ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5699/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 231

din 17 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul cu nr. 537/101/2010,

s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P. Mehedinți.

S-au respins cererile

formulate de reclamanții I.I., I.M., T.M., în contradictoriu cu pârâții D.G.F.P.

Mehedinți și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, așa cum au fost precizate.

S-a reținut că Legea

nr. 221/2009 în art. 5 instituie 3 categorii de măsuri reparatorii și anume: acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; acordarea de

despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea

de condamnare sau ca efect al măsurii administrative și în sfârșit repunerea în

drepturi în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus

decăderea din drepturi sau degradarea militară.

Cererea reclamanților

prin care au solicitat obligarea statului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit ca urmare a măsurii administrative a deportării nu se încadrează în

niciuna din categoria măsurilor reparatorii prevăzute în mod expres de art. 5 din

Legea nr. 221/2009 .

Pentru a putea beneficia

de despăgubiri pentru prejudiciul moral reclamanta trebuia să facă dovada că ea

sau părinții ei au suferit o condamnare, acesta fiind singurul caz prevăzut de textul

legal sus menționat pentru a se putea acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Cum reclamanții nu se

încadrează în niciuna din cele trei categorii de măsuri reparatorii prevăzute de

lege, instanța a dispus respingerea cererii ca nefondată.

De altfel, pentru sancțiunile

cu caracter administrativ aplicate reclamantei și membrilor familiei sale ca urmare

a deportării aceștia au beneficiat de drepturile prevăzute de decizia nr. 118/1990

și O.U.G. nr. 214/1999, acte normative care au avut ca obiect de reglementare acordarea

de despăgubiri materiale de natură să acopere atât prejudiciul material cât și cel

moral.

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P., instanța a dispus admiterea acesteia,

față de dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora calitate

procesuală pasivă în aceste litigii o are Statul Român reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat apel reclamanții T.M., I.M., I.I. iar pentru decizia civilă nr. 297

din 11 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția civilă, s-a admis apelul,

s-a desființat hotărârea instanței de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe, pentru următoarele considerente:

Măsură administrativă cu caracter politic

reprezintă

orice măsură luată de organele fostei miliții

sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu,

internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu,

dacă au fost întemeiate și pe decizia nr. 200/1951 a M.A.I., potrivit art. 3

lit. e) din Legea nr. 221/2009.

Reclamanții,

a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind

strămutați împreună cu

familia în comuna P., jud. Călărași și ulterior în comuna C., jud. Vrancea ,în data

de 18 iunie 1951, timp de 4 ani, 6 luni și 13 zile

în baza deciziei M.A.I.

nr. 200/1951, iar restricțiile domiciliare au fost ridicate la data de 1

ianuarie 1956 prin decizia M.A.I. nr. 6200 din 20 decembrie 1955.

Legea nr. 221/2009 este

un act normativ, cu caracter de complinire, elaborat și adoptat după aplicarea Legii

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, și a completat cadrul legislativ referitor

la acordarea reparațiilor morale și materiale destinate a repara nedreptățile comise

de regimul politic anterior și cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând

un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv

și să încerce să își exercite drepturile fundamentale.

Intenția legiuitorului

și rațiunea reglementărilor cuprinse în această lege, rezultă cu prisosință din

expunerea de motive a actului normativ ce a însoțit proiectul în procesul de legiferare,

diferențele de reglementare între actul publicat fiind nesemnificative în această

privință, în raport cu proiectul actului.

Legiuitorul definește

doua categorii de nedreptăți, respectiv de măsuri abuzive luate de regimul politic

comunist asupra persoanelor care s-au împotrivit acestui regim și care pot fi reparate,

astfel:

Condamnările cu caracter

politic sunt definite prin enumerare și trimitere expresă la infracțiunile în baza

cărora a fost pronunțată condamnarea, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin

trimitere la condamnări în baza altor fapte prevăzute de legea penală, dar care

pot fi asimilate celor cu caracter politic, fiind săvârșite în scopul prevăzut de

art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999.

Măsurile administrative

cu caracter politic sunt definite ca măsuri administrative având ca obiect dislocarea

și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă,

stabilirea de loc de munca obligatoriu, daca au fost întemeiate pe unul sau mai

multe dintre actele normative enumerate de legiuitor, pe de o parte, iar pe de altă

parte, alte masuri administrative, daca scopul acestora a fost tot unul cu caracter

politic cu aplicarea concordantă a dispozițiilor art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999.

S-a mai reținut de instanța

de apel că din interpretarea logică și teleologică a acestora, rezultă cu prisosință

faptul că toate persoanele, atât cele condamnate politic, cât și cele care au făcut

obiectul unor măsuri administrative politice în perioada de referință, (cu caracter

de drept politic sau constatat judiciar), beneficiază așa cum rezultă și din dispozițiilor

art. 5 alin. (1) din lege, de dreptul la despăgubiri: morale și/sau materiale.

Ambele nedreptăți, respectiv

condamnarea și măsura administrativă, sunt măsuri abuzive ale regimului comunist

fără vreo diferențiere sub aspectul caracterului politic și abuziv și vizează persoanele

care s-au împotrivit sub diverse forme, regimului comunist totalitar și care au

suferit ca urmare, consecințe penale sau administrative sancționatorii și aducătoare

de prejudicii materiale și morale.

