ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2562/2011

Asupra recursului penal de față, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 121/P din 27 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, în temeiul art. 20 C. pen., raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., a fost condamnat inculpatul M.A., la o pedeapsă de 8 ani închisoare și 3 ani pedeapsă complementară prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. Totodată i s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 71 rap. la art. 64 lit. a), teza a II-a și lit. b) C. pen. De asemenea, inculpatul a fost obligat la plata despăgubirilor civile către părțile civile și la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că pe data de 27 octombrie 2007, în jurul orelor 21,30, inculpatul a lovit cu un cuțit în zona abdominală, pe partea civilă L.V., cauzându-i leziuni traumatice corporale ce au necesitat pentru vindecare un număr de 25 zile de îngrijiri medicale și care i-au pus viața în pericol. După săvârșirea faptei, inculpatul a căzut împreună cu partea civilă la pământ, moment în care, la rândul său, a fost lovit de martorii prezenți, suferind leziuni traumatice corporale ce au necesitat pentru vindecare, 9 zile de îngrijiri medicale. Prin Decizia penală nr. 2/A/2011 din 20 ianuarie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 6331/111/P/2008 al Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpat împotriva sentinței penale sus-arătate.

Nemulțumit de hotărârea instanței de prim control judiciar, inculpatul a declarat recurs, invocând, prin apărătorul desemnat din oficiu, cazurile de casare prev. de art. 385 9 pct. 18 și 14 C. proc. pen. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând motivele de recurs invocate cât și din oficiu, ambele hotărâri conform prevederilor art. 385 9 , alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385 6 , alin. (1) și art. 385 7 C. proc. pen., constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Solicitarea inculpatului făcută prin apărătorul desemnat din oficiu, de a fi achitat în temeiul art. 11, pct. 2, lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., nu poate fi primită, din probele administrate, atât pe parcursul urmăririi penale cât și în faza de cercetare judecătorească, rezultând fără echivoc, vinovăția acestuia pentru infracțiunea reținută în sarcina sa.

Atât prima instanță cât și instanța de apel, au reținut o situație de fapt corectă, în deplină concordanță cu probele aflate la dosar, stabilind că leziunile suferite de partea civilă L.V. au fost produse prin lovire directă cu un corp tăietor-înțepător, victima aflându-se față în față cu agresorul, ambii fiind în poziție ortostatică. Având în vedere natura obiectului vulnerant folosit de inculpat (cuțit), regiunea corpului în care a fost aplicată lovitura, intensitatea loviturii, atitudinea inculpatului după comiterea agresiunii, se poate concluziona că inculpatul M.A. a acționat cu intenție indirectă de a-l ucide pe L.V., întrucât a prevăzut rezultatul faptei sale, respectiv decesul victimei și, deși nu l-a urmărit a acceptat posibilitatea producerii lui.

Așa fiind, Înalta Curte constată că nu se impune achitarea inculpatului, în cauză fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. Nejustificat este și cel de-al doilea motiv de recurs. Instanțele au făcut o justă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului M.A. atât sub aspectul naturii și al cuantumului acesteia, cât și ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. Potrivit art. 52 C. pen., pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului, scopul ei fiind prevenirea de noi infracțiuni. Ca măsură de constrângere pedeapsa are, pe lângă scopul său represiv, și o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală și judiciară, atât în ceea ce privește fapta penală săvârșită cât și în ce privește comportamentul făptuitorului.

Ca atare, pedeapsa și modalitatea de executare a acesteia trebuie individualizate în așa fel încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale și să evite în viitor săvârșirea de fapte penale. În speța de față, a proceda în sensul reducerii pedepsei așa cum a solicitat inculpatul M.A., ar însemna ca pedeapsa să nu-și mai atingă finalitatea înscrisă în art. 52 C. pen., ceea ce, evident, nu este în spiritul legii. Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni deosebit de grave, ce vizează integritatea fizică și viața persoanei. Condițiile concrete în care a fost săvârșită infracțiunea și gradul ridicat de pericol social al faptei comise exclud posibilitatea de reevaluare a criteriilor de individualizare cu care au operat instanțele în prezenta cauză.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul M.A. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.A. împotriva Deciziei penale nr. 2/A/2011 din 20 ianuarie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, dintre care suma de 200 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 27 iunie 2011.