale

care permite restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat membru de a

se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru, în special pentru motivul că a

fost returnat anterior de acest stat pentru că se afla acolo în situație de

„ședere ilegală”, cu condiția ca, pe de o parte, conduita acestui resortisant

să reprezinte o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui

interes fundamental al societății și, pe de altă parte, norma restrictivă avută

în vedere să fie aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmărește

și să nu depășească cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia.

În cauză nu s-a făcut dovada conduitei

intimatului ca fiind suficient de gravă și care să constituie o amenințare

reală și prezentă la adresa unui interes fundamental al societății, astfel

încât este disproporționată față de obiectul urmărit.

Prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera

circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii

Europene și Spațiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, și

care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană (art. 35) a fost transpusă Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE.

Drept urmare, normele din reglementarea

comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de drept intern.

Întrucât reclamanta nu a probat, în

condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre cauzele de limitare

prevăzute în Directivă, instanțele de fond au pronunțat hotărâri legale, date

cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.

Cât privește faptul că practica judiciară de la Curtea de Apel Galați este neunitară, aceasta nu este o chestiune care să fie supusă analizei

instanței de recurs ordinar.

Față de cele ce preced, Înalta Curte a

constatat că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost

respins cu consecința păstrării hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și

Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 119 A din 25 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 iunie 2012.