ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 846/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 846/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, la data de 14 decembrie 2009,

reclamanta K.M.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru Coordonarea

Aplicării Legii nr. 10/2001 și Ministerul Economiei și Finanțelor - Comisia

Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, obligarea la emiterea deciziei

reprezentând titlu de despăgubire aferent imobilului preluat abuziv, ce a fost

situat în municipiul Craiova, jud. Dolj, în termen de 90 de zile de la

rămânerea irevocabilă a hotărârii, cu plata daunelor cominatorii de 1.000 RON

pe fiecare zi de întârziere, până la emiterea deciziei.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că prin dispoziția nr. 3007 din 23 ianuarie 2006 emisă de către

Primăria Municipiului Craiova, i-au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent

pentru imobilul anterior individualizat, imposibil de restituit în natură.

A susținut că dosarul

de despăgubiri a fost înregistrat în evidențele pârâtei Comisia Centrală de Stabilirea

Despăgubirilor sub nr. 19006/CC, însă până la această dată nu a fost soluționat.

Reclamanta a mai arătat

că tergiversarea soluționării dosarului timp de aproape 4 ani de la emiterea dispoziției

nr. 3007 din 23 ianuarie 2006 este nejustificată, astfel încât, interesul promovării

acțiunii este legitim și urmărește obligarea pârâților la respectarea dispozițiilor

Legii nr. 247/2005 Titlul VII.

În acest context, reclamanta

a apreciat că instituțiile pârâte nu au luat măsuri eficiente de soluționare, într-un

termen rezonabil, a dosarului de despăgubiri, aspect ce vizează încălcarea art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și respectiv art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția

de nelegalitate a dispoziției nr. 3007 din 28 iunie 2006 emisă de Primăria Municipiului

Craiova și pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că

dosarul aferent dispoziției prin care s-a propus acordarea de despăgubiri reclamantei,

pentru imobilul notificat, a fost analizat sub aspectul legalității respingerii

cererii de restituire în natură și s-a constatat că nu este complet, de la dosar

lipsind înscrisuri care fac posibilă descrierea imobilului - construcție demolată,

necesare evaluării imobilului notificat în procedura administrativă.

La rândul său, pârâta

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru Coordonarea

Aplicării Legii nr. 10/2001 a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

la 02 aprilie 2010 de Curtea de Apel Craiova

Prin încheierea din ședința

publică de la 02 aprilie 2010, Curtea de Apel Craiova a respins excepția de nelegalitate

a dispoziției nr. 3007 din 28 iunie 2006 emisă de Primăria Municipiului Craiova,

invocată de pârâta Comisia Centrală de Stabilirea Despăgubirilor, ca inadmisibilă.

Pentru a se pronunța în

acest sens, instanța a reținut faptul că Legea nr. 10/2001, republicată, privind

imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reglementează

o procedură judiciară specială de contestare a actelor de restituire în natură sau

de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent, la instanța civilă, potrivit

art. 26 din lege, astfel că, în raport de prevederile art. 4 alin. (1) coroborate

cu cele ale art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, cererea

de sesizare a instanței de contencios administrativ cu soluționarea excepției de

nelegalitate a dispoziției nr. 3007 din 23 ianuarie 2006 emisă de Primăria Municipiului

Craiova, este inadmisibilă.

Prin sentința nr. 239

din 30 aprilie 2010, Curtea de Apel Craiova a admis, în parte, acțiunea formulată

de reclamantă; a obligat pârâta Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor să

emită reclamantei decizia reprezentând titlu de despăgubire aferent imobilului imposibil

de restituit în natură situat în Craiova, conform dispoziției nr. 3007 din 23

ianuarie 2006, emisă de Primăria Municipiului Craiova; a respins acțiunea față de

pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților din cadrul Guvernului

României, a respins capetele de cerere privind fixarea unui termen pentru emiterea

deciziei și obligarea la daune cominatorii și a luat act că nu se solicită cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a avut în vedere faptul că reclamanta a început procedura

de recuperare a bunului său ori a contravalorii acestuia, prin formularea unei notificări

în anul 2001, înregistrată sub nr. 1211/N/2001, soluționată prin dispoziția nr.

3007 din 23 ianuarie 2006 a Primarului Municipiului Craiova, prin care s-au propus

măsuri reparatorii în echivalent, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Dosarul de despăgubiri

întocmit a fost transmis către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

și înregistrat la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 19006/CC.

