ÎCCJ, Decizia nr. 53/2007

ÎCCJ, Decizia nr. 53/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Hotărâre

judecătorească ulterioară pronunțării unei decizii în

recursul în interesul legii dar anterioară publicării în Monitorul

Oficial. Efecte.

Cuprins

pe materii :

Drept procesual civil. Recursul în interesul

legii.

Index

alfabetic :

decizie în interesul legii.

-

caracter obligatoriu

-

expropriere

C.proc.civ., art. 329

Prin Decizia nr. LIII (53)

din 4 iunie 2007, Înalta Curte a stabilit că dispozițiile art.35 din

Legea nr.33/1994 nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect

imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse

după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, iar, conform art.329 alin.(3)

C.proc.civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este

obligatorie pentru instanțe.

Astfel, cum sentința primei instanțe a fost

ulterioară datei când s-a pronunțat Decizia nr. 53/2007 și cum

la data pronunțării hotărârii recurate decizia dată de

Înalta Curte fusese publicată în Monitorul Oficial, instanța de apel,

care s-a confruntat cu problema aplicării dispozițiilor art.35 din

Legea nr.33/1994 după data pronunțării și publicării

în Monitorul Oficial a deciziei nr. 53 a Înaltei Curți, corect a avut în vedere

dezlegarea dată textului prin această decizie.

ICCJ,

Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia

civilă nr. 4714 din 8 iulie 2008

Prin sentința nr.903/2007, Tribunalul București a

respins acțiunea formulată de reclamantul T.M. în contradictoriu cu

Municipiul București prin Primarul General și Consiliul General al

municipiului București.

Prima instanță a reținut că T.D., tatăl

reclamantului, a cumpărat un

imobil

(teren) situat în București, prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr.11910/1950.

Imobilul a fost expropriat în baza Decretului nr.79/1988, iar

pentru a fi aplicabile dispozițiile art.35 din Legea nr.33/1994 trebuia

să se facă dovada că terenul nu a fost folosit în scopul pentru

care a fost expropriat și că nu s-a făcut o nouă

declarație de utilitate publică.

A reținut prima instanță că, potrivit

constatărilor expertului, terenul este liber de construcții,

însă nu este îndeplinită cerința „să nu se fi făcut a

nouă declarație de utilitate publică”.

Curtea de Apel București, prin decizia nr.748/A/2007, a

admis excepția inadmisibilității acțiunii, a admis apelul

declarat de reclamant, a schimbat în parte sentința apelată și a

respins acțiunea formulată de reclamant, ca inadmisibilă.

Instanța de apel a reținut că, fiind vorba de un

teren trecut în proprietatea statului prin expropriere, după intrarea în

vigoare a Legii nr.10/2001, cererea privind restituirea bunului nu se putea

soluționa decât în conformitate cu dispozițiile acestei legi speciale

care, în art.11 reglementează restituirea imobilelor expropriate și

pentru ipoteza în care imobilul nu a fost folosit pentru scopul de utilitate

publică ce a stat la baza preluării.

Legea nr.10/2001 stabilește o procedură

prealabilă obligatorie, iar reclamantul nu a dovedit parcurgerea acestei

proceduri în termenul prevăzut de lege. De aceea, reclamantul nu poate

solicita instanței restituirea terenului în baza Legii nr.33/1994.

A reținut instanța de apel, că Legea nr.10/2001

este o lege specială, reparatorie și se aplică prioritar în

raport cu dispozițiile Legii nr.33/1994.

Decizia prin care Curtea Supremă de Justiție a statuat

cu putere obligatorie că dispozițiile art.35 din Legea nr.33/1994

sunt aplicabile și în cazul cererilor care au ca obiect retrocedarea unor

imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi își încetează

aplicabilitatea, deoarece a fost pronunțată anterior intrării în

vigoare a Legii nr.10/2001, iar posibilitatea restituirii imobilelor

expropriate a fost stabilită pentru inexistența la acea dată a

unei reglementări speciale în materie.

În acest sens, sunt dispozițiile deciziei nr.53,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la

data de 4 iunie 2007.

Prin această decizie, s-a stabilit că

dispozițiile art.35 din Legea nr.33/1994 nu se aplică în cazul

acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii

nr.10/2001.

