ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2395/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2395/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele;

Prin sentința penală nr. 163 din

6 aprilie 2012 pronunțată de

Tribunalul

Constanța inculpatul V.M.

, a fost

condamnat

la 10 ani închisoare si 4 ani interzicere a drepturilor

prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen.,

pentru tentativa la infracțiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art.

20 raportat la art. 174-176 lit. c), cu aplicarea

art. 37 lit. b) C. pen.

In baza art.

71 C. pen., i-a fost interzis inculpatului, pe

durata executării pedepsei, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64

lit.

a), teza a II-a, și lit. b) C. pen.

In baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a fost

menținută

starea de arest a

inculpatului V.M., iar în temeiul art. 88 C. pen.

a fost dedusă prevenția, de la 4 noiembrie 2011 la zi.

S-a luat act că partea vătămata R.M. si Spitalul

Clinic

Județean Constanta nu s-au

constituit părți civile in cauza.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen.

inculpatul a fost obligat la plata sumei de 3800 lei, reprezentând cheltuieli

judiciare

avansate de stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță

a reținut

că:

Pe fondul

consumului de alcool, la 31 noiembrie 2011, inculpatul, după o cearta,

provocata de discuția contradictorie pornita pe marginea meciului de fotbal vizionat,

i-a aplicat părții

vătămate R.M. trei

lovituri de cuțit, dintre care doua in zone

vitale, provocându-i leziuni

pentru care i-au fost necesare 25-27 de zile de îngrijiri medicale.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului

V.M.

instanța a avut in vedere

dispozițiile art. 72 C. pen., limitele de pedeapsa prevăzute in partea speciala

a Codului penal, modalitatea

concreta

de comitere a faptei, constând in lovirea pârtii vătămate cu

un cuțit în

zone vitale, leziuni ce ar fi putut conduce la decesul

acesteia în cazul in care nu s-ar fi intervenit în timp util si acest

lucru

s-a întâmplat numai pentru ca

cei doi aveau opinii diferite cu privire la

meciul de fotbal urmărit

împreuna, ușurința cu care inculpatul a acționat si a înțeles sa aplice o

corecție părții vătămate, in așa

măsura si

prin folosirea unor obiecte, apte sa ia viata unei persoane.

S-a mai

reținut că inculpatul, este căsătorit, despărțit în fapt,

are trei copii, pe parcursul procesului penal

acesta a avut o atitudine

relativ

sincera, încercând sa inducă ideea existentei unei legitime

apărări, însă nu se poate trece cu vederea

împrejurarea ca inculpatul

a mai

executat o pedeapsa pentru comiterea unei infracțiuni de omor

calificat, ce a atras si reținerea stării de

recidiva si după 6 ani de stat

în libertate acesta a recurs la același

comportament violent care

putea sa duca la

rezultate mult mai grave, fapt ce denota caracterul

violent al acestuia si tendința de a răspunde cu

agresivitate, chiar daca

ulterior incidentului, inculpatul a anunțat

alte persoane care sa intervină pentru a ajuta partea vătămata.

Prin apelul declarat împotriva sentinței

inculpatul V.M.,

a solicitat reducerea pedepsei, prin reținerea

circumstanțelor

atenuante prev. de art. 73

lit. b) și art. 74 alin. (1) lit. b) și c) C. pen.

Prin decizia penală nr. 60/P din 17 mai 2012 a

Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de

familie, a fost respins ca nefondat apelul

declarat de inculpat, a fost

menținută stare de arest și dedusă

prevenția la zi.

În fine,

inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în

cuantum de 500 lei.

Pentru a se decide astfel instanța de apel a

reținut că :

Prima instanță

a stabilit în mod corect starea de fapt,

încadrarea

juridică și vinovăția inculpatului V.M., pe baza

analizei coroborate a mijloacelor de probă administrate în cauză; s-a

mai apreciat că nu se poate reține incidența

circumstanței atenuante

legale prev. de art. 73 lit. b) C. pen. întrucât

declarațiile părții vătămate sunt susținute de concluziile examinării

medico-legale în

care se arată că, la momentul

aplicării loviturilor, agresorul s-a aflat în

spatele părții vătămate,

cu excepția loviturii aplicată in regiunea

palmei

si antebrațului, când agresorul si partea vătămată s-au aflat

față in

față, cea din urma încercând sa se apere.