Prima instanță a reținut

faptul că reclamanta a făcut dovada, prin cererea existentă la dosar și răspunsul

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, că a întreprins demersuri

la autoritatea pârâtă în vederea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire,

potrivit dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 554/2004 și, cu toate acestea,

până la data la care s-au formulat întâmpinările în prezenta cauză, dosarul reclamantei

nu fusese analizat, aspect ce rezultă din coroborarea adresei din 05 februarie 2009

depusă în susținerea acțiunii, cu datele adreselor depuse de pârâte în susținerea

celor invocate.

În acest context, a apreciat

că durata excesivă a procedurilor administrative este de natură a încălca în mod

evident principiul procesului rezonabil, aspecte ce relevă atitudinea culpabilă

a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în nesoluționarea cu

celeritate a dosarului privind pe reclamantă, fiind încălcate prevederile art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În altă ordine de idei,

prima instanță a apreciat că prin neîndeplinirea obligației de a se emite titlurile

de despăgubire, autoritatea pârâtă aduce o evidentă atingere noțiunii de bun și

a obligației statului de a proteja bunurile, valorile patrimoniale ale persoanelor

și creează reclamantei o sarcină excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea

bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Concluzionând, instanța

a apreciat că procedurile administrative, coroborate cu cele judiciare trebuie să

se desfășoare în termen rezonabil și că depășirea unui termen de 7 ani de la data

formulării cererii de acordarea a măsurilor reparatorii constituie deja o încălcare

evidentă a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, instanță a reținut, pe de-o parte, că potrivit dispozițiilor

art. 2 din H.G. 361/2005, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

asigură organizarea și funcționarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, ceea ce nu îi conferă Autorității legitimare procesuală pasivă în

acțiunile promovate în contencios administrativ, prin care se invocă refuzul nejustificat

de emitere a deciziei reprezentând titlu de despăgubire, pe de altă parte, obligația

legală de emitere a deciziei referitoare la titlurile de despăgubire precum și cea

anterioară și subsumata acesteia, privind întocmirea raportului de evaluare, revin

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit dispozițiilor art.

13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

Cererea de obligare la

daune cominatorii a fost respinsă, deoarece prin art. 24 din Legea nr. 554/2004

s-a prevăzut o procedură specială de sancționare a autorităților în cazul în care

acestea nu execută hotărâri definitive și executorii, procedură care este subsecventă

actualei etape judiciare.

A fost respins ca neîntemeiat

și capătul de cerere prin care se solicită fixarea unui termen pentru emiterea deciziei

reprezentând titlu de despăgubire, în raport de prevederile art. 24 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, care stabilesc legal termenul în care autoritatea publică este

obligată să încheie un act administrativ și deci să-și îndeplinească această obligație.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

Împotriva încheierii din

data de 02 aprilie 2010, precum și a sentinței civile nr. 239 din 30 aprilie 2010

pronunțate de Curtea de Apel Craiova a formulat recurs pârâta Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, formulând critici pe care le-a încadrat în dispozițiile

art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Într-un amplu memoriu

de recurs, recurenta prezintă contextul legislativ și dificultățile întâmpinate

în procedura administrativă, punctând detaliat etapele reglementate de Titlul VII

al Legii nr. 247/2005.

Recurenta invocă, cu titlu

general, actele normative contradictorii, dar și jurisprudența instanțelor, inclusiv

a instanței supreme care nu este unitară, citând decizia nr. 501 din 30 ianuarie

2009 și nr. 2845 din 26 mai 2009 ale acestei instanțe.

Sistematizând și ordonând

aspectele invocate care se referă în concret la hotărârile (încheierea și sentința)

atacate, Înalta Curte reține că acestea sunt combătute sub următoarele aspecte:

4.1. Greșita respingere

a excepției de nelegalitate

Recurenta consideră că

dispoziția nr. 3007/2006 a Primăriei Municipiului Craiova poate fi cenzurată de

instanța de contencios administrativ pe calea excepției de nelegalitate, întrucât

este un act administrativ individual, fiind îndeplinite cerințele art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004.

4.2. Ignorarea aspectelor

obiective care au împiedicat soluționarea dosarului de despăgubiri

La acest punct, recurenta

arată că prima instanță nu a ținut seama de existența deciziei nr. 2815 din 16 septembrie

2008 care stabilea că dosarele transmise Secretariatului Comisiei Centrale înainte

de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007 se soluționează în ordinea înregistrării

lor.