Decizia nr.53 din 4 iunie 2007 este obligatorie, conform art.329

alin.(3) C.proc.civ. și nu încalcă art.6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului care prevede dreptul de acces la tribunal,

drept care nu este însă absolut, putând fi supus unor restricții

stabilite de stat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul care,

invocând art.304 pct.7 și pct. 9 C.proc.civ., a arătat că, în

drept, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.480-481

C.civ. și art.35 din Legea nr.33/1994, iar instanța de fond a respins

cererea ca fiind întemeiată pe art.35 din Legea nr.33/1994 și art.12

alin.(5) din Legea nr.213/1998, nemotivând lipsa de temei a cauzei sub aspectul

dispozițiilor art.480-481 Cod civil.

Instanța de apel, care a invocat excepția

inadmisibilității în raport de dispozițiile Legii nr.10/2001

și ale Deciziei nr. VI din 27 septembrie 1999, ar fi trebuit să se

pronunțe și asupra dispozițiilor art.481 C.civ., invocate la

prima instanță. Conform art.129 alin. final C.proc.civ.,

instanța este obligată să se pronunțe cu privire la

obiectul cererii deduse judecății, inclusiv cu privire la toate

problemele de drept.

Nemotivarea hotărârii cu privire la art.480 C.civ. a condus

la aplicarea greșită a legii atât de prima instanță, cât

și de instanța de apel.

A susținut recurentul, că instanța de apel care a

respins cererea ca inadmisibilă în raport de prevederile Legii nr.10/2001

și ale deciziilor nr.6/1999 și 53/2007 ale Înaltei Curți, nu a

analizat cauza și sub aspectul dispozițiilor art.480 Cod civil

și „a omis mențiunile apărătorului reclamantului cu privire

la existența la momentul introducerii cererii de chemare în judecată

a deciziei nr.409/2003 pronunțată de Curtea

Constituțională”.

Curtea a constatat că dispozițiile art.35 din Legea

nr.33/1994, aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea

de bunuri expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi,

dacă nu s-a realizat scopul exproprierii, nu contravin principiului

constituțional privind neretroactivitatea legii civile. Această

decizie pronunțată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001

este obligatorie.

Recurentul a mai arătat că în mod greșit

instanța de apel „a ținut cont de decizia nr.53/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție”, deși, conform art.329

alin.(3) C.proc.civ., soluțiile pronunțate în recursul în interesul

legii nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate

și nici cu privire la situația părților din acele procese,

iar în prezenta cauză acțiunea a fost introdusă la data de 7

iunie 2006.

Decizia nr.53/2007 a fost publicată în M.Of. la data de 13

noiembrie 2007, iar examinarea fondului s-a făcut de tribunal anterior

acestei date.

Analizând recursul, în limita criticilor formulate care fac

posibilă încadrarea în art.304 pct.7 și pct.9 C.proc.civ., Înalta

Curte a constatat că nu este întemeiat.

Atât sentința primei instanțe cât și decizia

atacată cuprind motivele pe care se întemeiază soluțiile

pronunțate în cauză, iar acțiunea formulată de reclamant

corect a fost analizată în raport de prevederile art.35 din Legea

nr.33/1994.

Este de principiu că procesul civil se

particularizează prin disponibilitate, care constă în posibilitatea

conferită de lege părților de a se adresa cu cereri

instanțelor judecătorești și de a dispune de obiectul

litigiului, iar cadrul în care se desfășoară activitatea în

materie civilă este prevăzut de art.129 alin.(6) C.proc.civ., care

dispune „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra

obiectului cererii deduse judecății”.

Pentru caracterizarea corectă a acțiunii,

instanța trebuie să se orienteze după motivele de fapt invocate

de parte în susținerea ei și nu după temeiul de drept al cererii

indicat de reclamant ori după sensul literal al termenilor folosiți

de acesta.

Temeiul juridic al acțiunii nu leagă instanța,

care trebuie să dea cererii calificarea juridică exactă în

raport cu motivele de fapt invocate.

Or, în prezenta cauză, deși, în drept, reclamantul a

invocat „art.35 din Legea nr.33/1994, art.480 C.civ., art.112 C.proc.civ.”, din

motivele de fapt invocate în fața primei instanțe rezultă

că scopul urmărit de acesta prin exercitarea acțiunii

privește „retrocedarea” terenului trecut în proprietatea statului prin

expropriere, în condițiile art.35 din Legea nr.33/1994.

