Decizia nr. 846/2011 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, la data de 14 decembrie 2009, reclamanta K.M.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru Coordonarea Aplicării Legii nr. 10/2001 și Ministerul Economiei și Finanțelor - Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, obligarea la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire aferent imobilului preluat abuziv, ce a fost situat în municipiul Craiova, jud. Dolj, în termen de 90 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, cu plata daunelor cominatorii de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere, până la emiterea deciziei. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin dispoziția nr. 3007 din 23 ianuarie 2006 emisă de către Primăria Municipiului Craiova, i-au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul anterior individualizat, imposibil de restituit în natură. A susținut că dosarul de despăgubiri a fost înregistrat în evidențele pârâtei Comisia Centrală de Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 19006/CC, însă până la această dată nu a fost soluționat. Reclamanta a mai arătat că tergiversarea soluționării dosarului timp de aproape 4 ani de la emiterea dispoziției nr. 3007 din 23 ianuarie 2006 este nejustificată, astfel încât, interesul promovării acțiunii este legitim și urmărește obligarea pârâților la respectarea dispozițiilor Legii nr. 247/2005 Titlul VII. În acest context, reclamanta a apreciat că instituțiile pârâte nu au luat măsuri eficiente de soluționare, într-un termen rezonabil, a dosarului de despăgubiri, aspect ce vizează încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de nelegalitate a dispoziției nr. 3007 din 28 iunie 2006 emisă de Primăria Municipiului Craiova și pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că dosarul aferent dispoziției prin care s-a propus acordarea de despăgubiri reclamantei, pentru imobilul notificat, a fost analizat sub aspectul legalității respingerii cererii de restituire în natură și s-a constatat că nu este complet, de la dosar lipsind înscrisuri care fac posibilă descrierea imobilului - construcție demolată, necesare evaluării imobilului notificat în procedura administrativă. La rândul său, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru Coordonarea Aplicării Legii nr. 10/2001 a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

Încheierea pronunțată la 02 aprilie 2010 de Curtea de Apel Craiova Prin încheierea din ședința publică de la 02 aprilie 2010, Curtea de Apel Craiova a respins excepția de nelegalitate a dispoziției nr. 3007 din 28 iunie 2006 emisă de Primăria Municipiului Craiova, invocată de pârâta Comisia Centrală de Stabilirea Despăgubirilor, ca inadmisibilă. Pentru a se pronunța în acest sens, instanța a reținut faptul că Legea nr. 10/2001, republicată, privind imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reglementează o procedură judiciară specială de contestare a actelor de restituire în natură sau de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent, la instanța civilă, potrivit art. 26 din lege, astfel că, în raport de prevederile art. 4 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ cu soluționarea excepției de nelegalitate a dispoziției nr. 3007 din 23 ianuarie 2006 emisă de Primăria Municipiului Craiova, este inadmisibilă.