De asemenea, în cazul

analizat, nu a fost posibilă emiterea deciziei întrucât prin dispoziția nr. 3007/2006

s-a propus acordarea de despăgubiri atât pentru teren (324 m.p.), cât și pentru

construcție (108,09 m.p.), iar suprafața de teren pentru care se cuvin despăgubiri

este mai mică decât cea indicată, respectiv 250 m.p.

4.3. Sentința nu poate

fi pusă în executare

Recurenta critică soluția

fondului și pentru că nu a avut în vedere împrejurarea că dosarul aferent dispoziției

nr. 3007/2006 nu mai figurează în evidențele sale, fiind restituit la Primăria Municipiului

Craiova. Așa fiind, recurenta consideră că nu mai este titulara obligației ce face

obiectul acestui litigiu și a fost obligată la o prestație imposibil de adus la

îndeplinire.

De asemenea, recurenta

mai arată că nu poate emite decizia de despăgubire în termen de 30 de zile de la

rămânerea irevocabilă a hotărârii, întrucât executarea obligației depinde și de

evaluatori care trebuie să efectueze lucrarea în termen de 30 de zile pentru construcție

demolată și 45 zile pentru teren, cu mențiunea că termenele se calculează de la

data primirii dosarelor.

de K.M.M.

Prin întâmpinarea înregistrată

la data de 10 februarie 2011, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În esență, intimata a

susținut că atât prin excepția de nelegalitate invocată, cât și prin celelalte aspecte

arătate recurenta nu face decât să tergiverseze soluționarea cauzei, invocându-și

propria culpă.

În condițiile în care

dosarul său a fost înregistrat la autoritate la data de 28 iunie 2006 recurenta

nu poate prezenta nicio justificare rezonabilă pentru întârzierea de peste patru

ani, decât, afirmă intimata, interesul de a nu se autodesființa potrivit art. 14

alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând încheierea și

sentința atacate prin prisma motivelor de recurs, a apărărilor din întâmpinare,

cât și potrivit art. 304

1

C. proc. civ., sub toate aspectele Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

de drept relevante

Intimata-reclamantă K.M.M.

a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect obligarea

recurentei-pârâte de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul

situat în Craiova, notificat sub nr. 1211/N/2001, corelativ constatării că a fost

depășit termenul rezonabil de soluționare a dosarului aferent.

Necontestat, intimata

K.M.M. este titulara unui drept la despăgubiri pentru imobilul arătat, expropriat

prin Decretul nr. 441/1986. Acest drept i-a fost recunoscut prin dispoziția nr.

3007 din 23 ianuarie 2006 prin care Primarul Municipiului Craiova, constatând că

imobilul preluat abuziv nu poate fi restituit în natură, a propus acordarea de despăgubiri.

Cum s-a arătat, dosarul

aferent notificării nr. 1211/N/2001 s-a predat Secretariatului Comisiei Centrale

la data de 28 iunie 2006 unde s-a înregistrat sub nr. 19006.

Până la data soluționării

recursului de față, 11 februarie 2011, recurenta nu a emis decizia reprezentând

titlu de despăgubire.

În aceste condiții, Înalta

Curte reține, la fel ca judecătorul fondului, că s-a depășit termenul rezonabil

de soluționare a cererii de acordare a despăgubirilor.

Indiferent de natura impedimentelor

și a dificultăților întâmpinate, recurenta nu poate justifica o pasivitate de peste

4 ani și 7 luni, ci, în calitate de autoritate administrativă învestită cu competențe

speciale în materia acordării despăgubirilor stabilite prin legi cu caracter reparatoriu,

era datoare să întreprindă toate demersurile necesare pentru ca procedura reglementată

de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 să se deruleze într-un termen rezonabil, nefiind

admisibil ca intimata să nu poată întrezări finalul procedurii ce a debutat în anul

2001.

Răspunzând în concret

criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reține următoarele:

1.1. Referitor la excepția

de nelegalitate

Primul motiv de recurs

vizează soluția pronunțată de Curtea de apel în privința excepției de nelegalitate

a dispoziției nr. 3007 din 23 ianuarie 2006 emisă de Primăria Municipiului Craiova

și pornește de la ideea că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu exclude acest

tip de acte de la controlul de legalitate, pe calea excepției, pe care îl realizează

instanțele de contencios administrativ.

