ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 368/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 108/P din 3 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Bihor, s-au hotărât următoarele: În baza art. 20 C. pen., rap. la art. 174, 176 lit. c) C. pen., cu aplic. art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., art. 73 lit. b), art. 74 lit. c) și art. 76 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., art. 37 lit. a) și b) C. pen., a fost condamnat inculpatul V.A., la o pedeapsă de 4 ani 6 luni închisoare cu executare în regim de detenție, cu aplic. art. 71, 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pentru săvârșirea asupra părții vătămate L.B.S. a infracțiunii de tentativă de omor deosebit de grav de către o persoană care a mai săvârșit un omor.

S-a constatat că inculpatul a fost liberat condiționat la data de 03 noiembrie 2010 din executarea pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 918 a Judecătoriei Oradea, cu un rest neexecutat de 204 zile. În baza art. 61 C. pen., cu referire la art. 39 alin. (1) și (2) C. pen. și art. 34 C. pen., s-a dispus revocarea beneficiului liberării condiționate și contopirea restului de pedeapsă neexecutat de 204 zile închisoare din executarea pedepsei aplicate inculpatului prin sentința penală nr. 918 a Judecătoriei Oradea, cu pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare aplicată în prezenta cauză, la care s-a aplicat un spor de 6 luni închisoare, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare cu executare în regim de detenție, cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 65 alin. (2) rap. la art. 64 lit. a) teza a II-a și b) și art. 66 C. pen., i s-a interzis inculpatului dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 4 ani. În baza art. 350 C. proc. pen. s-a menținut arestul preventiv, măsură dispusă prin încheierea nr. 5/2011 din 07 februarie 2011 a Tribunalului Bihor. S-a respins cererea inculpatului privind revocarea măsurii preventive. În baza art. 88 C. pen., s-a dedus perioada reținerii și arestului preventiv de la 06 februarie 2011 până la zi. S-a constatat că partea vătămată L.B.S. nu s-a constituit parte civilă în cauză. În baza art. 14 C. proc.

pen. rap. la art. 998 și urm. din C. civ., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2443,16, reprezentând despăgubiri civile în favoarea părții civile Spitalul Clinic Județean de Urgență Oradea. În baza art. 118 lit. b) C. pen. s-a dispus confiscarea specială a corpurilor delicte, hârleț și topor, ridicate de la inculpat și depunerea lor la Camera de corpuri delicte a Tribunalului Bihor, potrivit procesului-verbal înregistrat la 30 martie 2011, aflat la dosar. În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la 1.000 lei cheltuieli judiciare în favoarea statului. În baza art. 189 C. proc. pen. rap. la art. 68 n din Legea nr. 51/1995 rep. cu referire la art. 5 din Protocolul nr. 113928/2008, s-a dispus plata din fondurile Ministerului Justiției către Baroul Bihor a onorariului apărătorului din oficiu, conform delegației de la dosar.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor întocmit în dosarul nr. 137/P/2011 și înregistrat la instanța de fond la data de 30 martie 2011, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului V.A. pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor deosebit de grav, infracțiune comisă de către o persoană care a mai săvârșit un omor, asupra părții vătămate L.B.S., prev. de art. 20 C. pen., rap. la art. 174, 176 lit. c) C. pen.

Din Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor s-a reținut în sarcina inculpatului că, în dimineața zilei de 06 februarie 2011, în jurul orelor 07:00 – 08:00, între inculpat și victimă, ambii aflați sub influența alcoolului, s-a iscat o ceartă violentă, cei doi lovindu-se reciproc, partea vătămată lovind pe inculpat cu un topor în cap în zona occipitală, inculpatul aplicând părții vătămate lovituri în zona capului și corpului ce au provocat fracturi craniene, nazale și costale. Probatoriul administrat în cursul urmăririi penale a fost însușit de inculpat conform prevederilor art. 320 1 C. proc. pen.: proces-verbal de cercetare la fața locului, proces-verbal de reconstituire, rapoarte de expertiză medico-legală și medico-legală psihiatrică, declarațiile martorilor, declarațiile părții vătămate și ale inculpatului, celelalte înscrisuri aflate la dosar.