Sentința primei instanțe Prin sentința nr. 239 din 30 aprilie 2010, Curtea de Apel Craiova a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă; a obligat pârâta Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor să emită reclamantei decizia reprezentând titlu de despăgubire aferent imobilului imposibil de restituit în natură situat în Craiova, conform dispoziției nr. 3007 din 23 ianuarie 2006, emisă de Primăria Municipiului Craiova; a respins acțiunea față de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților din cadrul Guvernului României, a respins capetele de cerere privind fixarea unui termen pentru emiterea deciziei și obligarea la daune cominatorii și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a avut în vedere faptul că reclamanta a început procedura de recuperare a bunului său ori a contravalorii acestuia, prin formularea unei notificări în anul 2001, înregistrată sub nr. 1211/N/2001, soluționată prin dispoziția nr. 3007 din 23 ianuarie 2006 a Primarului Municipiului Craiova, prin care s-au propus măsuri reparatorii în echivalent, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Dosarul de despăgubiri întocmit a fost transmis către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și înregistrat la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 19006/CC. Prima instanță a reținut faptul că reclamanta a făcut dovada, prin cererea existentă la dosar și răspunsul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, că a întreprins demersuri la autoritatea pârâtă în vederea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, potrivit dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 554/2004 și, cu toate acestea, până la data la care s-au formulat întâmpinările în prezenta cauză, dosarul reclamantei nu fusese analizat, aspect ce rezultă din coroborarea adresei din 05 februarie 2009 depusă în susținerea acțiunii, cu datele adreselor depuse de pârâte în susținerea celor invocate. În acest context, a apreciat că durata excesivă a procedurilor administrative este de natură a încălca în mod evident principiul procesului rezonabil, aspecte ce relevă atitudinea culpabilă a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în nesoluționarea cu celeritate a dosarului privind pe reclamantă, fiind încălcate prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În altă ordine de idei, prima instanță a apreciat că prin neîndeplinirea obligației de a se emite titlurile de despăgubire, autoritatea pârâtă aduce o evidentă atingere noțiunii de bun și a obligației statului de a proteja bunurile, valorile patrimoniale ale persoanelor și creează reclamantei o sarcină excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Concluzionând, instanța a apreciat că procedurile administrative, coroborate cu cele judiciare trebuie să se desfășoare în termen rezonabil și că depășirea unui termen de 7 ani de la data formulării cererii de acordarea a măsurilor reparatorii constituie deja o încălcare evidentă a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, instanță a reținut, pe de-o parte, că potrivit dispozițiilor art. 2 din H.G. 361/2005, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților asigură organizarea și funcționarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ceea ce nu îi conferă Autorității legitimare procesuală pasivă în acțiunile promovate în contencios administrativ, prin care se invocă refuzul nejustificat de emitere a deciziei reprezentând titlu de despăgubire, pe de altă parte, obligația legală de emitere a deciziei referitoare la titlurile de despăgubire precum și cea anterioară și subsumata acesteia, privind întocmirea raportului de evaluare, revin Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 Cererea de obligare la daune cominatorii a fost respinsă, deoarece prin art. 24 din Legea nr. 554/2004 s-a prevăzut o procedură specială de sancționare a autorităților în cazul în care acestea nu execută hotărâri definitive și executorii, procedură care este subsecventă actualei etape judiciare. A fost respins ca neîntemeiat și capătul de cerere prin care se solicită fixarea unui termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, în raport de prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care stabilesc legal termenul în care autoritatea publică este obligată să încheie un act administrativ și deci să-și îndeplinească această obligație.

Recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Împotriva încheierii din data de 02 aprilie 2010, precum și a sentinței civile nr. 239 din 30 aprilie 2010 pronunțate de Curtea de Apel Craiova a formulat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, formulând critici pe care le-a încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Într-un amplu memoriu de recurs, recurenta prezintă contextul legislativ și dificultățile întâmpinate în procedura administrativă, punctând detaliat etapele reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Recurenta invocă, cu titlu general, actele normative contradictorii, dar și jurisprudența instanțelor, inclusiv a instanței supreme care nu este unitară, citând decizia nr. 501 din 30 ianuarie 2009 și nr. 2845 din 26 mai 2009 ale acestei instanțe. Sistematizând și ordonând aspectele invocate care se referă în concret la hotărârile (încheierea și sentința) atacate, Înalta Curte reține că acestea sunt combătute sub următoarele aspecte: 4.1. Greșita respingere a excepției de nelegalitate Recurenta consideră că dispoziția nr. 3007/2006 a Primăriei Municipiului Craiova poate fi cenzurată de instanța de contencios administrativ pe calea excepției de nelegalitate, întrucât este un act administrativ individual, fiind îndeplinite cerințele art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. 4.2. Ignorarea aspectelor obiective care au împiedicat soluționarea dosarului de despăgubiri La acest punct, recurenta arată că prima instanță nu a ținut seama de existența deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 care stabilea că dosarele transmise Secretariatului Comisiei Centrale înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007 se soluționează în ordinea înregistrării lor. De asemenea, în cazul analizat, nu a fost posibilă emiterea deciziei întrucât prin dispoziția nr. 3007/2006 s-a propus acordarea de despăgubiri atât pentru teren (324 m.p.), cât și pentru construcție (108,09 m.p.), iar suprafața de teren pentru care se cuvin despăgubiri este mai mică decât cea indicată, respectiv 250 m.p. 4.3. Sentința nu poate fi pusă în executare Recurenta critică soluția fondului și pentru că nu a avut în vedere împrejurarea că dosarul aferent dispoziției nr. 3007/2006 nu mai figurează în evidențele sale, fiind restituit la Primăria Municipiului Craiova. Așa fiind, recurenta consideră că nu mai este titulara obligației ce face obiectul acestui litigiu și a fost obligată la o prestație imposibil de adus la îndeplinire. De asemenea, recurenta mai arată că nu poate emite decizia de despăgubire în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, întrucât executarea obligației depinde și de evaluatori care trebuie să efectueze lucrarea în termen de 30 de zile pentru construcție demolată și 45 zile pentru teren, cu mențiunea că termenele se calculează de la data primirii dosarelor.