În acțiune s-au făcut referiri exprese la  art.35 din

Legea nr.33/1994, s-a susținut că sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de acest text, deoarece terenul este liber și nu a fost

folosit în scopul pentru care a fost  expropriat și s-au invocat deciziile

nr. VI din 27 septembrie 1999 a Curții Supreme de Justiție, nr.4614

din 13 mai 2005 a Înaltei Curți, precum și decizia nr.409/2003 a

Curții Constituționale, care privesc aplicarea art.35 din Legea

nr.33/1994.

Față de faptul că imobilul a trecut în

proprietatea statului prin expropriere și față de motivele de

fapt și de drept invocate, acțiunea a fost corect caracterizată

ca o cerere pentru retrocedarea imobilului în condițiile stabilite prin

legea specială privind exproprierea și nu ca o acțiune în

revendicare formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului

neproprietar, iar prima instanță și instanța de apel nu

aveau obligația să cerceteze cererea și în raport de prevederile

art.480 C.civ., așa cum susține

recurentul.

De altfel, în declarația de apel, reclamantul a făcut

susțineri care privesc incidența art.35 din Legea nr.33/1994 și

îndeplinirea condițiilor prevăzute de acest text.

În privința acestui text, corect prin decizia atacată

s-a avut în vedere

dezlegarea

dată  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,

Secțiile Unite, prin decizia nr. LIII (53) din 4 iunie 2007.

Prin această decizie, Înalta Curte a stabilit că

dispozițiile art.35 din Legea nr.33/1994 nu se aplică în cazul

acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii

nr.10/2001, iar, conform art.329 alin.(3) C.proc.civ., dezlegarea dată

problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.

Prin urmare, instanța de apel, care s-a confruntat cu

problema aplicării dispozițiilor art.35 din Legea nr.33/1994

după data pronunțării și publicării în Monitorul

Oficial a deciziei nr. LIII (53) a Înaltei Curți, corect a avut în vedere

dezlegarea dată textului prin această decizie.

Susținerea recurentului că decizia nr. LIII (53)/2007

„nu-și găsește aplicarea în cauză”, față de

prevederile art.329 alin.(3) C.proc.civ., pentru că acțiunea a fost

introdusă la data de 7 iunie 2006 și sentința apelată

fusese pronunțată anterior publicării deciziei Înaltei

Curți în Monitorul Oficial, nu este întemeiată.

Art. 329 alin.(3) C.proc.civ. prevede că soluțiile nu

au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici

cu privire la situația părților din acele procese.

Hotărârea pronunțată de prima instanță

și decizia atacată nu intră însă în categoria

hotărârilor judecătorești examinate, la care se referă

textul citat.

Sentința primei instanțe a fost pronunțată la data de 19

iunie 2007 (ulterior datei de 4 iunie 2007 când s-a pronunțat decizia LIII

(53)/2007), iar la data pronunțării hotărârii recurate decizia

dată de Înalta Curte fusese publicată în Monitorul Oficial.

Recurentul a invocat decizia nr.409/2003 a Curții

Constituționale, însă

în

această decizie s-a reținut că art.35 din Legea nr.33/1994  nu

conține  în

sine

vreo dispoziție cu caracter retroactiv și că determinarea

situațiilor

juridice

care rămân supuse vechii reglementări, precum și a celor care

vor fi guvernate de noua reglementare nu constituie o problemă de

constituționalitate, ci de aplicare a legii în timp, de competența

exclusivă a instanțelor judecătorești.

Curtea Constituțională nu s-a pronunțat asupra

aplicării dispozițiilor art.35 din Legea nr.33/1994 în cazul

acțiunilor introduse după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001,

care au ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, problemă de drept care nu a fost dezlegată nici prin decizia

nr. VI/1999 a Curții Supreme de Justiție, Secțiile Unite,

pronunțată anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin

decizia nr. LIII(53) din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, care este obligatorie pentru instanțele ce se

confruntă cu o astfel de problemă după dezlegarea ei și,

pentru că acțiunea a fost formulată de reclamant  la data de 7

iunie 2006 (după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001), pentru un imobil

expropriat în anul 1988, corect prin decizia atacată s-a reținut

că dispozițiile art.35 din Legea nr.33/1994 nu se aplică în

cauză, așa cum s-a stabilit prin decizia pronunțată de

Înalta Curte, în baza art.329 C.proc.civ.

Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamant a

fost respins.