ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5712/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamantul F.I. a chemat în judecată Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligate să emită decizia

reprezentând titlul de despăgubire aferentă imobilului preluat abuziv, ce a fost

situat în comuna Mârșani, județul Dolj.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că în calitate de unic moștenitor al tatălui său, a formulat

notificare, solicitând acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv.

Prin dispoziția nr. 1896

din 07 decembrie 2005, emisă de către Primarul Comunei Mârșani, reclamantului i-au

fost acordate măsuri reparatorii în echivalent.

Ulterior, urmare a modificării

Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, dosarul conținând documentația a fost

înaintat Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în vederea validării

și emiterii deciziei privind acordarea despăgubirilor, primind nr. 14592/2006.

Neprimind niciun răspuns

în decursul a trei ani, reclamantul a notificat din nou pârâta la data de 15 ianuarie

2009, la care, aceasta i-a răspuns cu adresa din 05 februarie 2009, că urmează să

aplice procedura stabilită de Titlul VII din Legea nr. 257/2005.

Întrucât dosarul nici

măcar nu a fost repartizat spre analiză, reclamantul a apreciat că după expirarea

unei perioade de 3 ani de la data înregistrării lui, nesoluționarea acestuia se

circumscrie încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea de Apel Craiova,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 104 din 20

martie 2009, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, obligând pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită reclamantului decizie reprezentând

titlu de despăgubire aferent imobilului preluat abuziv.

Totodată, a respins acțiunea

față de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca fiind formulată

față de o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța reținut că prin comportamentul pârâtei s-a încălcat atât

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și art. 1 din Primul Protocol

Adițional la Convenție, deoarece procedurile administrative coroborate cu cele judiciare

trebuie să se desfășoare într-un termen rezonabil or, depășirea unui termen de 7

ani de la formularea cererii de acordare a măsurilor reparatorii constituie o încălcare

evidentă a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce o privește

pe Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, s-a reținut că aceasta

nu are legitimare procesuală pasivă, întrucât potrivit dispozițiilor art. 13

alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, obligația legală de emitere a deciziei

revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Împotriva acestei sentințe

considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Recurenta a susținut,

în esență, că instanța de fond a obligat-o la un fapt imposibil de executat, deoarece

dosarul de despăgubire nu era complet, în sensul că nu cuprindea acele înscrisuri

care sunt indispensabile evaluării imobilului.

A mai susținut și faptul

că judecătorii fondului nu au manifestat rol activ în soluționarea cauzei, întrucât

nu au solicitat reclamantului să depună acele înscrisuri, având în vedere că adresele

din 12 martie 2009 și din 01 iunie 2009, au fost trimise spre știință și reclamantului.

Analizând actele dosarului,

hotărârea atacată și criticile recurentei, prin prisma dispozițiilor art. 304, 304

1

C. proc. civ. și a prevederilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar,

Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, având în vedere considerentele

în continuare arătate.

Este indiscutabil faptul

că procedurile administrative stabilite prin Legea nr. 247/2005, pentru acordarea

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și care nu pot fi restituite

în natură sunt proceduri complexe, cuprinzând mai mult etape distincte în care,

pe lângă recurentă, mai sunt antrenate și alte entități (organele învestite cu soluționarea

notificărilor evaluatorii), astfel încât, în mod obiectiv, nu pot fi soluționate

în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată, care

constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ.

Omisiunea legiuitorului

de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii

administrative nu poate conduce însă la ideea că autoritatea publică este abilitată

să determine ea însăși acest interval de timp, fiind necesar ca deciziile reprezentând

titlurile de despăgubire să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum s-a pronunțat în

mod constant, în materie, instanța supremă.

Termenul rezonabil se

referă atât la durata procedurilor administrative preliminare, cât și la timpul

necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligația de a organiza

funcționarea puterilor sale în așa fel încât să răspundă acestei cerințe, pentru

ca persoana îndreptățită să poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin

prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În speță, instanța de

fond corect a reținut că depășirea unui termen de 7 ani de la data formulării cererii

de acordare a măsurilor reparatorii nu poate constitui un termen rezonabil de desfășurare

a procedurilor administrative și judiciare ci o încălcare evidentă a prevederilor

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Faptul că reclamantul

nu avea completat Dosarul nr. 14592/CC și că intimata Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților i-a pus în vedere să-l completeze, prin adresa din 12

martie 2009, nu este de natură a exonera recurenta de răspundere, atâta vreme cât

această adresă este ulterioară introducerii acțiunii (26 februarie 2009).

Cât privește acțiunea

formulată de reclamant împotriva Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților,

urmează a se observa că aceasta a fost îndreptată împotriva unei persoane lipsită

de calitate procesuală pasivă, așa cum de altfel, corect, a reținut și instanța

de fond.

Într-adevăr, potrivit

dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru analizarea

și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prezentei

legi, se constituie în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor care are, în principal, următoarele atribuții:

a) dispune emiterea deciziilor

referitoare la acordarea titlurilor de despăgubiri;

b) ia alte măsuri legale,

necesare acestei legi.

Nu poate fi reținut faptul

că, întrucât potrivit dispozițiilor art. 2 din H.G. nr. 361/2005 Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților asigură organizarea și funcționarea Secretariatului

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, îi conferă acesteia legitimare

procesuală pasivă.

Examinând și din oficiu

hotărârea atacată sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și neconstatându-se

existența niciunui motiv de casare, recursul declarat în cauză va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței civile

nr. 104 din 20 martie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 10 decembrie 2009.