Apărările formulate de K.M.M. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 10 februarie 2011, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În esență, intimata a susținut că atât prin excepția de nelegalitate invocată, cât și prin celelalte aspecte arătate recurenta nu face decât să tergiverseze soluționarea cauzei, invocându-și propria culpă. În condițiile în care dosarul său a fost înregistrat la autoritate la data de 28 iunie 2006 recurenta nu poate prezenta nicio justificare rezonabilă pentru întârzierea de peste patru ani, decât, afirmă intimata, interesul de a nu se autodesființa potrivit art. 14 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând încheierea și sentința atacate prin prisma motivelor de recurs, a apărărilor din întâmpinare, cât și potrivit art. 304 1 C. proc. civ., sub toate aspectele Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Intimata-reclamantă K.M.M. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect obligarea recurentei-pârâte de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Craiova, notificat sub nr. 1211/N/2001, corelativ constatării că a fost depășit termenul rezonabil de soluționare a dosarului aferent. Necontestat, intimata K.M.M. este titulara unui drept la despăgubiri pentru imobilul arătat, expropriat prin Decretul nr. 441/1986. Acest drept i-a fost recunoscut prin dispoziția nr. 3007 din 23 ianuarie 2006 prin care Primarul Municipiului Craiova, constatând că imobilul preluat abuziv nu poate fi restituit în natură, a propus acordarea de despăgubiri. Cum s-a arătat, dosarul aferent notificării nr. 1211/N/2001 s-a predat Secretariatului Comisiei Centrale la data de 28 iunie 2006 unde s-a înregistrat sub nr. 19006. Până la data soluționării recursului de față, 11 februarie 2011, recurenta nu a emis decizia reprezentând titlu de despăgubire. În aceste condiții, Înalta Curte reține, la fel ca judecătorul fondului, că s-a depășit termenul rezonabil de soluționare a cererii de acordare a despăgubirilor. Indiferent de natura impedimentelor și a dificultăților întâmpinate, recurenta nu poate justifica o pasivitate de peste 4 ani și 7 luni, ci, în calitate de autoritate administrativă învestită cu competențe speciale în materia acordării despăgubirilor stabilite prin legi cu caracter reparatoriu, era datoare să întreprindă toate demersurile necesare pentru ca procedura reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 să se deruleze într-un termen rezonabil, nefiind admisibil ca intimata să nu poată întrezări finalul procedurii ce a debutat în anul 2001. Răspunzând în concret criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reține următoarele: 1.1. Referitor la excepția de nelegalitate Primul motiv de recurs vizează soluția pronunțată de Curtea de apel în privința excepției de nelegalitate a dispoziției nr. 3007 din 23 ianuarie 2006 emisă de Primăria Municipiului Craiova și pornește de la ideea că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu exclude acest tip de acte de la controlul de legalitate, pe calea excepției, pe care îl realizează instanțele de contencios administrativ. Contrar celor susținute de recurentă, Înalta Curte reține că excepția de nelegalitate poate fi invocată numai cu privire la actele ce pot forma obiectul unei acțiuni în anulare în fața instanțelor de contencios administrativ. Această concluzie se desprinde chiar din prevederile art. 4 alin. (1) din lege care stabilesc că excepția de nelegalitate se soluționează de către „instanța de contencios administrativ competentă”, după distincțiile ce rezultă, evident, din dispozițiile art. 10 din același act normativ. Or, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 „ Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară”. În speță, dispoziția primarului putea fi atacată după procedura prescrisă de art. 26 din Legea nr. 10/2001, și, deci, controlul de legalitate efectuat de instanțele de contencios administrativ este exclus. 