Esențial este că legiuitorul,

pe cele din urmă le-a asimilat celor dintâi, prin raportare directă la rațiunile

politice care au stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, la baza reglementărilor

expres enumerate în art. 1 alin. (2) lit. a) – j) și art. 3 lit. a) – f), dar și

indirectă, prin trimiterea în egală măsură la disp. art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999,

ca sistem de referință pentru tribunal în procedura de constatare a caracterului

politic al condamnării penale sau al măsurii administrative, prin raportare la scopul

urmărit prin faptele săvârșite de persoanele care se adresează instanței potrivit

art. 4 alin. (1) și (2) din lege.

Astfel, reține instanța

de apel, prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), se prevede faptul că la dimensionarea

cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, în funcție de circumstanțele

cauzei, instanța va ține seama și de măsurile reparatorii acordate prin Decretul-Lege

nr. 1187/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. Or, ambele acte normative au ca obiect, fără

diferențieri, acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice,

persoanelor deportate, respectiv atât persoanelor condamnate politic, cât și persoanelor

împotriva cărora au fost dispuse din motive politice, măsuri administrative abuzive.

De asemenea, s-a avut în vedere că toate aceste persoane s-au împotrivit regimului

politic anterior și au suferit ca urmare, măsuri abuzive penale sau administrative,

care la rândul lor au produs acestor persoane, prejudicii morale și/sau materiale

ce urmează a fi reparate în mod adecvat.

Evitarea unei duble reparații,

este valabilă atât în privința prejudiciului de ordin material, cât și a celui de

ordin moral, iar nerepararea adecvată a celui moral, reclamă o solicitare în acest

sens în temeiul și în condițiile noii legi.

Curtea apreciază că persoanele

față de care s-au luat măsuri administrative politice sunt îndreptățite la acordarea

de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, la determinarea căruia se ține

seama și de măsurile reparatorii deja acordate ca efect al celor două acte normative

anterioare: Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

În concluzie reține instanța

de apel „pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute

de Decretul –Lege nr. 118/1990 (act normativ ce are în vedere toate categoriile

de persoane persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere

de la 6 martie 1945) să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită

de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist,

fiind deci necesar să se prevadă explicit competența instanțelor de judecată de

a acorda despăgubiri suplimentare”, așadar rațiunea adoptării actului normativ a

fost de a acorda reparații tuturor categoriilor de persoane persecutate din motive

politice.

Totodată, textul de la

lit. a) (care prevede „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare”) trebuie interpretat prin raportare la întregul context al

art. 5 alin. (1) care, în primă fază, desemnând persoanele ce se pot adresa instanței

de judecată cu cereri pentru despăgubiri, face referire, atât la categoria celor

care au suferit condamnări politice, cât și la cei care au făcut obiectul unor măsuri

administrative, acesta fiind cadrul general de reglementare a drepturilor patrimoniale

recunoscute de legea specială.

Astfel s-a reținut că,

instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, creând o ipoteză de lucru greșită raportat la inadmisibilitatea

acțiunii, neanalizând ca atare, cererea pe fond în ceea ce privește întinderea prejudiciului

și a măsurii în care acesta a fost acoperit prin măsuri reparatorii anterioare.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Mehedinți solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel recurentul susține

că s-a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii în condițiile în care instanța

de fond a analizat cauza prin prisma dispozițiilor Legii nr. 221/2009, și întrucât

calea de atac a apelului este devolutivă, se susține că instanța de apel avea obligația

ca în cazul desființării hotărârii să rețină cauza pentru judecare pe fond.

Examinând hotărârea atacată

prin prisma motivelor de recurs invocate, și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Instanța de fond a respins

acțiunea reclamantelor reținând că măsura administrativă a deportării nu se încadrează

în nici una din categoria măsurilor reparatorii prevăzute în mod expres de art.

5 din Legea nr. 221/2009.

Cum, față de obiectul

dedus judecății în cauză sunt incidente dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009,

și cum nu s-a cercetat fondul cauzei, se impunea desființarea hotărârii instanței

de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru respectarea dublului grad de

jurisdicție.

De altfel este de retinut

ca ,solutia instanței de apel, se circumscrie noțiunii dreptului la un proces echitabil,

în condițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, în procesul civil

partile au posibilitatea legală de a participa în mod activ în desfășurarea judecătii

atât prin susținerea și dovedirea drepturilor proprii ,cât și prin dreptul de a

combate susținerile părții potrivnice și de a-și exprima poziția față de măsurile

pe care instanța le poate dispune.

De altfel, aceste drepturi

legale ale participanților la judecată sunt asigurate prin respectarea principiilor

fundamentale ale procesului civil, cel al contradictorialității și al dreptului

la apărare.

Din perspectiva celor

expuse, a faptului că acțiunea a fost respinsă pe excepția inadmisibilității, nefiind

cercetat fondul cauzei ,dar și pentru respectarea dublului grad de jurisdicție,

criticile recurentului nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., motiv pentru care recursul urmeaza a se respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Mehedinți împotriva deciziei nr. 297 din 11 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova,

secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 iulie 2011.