Contrar celor susținute

de recurentă, Înalta Curte reține că excepția de nelegalitate poate fi invocată

numai cu privire la actele ce pot forma obiectul unei acțiuni în anulare în fața

instanțelor de contencios administrativ. Această concluzie se desprinde chiar din

prevederile art. 4 alin. (1) din lege care stabilesc că excepția de nelegalitate

se soluționează de către „instanța de contencios administrativ competentă”, după

distincțiile ce rezultă, evident, din dispozițiile art. 10 din același act normativ.

Or, potrivit art. 5

alin. (2) din Legea nr. 554/2004 „ Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ

actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin

lege organică, o altă procedură judiciară”.

În speță, dispoziția primarului

putea fi atacată după procedura prescrisă de art. 26 din Legea nr. 10/2001, și,

deci, controlul de legalitate efectuat de instanțele de contencios administrativ

este exclus.

1.2. Referitor la norma

administrativă ce reglementează ordinea soluționării dosarelor înregistrate la Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Recurenta susține că prin

decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a adoptat o nouă modalitate de soluționare

a dosarelor, făcând distincție între dosarele înregistrate înaintate și după intrarea

în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007, instituind drept criteriu principal ordinea înregistrării

dosarelor.

Fără a nega dreptul autorității

recurente de a adopta norme în vederea organizării activității sale, totuși Înalta

Curte nu poate face abstracție de faptul că dosarul intimatei, înregistrat în cursul

anului 2006 nu a fost soluționat nici până la începutul anului 2011. Or, complexitatea

etapelor procedurii administrative și faptul că legea specială nu prevede un termen

pentru soluționarea dosarelor, nu pot constitui argumente care să justifice prelungirea

sine die a momentului emiterii deciziei reprezentând titlu de despăgubire pentru

intimata-reclamantă.

Așa fiind, în mod legal

a reținut prima instanță, pe baza jurisprudenței consecvente a Curții Europene a

Drepturilor Omului, că autoritățile unui stat nu pot să invoce chestiuni de organizare

a aplicării legii împotriva dreptului la un proces echitabil, pentru că aceasta

înseamnă să-și invoce propria culpă în privința încălcării drepturilor recunoscute

prin Convenție.

1.3. Referitor la inadvertențele

semnalate de recurentă

Pentru a justifica faptul

că nu a rezolvat cererea într-un termen rezonabil, recurenta a mai invocat și existența

unor neclarități în dosarul intimatei, respectiv faptul că s-a propus acordarea

de despăgubiri și pentru construcția demolată, deși notificarea nu o vizează, precum

și indicarea unei suprafețe de teren mai mari decât cea cuvenită.

În primul rând, Înalta

Curte observă că aceste aspecte au fost invocate abia pe parcursul soluționării

cauzei la prima instanță, când s-a prezentat adresa din 19 ianuarie 2010 de remitere

a documentației către Primăria Municipiului Craiova. Acest înscris are un pronunțat

caracter pro causa, fiind emis după formularea acțiunii judiciare.

În al doilea rând, neclaritățile

semnalate în dosarul cu propunere de despăgubiri nu există sau, în orice caz, puteau

fi lămurite pe baza înscrisurilor prezentate de intimată odată cu notificarea.

Astfel, din dispoziția

nr. 3007/2006 a Primăriei Municipiului Craiova, art. 1, rezultă că „se propune acordarea

despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 către K.M.M. și

N.V. domiciliați în Craiova, pentru imobilul notificat sub nr. 1211/N/2001, imposibil

de restituit în natură situat în Craiova”.

Dispoziția nu face nicio

referire la construcția demolată, iar din notificare se observă că sunt solicitate

măsuri reparatorii „pentru terenul în suprafață de 324 m.p. situat în Craiova ca

urmare a demolării imobilului situat la această adresă în anul 1987”.

Așa fiind, împrejurarea

că într-un proces-verbal de negociere încheiat la data de 23 februarie 2005 între

intimată și Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 10/2001 s-a menționat că s-ar

cuveni despăgubiri și pentru construcția demolată, nu leagă pe recurentă, ea fiind

ținută să stabilească despăgubirile cuvenite în raport de voința exprimată prin

notificare și de decizia entității notificate.