1.2. Referitor la norma administrativă ce reglementează ordinea soluționării dosarelor înregistrate la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Recurenta susține că prin decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a adoptat o nouă modalitate de soluționare a dosarelor, făcând distincție între dosarele înregistrate înaintate și după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007, instituind drept criteriu principal ordinea înregistrării dosarelor. Fără a nega dreptul autorității recurente de a adopta norme în vederea organizării activității sale, totuși Înalta Curte nu poate face abstracție de faptul că dosarul intimatei, înregistrat în cursul anului 2006 nu a fost soluționat nici până la începutul anului 2011. Or, complexitatea etapelor procedurii administrative și faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluționarea dosarelor, nu pot constitui argumente care să justifice prelungirea sine die a momentului emiterii deciziei reprezentând titlu de despăgubire pentru intimata-reclamantă. Așa fiind, în mod legal a reținut prima instanță, pe baza jurisprudenței consecvente a Curții Europene a Drepturilor Omului, că autoritățile unui stat nu pot să invoce chestiuni de organizare a aplicării legii împotriva dreptului la un proces echitabil, pentru că aceasta înseamnă să-și invoce propria culpă în privința încălcării drepturilor recunoscute prin Convenție. 1.3. Referitor la inadvertențele semnalate de recurentă Pentru a justifica faptul că nu a rezolvat cererea într-un termen rezonabil, recurenta a mai invocat și existența unor neclarități în dosarul intimatei, respectiv faptul că s-a propus acordarea de despăgubiri și pentru construcția demolată, deși notificarea nu o vizează, precum și indicarea unei suprafețe de teren mai mari decât cea cuvenită. În primul rând, Înalta Curte observă că aceste aspecte au fost invocate abia pe parcursul soluționării cauzei la prima instanță, când s-a prezentat adresa din 19 ianuarie 2010 de remitere a documentației către Primăria Municipiului Craiova. Acest înscris are un pronunțat caracter pro causa, fiind emis după formularea acțiunii judiciare. În al doilea rând, neclaritățile semnalate în dosarul cu propunere de despăgubiri nu există sau, în orice caz, puteau fi lămurite pe baza înscrisurilor prezentate de intimată odată cu notificarea. Astfel, din dispoziția nr. 3007/2006 a Primăriei Municipiului Craiova, art. 1, rezultă că „se propune acordarea despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 către K.M.M. și N.V. domiciliați în Craiova, pentru imobilul notificat sub nr. 1211/N/2001, imposibil de restituit în natură situat în Craiova”. Dispoziția nu face nicio referire la construcția demolată, iar din notificare se observă că sunt solicitate măsuri reparatorii „pentru terenul în suprafață de 324 m.p. situat în Craiova ca urmare a demolării imobilului situat la această adresă în anul 1987”. Așa fiind, împrejurarea că într-un proces-verbal de negociere încheiat la data de 23 februarie 2005 între intimată și Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 10/2001 s-a menționat că s-ar cuveni despăgubiri și pentru construcția demolată, nu leagă pe recurentă, ea fiind ținută să stabilească despăgubirile cuvenite în raport de voința exprimată prin notificare și de decizia entității notificate. Cât privește suprafața de teren pentru care se cuvin despăgubiri, aceasta este cea indicată de către intimată, respectiv 324 m.p., după cum rezultă din certificatul de moștenitor și din procesul-verbal de evaluare din 25 august 1987. Este real că prezumția de întindere a dreptului de proprietate reglementată în art. 24 din Legea nr. 10/2001 este relativă dar în cauză ea nu a fost răsturnată prin invocarea certificatului de moștenitor întrucât, pe de o parte, certificatul de moștenitor nu este titlu de proprietate și, pe de altă parte, calculele recurentei vizează doar cota de 5/6 din totalul celor 600 m.p., rămânând neclarificată situația celei de-a șasea părți din imobil care „aparține soțului defunctei E.N., prin moștenire de la acesta” – conform mențiunii notarului care a întocmit actul. Or, în materia analizată, potrivit voinței legiuitorului, orice dubiu profită persoanelor îndreptățite la despăgubiri și, deci, susținerile recurentei sunt lipsite de finalitate. 