Poziționarea

inculpatului față de partea vătămată exclude

ipoteza

unui atac prealabil exercitat asupra sa , așa încât declarațiile

sale nu pot fi avute în vedere la stabilirea

stării de fapt, fiind exclusă

și

ipoteza săvârșirii faptei în legitimă apărare, cum corect a apreciat și

prima

instanță.

Circumstanța

atenuantă legală a provocării presupune

identificarea

unei împrejurări obiective exterioare inculpatului - actul

provocator comis prin violență, printr-o atingere

gravă a demnității

persoanei sau prin

altă acțiune ilicită gravă - dar și stabilirea modului

în care actul provocator poate influența

comportamentul făptuitorului, dat fiind că reacția făptuitorului depinde de

anumiți factori psihici care

pot induce stări emoționale diferite.

În cauză,

singura acțiune a părții vătămate este remarca

referitoare la jocul echipei favorite a inculpatului, care însă nu

poate fi

asimilată unei acțiuni de

natură a produce în mod real inculpatului o puternică tulburare sau emoție.

Starea de emoție a inculpatului la

momentul săvârșirii faptei, dacă a

existat, putea fi urmarea

consumului de

băuturi alcoolice, dar nicidecum nu putea fi consecința

unui act provocator al părții vătămate, în speță o

simplă remarca ce

nici măcar nu viza

persoana inculpatului, motiv pentru care nu sunt

aplicabile art. 73 lit.

b) C. pen.

Cu privire la cererea

de

acordare a circumstanțelor

atenuante

judiciare prev. de art. 74 alin. (1) lit. b) și c) C. pen., instanța de apel a

reținut că nu i se poate da relevanța, întrucât

conduita sa a ajutat la împiedicarea producerii unor urmări mai grave

(

decesul părții vătămate ), dar nu a contribuit în nici un mod la

ajutarea efectivă a părții vătămate, care fusese

înjunghiată. Inculpatul

s-a limitat

la a anunța alte persoane despre săvârșirea faptei, însă nu

a acționat

de o manieră care să sprijine partea vătămată imediat după săvârșirea faptei.

Cu privire la circumstanța atenuantă prev. de

art. 74 alin. (1) lit. c)

C. pen.

s-a reținut că acesta presupune atitudinea sinceră a

inculpatului,

prezentarea sa în fața autorităților sau înlesnirea

descoperirii altor participanți. Ultima ipoteză este exclusă în cauză,

în

lipsa altor participanți, iar în legătură cu prezentarea în fața

autorităților se constată că aceasta este consecința faptului că inculpatul a

fost arestat preventiv imediat după comiterea faptei. Nu se poate aprecia că

inculpatul a avut o atitudine sinceră, în condițiile

în care a prezentat o stare de fapt diferită de cea reținută de

instanță,

în scopul evitării răspunderii penale sau, cel puțin, a

atenuării acesteia.

Împotriva acestei decizii inculpatul V.M. a

declarat, în

termen legal, recursul

de față , prin care , invocând cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., a solicitat ca prin acordarea de

circumstanțelor atenuate prevăzute de art. 74 lit. b) și lit. c) C. pen. și

prin reținerea circumstanței atenuante legale a provocării, prevăzută de art.

73 lit. b) C. pen.

să se procedeze la o

reindividualizare a pedepsei, în sensul reducerii

acesteia sub minimul

special.

Recursul este nefondat.

Potrivit art.

52 C. pen., pedeapsa este o măsură de

constrângere

și un mijloc de reeducare a condamnatului.

Scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi

infracțiuni, iar

prin executarea pedepsei se urmărește formarea unei

atitudini

corecte față de muncă, față de

ordinea de drept și față de regulile de

conviețuire socială.

Potrivit art.

72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile

părții generale a Codului penal, de

limitele

de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol

social al

faptei săvârșite, de persoana infractorului și de alte

împrejurări care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni nu se

rezumă numai la

împiedicarea condamnatului de a comite alte încălcări

ale legii penale, ci are ca scop și atenționarea celorlalți destinatari ai

legii

penale de a nu comite astfel de

încălcări, fiind astfel satisfăcute atât

scopul imediat cât și scopul

mediat al pedepsei . Nu se poate vorbi de scopul preventiv al pedepsei

înțelegând prin aceasta numai

dezideratul

împiedicării condamnatului de a săvârși noi infracțiuni,

ignorându-se

valențele educative și intimidante ale pedepsei pronunțate fată de ceilalți

membri ai societății.

