ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2562/2011

Asupra recursului

penal de față, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 121/P din 27 mai

2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, în temeiul art. 20 C. pen., raportat la

art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., a fost condamnat inculpatul M.A., la o

pedeapsă de 8 ani închisoare și 3 ani pedeapsă complementară prev. de art. 64

lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Totodată i s-a

interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 71 rap. la art. 64

lit. a), teza a II-a și lit. b) C. pen.

De asemenea,

inculpatul a fost obligat la plata despăgubirilor civile către părțile civile

și la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că pe data de 27 octombrie 2007, în jurul

orelor 21,30, inculpatul a lovit cu un cuțit în zona abdominală, pe partea

civilă L.V., cauzându-i leziuni traumatice corporale ce au necesitat pentru

vindecare un număr de 25 zile de îngrijiri medicale și care i-au pus viața în

pericol.

După săvârșirea

faptei, inculpatul a căzut împreună cu partea civilă la pământ, moment în care,

la rândul său, a fost lovit de martorii prezenți, suferind leziuni traumatice

corporale ce au necesitat pentru vindecare, 9 zile de îngrijiri medicale.

Prin Decizia penală

nr. 2/A/2011 din 20 ianuarie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 6331/111/P/2008 al

Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost respins

ca nefondat apelul declarat de inculpat împotriva sentinței penale sus-arătate.

Nemulțumit de

hotărârea instanței de prim control judiciar, inculpatul a declarat recurs,

invocând, prin apărătorul desemnat din oficiu, cazurile de casare prev. de art.

385

9

pct. 18 și 14 C. proc. pen.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând motivele de recurs invocate cât și din oficiu,

ambele hotărâri conform prevederilor art. 385

9

, alin. (3) C. proc.

pen., combinat cu art. 385

6

, alin. (1) și art. 385

7

C.

proc. pen., constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi

arătate în continuare.

Solicitarea

inculpatului făcută prin apărătorul desemnat din oficiu, de a fi achitat în

temeiul art. 11, pct. 2, lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., nu

poate fi primită, din probele administrate, atât pe parcursul urmăririi penale

cât și în faza de cercetare judecătorească, rezultând fără echivoc, vinovăția

acestuia pentru infracțiunea reținută în sarcina sa.

Atât prima instanță cât și instanța de apel, au

reținut o situație de fapt corectă, în deplină concordanță cu probele aflate la

dosar, stabilind că leziunile suferite de partea civilă L.V. au fost produse

prin lovire directă cu un corp tăietor-înțepător, victima aflându-se față în

față cu agresorul, ambii fiind în poziție ortostatică.

Având în vedere

natura obiectului vulnerant folosit de inculpat (cuțit), regiunea corpului în

care a  fost aplicată lovitura, intensitatea loviturii, atitudinea inculpatului

după comiterea agresiunii, se poate concluziona că inculpatul M.A. a acționat

cu intenție indirectă de a-l ucide pe L.V., întrucât a prevăzut rezultatul

faptei sale, respectiv decesul victimei și, deși nu l-a urmărit a acceptat

posibilitatea producerii lui.

Așa fiind, Înalta

Curte constată că nu se impune achitarea inculpatului, în cauză fiind întrunite

elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 20 raportat la art. 174,

art. 175 lit. i) C. pen.

Nejustificat este și

cel de-al doilea motiv de recurs.

Instanțele au făcut o

justă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului M.A. atât sub aspectul

naturii și al cuantumului acesteia, cât și ca modalitate de executare, fiind

respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen.

Potrivit art. 52 C.

pen., pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a

condamnatului, scopul ei fiind prevenirea de noi infracțiuni.

Ca măsură de

constrângere pedeapsa are, pe lângă scopul său represiv, și o finalitate de

exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală și judiciară, atât în ceea

ce privește fapta penală săvârșită cât și în ce privește comportamentul

făptuitorului.

Ca atare, pedeapsa și

modalitatea de executare a acesteia trebuie individualizate în așa fel încât

inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale și să evite

în viitor săvârșirea de fapte penale.

În speța de față, a

proceda în sensul reducerii pedepsei așa cum a solicitat inculpatul M.A., ar

însemna ca pedeapsa să nu-și mai atingă finalitatea înscrisă în art. 52 C.

pen., ceea ce, evident, nu este în spiritul legii.

Inculpatul a fost

trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni deosebit de grave, ce

vizează integritatea fizică și viața persoanei.

Condițiile concrete

în care a fost săvârșită infracțiunea și gradul ridicat de pericol social al

faptei comise exclud posibilitatea de reevaluare a criteriilor de

individualizare cu care au operat instanțele în prezenta cauză.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de

inculpatul M.A.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpatul va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul M.A. împotriva Deciziei penale nr.

2/A/2011 din 20 ianuarie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru

cauze cu minori.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, dintre care suma de 200 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 27 iunie 2011.