1.4. Referitor la problemele legate de executarea sentinței Relevante pentru stabilirea atribuțiilor recurentei sunt dispozițiile art. 16 alin. (1), (4)-(7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care au următorul cuprins: „( 1) Deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi . (4) Pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură . (5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare . (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate, și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisie Centrale. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire . (7) În baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare” . Examinând dispozițiile legale citate, Înalta Curte observă că măsura administrativă dispusă de recurentă, de remitere a documentației din dosarul conținând dispoziția nr. 3007 din 23 ianuarie 2006 către Primarul Municipiului Craiova nu are o bază legală. Ca atare, Înalta Curte nu poate specula asupra demersurilor pe care recurenta trebuie să le întreprindă pentru a-și îndeplini obligațiile care îi incumbă potrivit legii. În orice caz, recurenta nu își poate invoca propria culpă pentru a refuza executarea unei hotărâri judecătorești. Cât privește intervalul de timp în care trebuie emisă decizia reprezentând titlul de despăgubire, potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „executarea hotărârii definitive și irevocabile se face ,(…), în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărâri”. Cum recurenta, încă de la data pronunțării sentinței, 30 aprilie 2010, trebuia să întreprindă toate demersurile pentru rezolvarea dosarului, întrucât soluția instanței de recurs era previzibilă, Înalta Curte consideră că nu există nici un temei pentru a reține că dispozitivul sentinței este imposibil de executat în termenul legal. În fine, recurenta a invocat cu titlu de jurisprudență favorabilă punctului său de vedere decizia nr. 501 din 30 ianuarie 2009 și decizia nr. 2845 din 26 mai 2009, ambele ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Verificând cele două hotărâri judecătorești, Înalta Curte constată că situația de fapt expusă diferă de cea din prezenta cauză. Astfel, în decizia nr. 2845 din 26 mai 2009 nu s-a putut reține depășirea termenului rezonabil de către Comisia Centrală pentru că dispoziția nr. 1451 din 17 iulie 2007 a Primarului comunei Melinești a fost înregistrată la Comisia Centrală în cursul anului 2007, iar acțiunea judiciară a fost înregistrată în același an. Pe lângă acest element esențial, s-a mai reținut și că imobilele pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri nu erau identificate, precum și că în soluționarea aceleiași notificări s-au emis mai multe dispoziții, nefiind clar obiectul fiecăreia. Cât privește decizia nr. 501 din 30 ianuarie 2009, în considerentele acesteia s-a menționat că dosarul administrativ a fost remis entității notificate pentru a fi completat, anterior chemării în judecată a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Conchizând, Înalta Curte reține, la fel ca judecătorul fondului, că recurenta-pârâtă, implicată în derularea procedurilor administrative instituite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu a emis decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Craiova, într-un termen rezonabil, toate apărările reiterate prin motivele de recurs fiind nefondate. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de față ca nefondat.