Reeducarea sau

îndreptarea condamnatului constă în

aptitudinea

pedepsei de a înlătura relele convingeri și deprinderi ale

acestuia și a inocula valențe comportamentale în

strictă concordanță cu cerințele de respectare a dispozițiilor cuprinse în

normele de drept

penal.

Din examinarea

lucrărilor dosarului, rezultă că instanțele au reținut în mod corect, pe baza

probelor administrate, fapta și

vinovăția

inculpatului și au făcut o încadrare corespunzătoare în

dispozițiile

legii penale;

Cererea

inculpatului de a fi reținută circumstanța atenuantă legală a provocării

prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen. și de acordare a de circumstanțelor

atenuate prevăzute de art. 74 lit. b) și

lit.

c) C. pen., cu consecința reducerii pedepsei nu poate fi primită.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta

Curte constată că

instanța de fond -

confirmată de instanța de apel - a făcut o corectă

încadrare a faptei,

stabilind în mod just că inculpatul nu s-a aflat

sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții determinată de o

provocare

din parte victimei, produsă prin violență, atingerea

demnității persoanei sau printr-o altă acțiune ilicită gravă.

Existența

tulburării sau emoției, în sensul art. 73 lit. b) C. pen.

, și intensitatea acestora nu se pot reține de

organul judiciar pe

baza unei prezumții legale, ci trebuie stabilite în

mod concret, pe

bază de probe, în

principal, prin utilizarea unor criterii subiective, însă

fără

absolutizarea acestora și fără a exclude total ipoteza utilizării unor criterii

obiective.

În prezenta

cauză, însă, nu se poate reține "starea de provocare", în sensul art.

73 lit. b) C. pen., nici prin utilizarea criteriilor subiective și nici a celor

obiective.

Fapta

inculpatului prezintă un pericol social ridicat, nu numai prin valoarea socială

ce ar fi putut fi lezată - dreptul la viață, dar și prin modalitatea de

comitere, inculpatul folosind un cuțit, obiect apt să producă decesul, aplicând

lovituri în zonă vitală și cu o forță

suficientă

pentru producerea unor leziuni grave care să conducă la

decesul victimei. Deosebit de relevant este faptul

că inculpatul a mai

fost condamnat

anterior pentru săvârșirea unei infracțiuni de omor,

demonstrând

potențialul său violent și ignorarea valorii sociale supreme reprezentată de

dreptul la viață.

Conflictul preexistent între inculpat și victimă (referitor

la meciul

de fotbal vizionat ) nu

poate avea semnificația unei provocări care,

potrivit art. 73 lit. b) C. pen., presupune o anumită spontaneitate, o

surprindere a făptuitorului de natură a-l

determina să acționeze sub

stăpânirea unei puternice tulburări sau

emoții.

Nici acordarea

de circumstanțelor atenuate prevăzute de art. 74 lit. b) și lit. c) C. pen.,

solicitate de inculpat nu poate inta în discuție.

Analizându-se actele și lucrările de la dosar se

constată că

inculpatul nu a avut o atitudine sinceră, în condițiile în

care a prezentat o stare de fapt diferită de cea reținută de instanță, în

scopul evitării răspunderii penale sau, cel

puțin, al atenuării acesteia,

după cum judicios a apreciat instanța de

apel.

Rezultă că

instanțele au făcut o justă și corectă individualizare

a pedepsei și au apreciat corect, în deplin acord cu criteriile

generale

de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. că 10 ani

închisoare reprezintă un cuantum necesar și suficient realizării dublei

finalități a pedepsei (art. 52 C. pen. ) - reeducarea

inculpatului și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, avându-se în

vedere că inculpatul este recidivist fiind

condamnat anterior, pentru săvârșirea unei infracțiuni de omor, la o pedeapsă

pe care la

data săvârșirii noii infracțiuni deja o executase.

Totodată, Înalta

Curte, examinând cauza și potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc.

pen., nu a constatat existența vreunui caz din cele prevăzute la alin. (1),

care, invocat din oficiu, ar fi fost de natură să ducă la casarea deciziei

atacate.

În baza art.

192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul V.M.

împotriva deciziei penale nr. 60/P din 17 mai

2012 a Curții de

Apel Constanța, secția

penală și pentru cauze penale cu minori și

de familie.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata

reținerii și

arestării preventive de

la 4 noiembrie 2011, la 11 iulie 2012.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400

lei, cu titlu de

cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 11 iulie 2012.