ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5712/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul F.I. a chemat în judecată Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligate să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire aferentă imobilului preluat abuziv, ce a fost situat în comuna Mârșani, județul Dolj. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în calitate de unic moștenitor al tatălui său, a formulat notificare, solicitând acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv. Prin dispoziția nr. 1896 din 07 decembrie 2005, emisă de către Primarul Comunei Mârșani, reclamantului i-au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent.

Ulterior, urmare a modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, dosarul conținând documentația a fost înaintat Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în vederea validării și emiterii deciziei privind acordarea despăgubirilor, primind nr. 14592/2006. Neprimind niciun răspuns în decursul a trei ani, reclamantul a notificat din nou pârâta la data de 15 ianuarie 2009, la care, aceasta i-a răspuns cu adresa din 05 februarie 2009, că urmează să aplice procedura stabilită de Titlul VII din Legea nr. 257/2005. Întrucât dosarul nici măcar nu a fost repartizat spre analiză, reclamantul a apreciat că după expirarea unei perioade de 3 ani de la data înregistrării lui, nesoluționarea acestuia se circumscrie încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 104 din 20 martie 2009, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, obligând pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită reclamantului decizie reprezentând titlu de despăgubire aferent imobilului preluat abuziv. Totodată, a respins acțiunea față de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca fiind formulată față de o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunța această sentință, instanța reținut că prin comportamentul pârâtei s-a încălcat atât art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, deoarece procedurile administrative coroborate cu cele judiciare trebuie să se desfășoare într-un termen rezonabil or, depășirea unui termen de 7 ani de la formularea cererii de acordare a măsurilor reparatorii constituie o încălcare evidentă a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În ceea ce o privește pe Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, s-a reținut că aceasta nu are legitimare procesuală pasivă, întrucât potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, obligația legală de emitere a deciziei revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Recurenta a susținut, în esență, că instanța de fond a obligat-o la un fapt imposibil de executat, deoarece dosarul de despăgubire nu era complet, în sensul că nu cuprindea acele înscrisuri care sunt indispensabile evaluării imobilului. A mai susținut și faptul că judecătorii fondului nu au manifestat rol activ în soluționarea cauzei, întrucât nu au solicitat reclamantului să depună acele înscrisuri, având în vedere că adresele din 12 martie 2009 și din 01 iunie 2009, au fost trimise spre știință și reclamantului. Analizând actele dosarului, hotărârea atacată și criticile recurentei, prin prisma dispozițiilor art. 304, 304 1 C. proc.

civ. și a prevederilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, având în vedere considerentele în continuare arătate. Este indiscutabil faptul că procedurile administrative stabilite prin Legea nr. 247/2005, pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și care nu pot fi restituite în natură sunt proceduri complexe, cuprinzând mai mult etape distincte în care, pe lângă recurentă, mai sunt antrenate și alte entități (organele învestite cu soluționarea notificărilor evaluatorii), astfel încât, în mod obiectiv, nu pot fi soluționate în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ.

Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce însă la ideea că autoritatea publică este abilitată să determine ea însăși acest interval de timp, fiind necesar ca deciziile reprezentând titlurile de despăgubire să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum s-a pronunțat în mod constant, în materie, instanța supremă. Termenul rezonabil se referă atât la durata procedurilor administrative preliminare, cât și la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligația de a organiza funcționarea puterilor sale în așa fel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită să poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În speță, instanța de fond corect a reținut că depășirea unui termen de 7 ani de la data formulării cererii de acordare a măsurilor reparatorii nu poate constitui un termen rezonabil de desfășurare a procedurilor administrative și judiciare ci o încălcare evidentă a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Faptul că reclamantul nu avea completat Dosarul nr. 14592/CC și că intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților i-a pus în vedere să-l completeze, prin adresa din 12 martie 2009, nu este de natură a exonera recurenta de răspundere, atâta vreme cât această adresă este ulterioară introducerii acțiunii (26 februarie 2009). Cât privește acțiunea formulată de reclamant împotriva Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, urmează a se observa că aceasta a fost îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, așa cum de altfel, corect, a reținut și instanța de fond.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prezentei legi, se constituie în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care are, în principal, următoarele atribuții: a) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea titlurilor de despăgubiri; b) ia alte măsuri legale, necesare acestei legi. Nu poate fi reținut faptul că, întrucât potrivit dispozițiilor art. 2 din H.G. nr. 361/2005 Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților asigură organizarea și funcționarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, îi conferă acesteia legitimare procesuală pasivă.

Examinând și din oficiu hotărârea atacată sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și neconstatându-se existența niciunui motiv de casare, recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței civile nr. 104 din 20 martie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2009.