Cât privește suprafața

de teren pentru care se cuvin despăgubiri, aceasta este cea indicată de către intimată,

respectiv 324 m.p., după cum rezultă din certificatul de moștenitor și din procesul-verbal

de evaluare din 25 august 1987. Este real că prezumția de întindere a dreptului

de proprietate reglementată în art. 24 din Legea nr. 10/2001 este relativă dar în

cauză ea nu a fost răsturnată prin invocarea certificatului de moștenitor întrucât,

pe de o parte, certificatul de moștenitor nu este titlu de proprietate și, pe de

altă parte, calculele recurentei vizează doar cota de 5/6 din totalul celor 600

m.p., rămânând neclarificată situația celei de-a șasea părți din imobil care „aparține

soțului defunctei E.N., prin moștenire de la acesta” – conform mențiunii notarului

care a întocmit actul. Or, în materia analizată, potrivit voinței legiuitorului,

orice dubiu profită persoanelor îndreptățite la despăgubiri și, deci, susținerile

recurentei sunt lipsite de finalitate.

1.4. Referitor la problemele

legate de executarea sentinței

Relevante pentru stabilirea

atribuțiilor recurentei sunt dispozițiile art. 16 alin. (1), (4)-(7) din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005 care au următorul cuprins:

„(

1)

Deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite

cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele

conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea notificărilor

și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite,

după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga

documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele

construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele

proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei

Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu

de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi

.

(4)

Pe baza situației

juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul

Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2)

în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură

.

(5)

Secretariatul

Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și

(2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă,

după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate,

în vederea întocmirii raportului de evaluare

.

(6)

După primirea

dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura

de specialitate, și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisie

Centrale. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor

fi acordate titlurile de despăgubire

.

(7)

În baza raportului

de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul

de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare”

.

Examinând dispozițiile

legale citate, Înalta Curte observă că măsura administrativă dispusă de recurentă,

de remitere a documentației din dosarul conținând dispoziția nr. 3007 din 23 ianuarie

2006 către Primarul Municipiului Craiova nu are o bază legală. Ca atare, Înalta

Curte nu poate specula asupra demersurilor pe care recurenta trebuie să le întreprindă

pentru a-și îndeplini obligațiile care îi incumbă potrivit legii.

În orice caz, recurenta

nu își poate invoca propria culpă pentru a refuza executarea unei hotărâri judecătorești.

Cât privește intervalul

de timp în care trebuie emisă decizia reprezentând titlul de despăgubire, potrivit

dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „executarea hotărârii definitive

și irevocabile se face ,(…), în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile

a hotărâri”.

Cum recurenta, încă de

la data pronunțării sentinței, 30 aprilie 2010, trebuia să întreprindă toate demersurile

pentru rezolvarea dosarului, întrucât soluția instanței de recurs era previzibilă,

Înalta Curte consideră că nu există nici un temei pentru a reține că dispozitivul

sentinței este imposibil de executat în termenul legal.

În fine, recurenta a invocat

cu titlu de jurisprudență favorabilă punctului său de vedere decizia nr. 501 din

30 ianuarie 2009 și decizia nr. 2845 din 26 mai 2009, ambele ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Verificând cele două hotărâri

judecătorești, Înalta Curte constată că situația de fapt expusă diferă de cea din

prezenta cauză.

Astfel, în decizia

nr. 2845 din 26 mai 2009 nu s-a putut reține depășirea termenului rezonabil de către

Comisia Centrală pentru că dispoziția nr. 1451 din 17 iulie 2007 a Primarului comunei

Melinești a fost înregistrată la Comisia Centrală în cursul anului 2007, iar acțiunea

judiciară a fost înregistrată în același an. Pe lângă acest element esențial, s-a

mai reținut și că imobilele pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri nu erau

identificate, precum și că în soluționarea aceleiași notificări s-au emis mai multe

dispoziții, nefiind clar obiectul fiecăreia.

Cât privește decizia

nr. 501 din 30 ianuarie 2009, în considerentele acesteia s-a menționat că dosarul

administrativ a fost remis entității notificate pentru a fi completat, anterior

chemării în judecată a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Conchizând, Înalta Curte

reține, la fel ca judecătorul fondului, că recurenta-pârâtă, implicată în derularea

procedurilor administrative instituite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu

a emis decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Craiova,

într-un termen rezonabil, toate apărările reiterate prin motivele de recurs fiind

nefondate.

instanței de recurs

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 239

din 30 aprilie 2010 și a încheierii din 02 aprilie 2010 ale Curții de Apel Craiova,

secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 februarie 2011.