La termenul de judecată din 26 aprilie 2011, inculpatul a solicitat aplicarea în ce-l privește a procedurii prev. de art. 320 1 C. proc. pen., arătându-și intenția de a recunoaște săvârșirea faptei cuprinse în actul de sesizare. După citirea actului de sesizare, la același termen de judecată, s-a procedat conform art. 320 1 alin. (3) rap. la art. 320 1 alin. (2) C. proc. pen. în ce-l privește pe inculpat, respectiv a fost audiat cu privire la infracțiunea reținută în sarcina acestuia, respectiv la recunoașterea ori nerecunoașterea acesteia. Inculpatul a confirmat despre cunoașterea conținutului actului de sesizare și al întregului material de urmărire penală, recunoscând fapta reținută în actul de sesizare.

A declarat că nu mai solicită administrarea altor probe, pentru că își însușește probele administrate la urmărire penală care sunt suficiente pentru lămurirea tuturor chestiunilor legate de cauză. S-a reținut că explicațiile și interpretările suplimentare date de inculpat în împrejurarea solicitării aplicării procedurii prev. de art. 320 1 C. proc. pen. nu au fost de natură a contrazice conduita acestuia privind recunoașterea vinovăției și însușirea probelor administrate în dosarul de urmărire penală, nefiind de natură a impune continuarea judecății cauzei conform procedurii de drept comun. Inculpatul și-a declarat în mod liber, în ședință publică, intenția de a recunoaște fapta, după care a declarat în mod liber cele consemnate în ședință publică în declarația formulată conform art. 320 1 alin. (3) rap.

la art. 2 C. proc. pen. Poziția acestuia a fost de recunoaștere a faptei, respectiv de a nu solicita administrarea de probe noi, așadar de a solicita ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în dosarul de urmărire penală. S-a apreciat că precizările suplimentare au venit în sprijinul unei corecte individualizări a pedepsei, respectiv în sprijinul unei juste aprecieri a circumstanțelor reale și personale ale inculpatului. În atare împrejurări, ținând seama de limitele oficialității procesului penal, dar și de prevederile art. 6 C. proc. pen., instanța de fond a fost datoare să dea eficiență mesajului esențial exprimat și susținut de inculpat, în lipsa altor împrejurări neavând posibilitatea să interpreteze diferit ori subiectiv poziția acestuia decât cu riscul depășirii normei legale, drept pentru care s-a reținut că prevederile legale care reglementează judecata în cazul recunoașterii vinovăției sunt aplicabile în cazul inculpatului.

Prima instanță a apreciat că aplicarea procedurii prev. de art. 320 1 C. proc. pen. este permisă de norma legală și în cazul săvârșirii infracțiunii de tentativă de omor deosebit de grav întrucât limitele de pedeapsă prevăzute de art. 21 alin. (2) teza a II-a C. pen. se referă expres la pedeapsa închisorii, prin urmare în nicio împrejurare tentativa la o infracțiune nu ar putea fi pedepsită cu detențiunea pe viață, astfel încât să fie ținută de prev. art. 320 1 alin. (7) teza a II-a C. proc. pen. S-a apreciat că argumentele juridice în sprijinul acestei teorii ar putea fi mult mai bogate față de cele prin care ar putea fi motivată respingerea cererii. Cu alte cuvinte, s-a avut în vedere că simpla reținere a circumstanțelor atenuante ar putea coborî cuantumul pedepsei la același nivel cu cel obținut prin reținerea prevederilor art. 320 1 C. proc.

pen. și a circumstanțelor atenuante. Prin urmare, s-a apreciat că legiuitorul a urmărit excluderea din sfera aplicabilității acestei proceduri exclusiv a situației exprese referitoare la infracțiunea consumată pedepsită cu detențiunea pe viață. Analizând probele administrate in cauză și ținând seama de opțiunea inculpatului privind aplicarea procedurii prev. de art. 320 1 C. proc. pen., respectiv a judecării în cazul recunoașterii vinovăției, instanța de fond a constatat că fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor deosebit de grav asupra părții vătămate L.B.S., comisă de către o persoană care a mai săvârșit un omor. Față de probele administrate in cauză, ținând seama de conduita și poziția în apărare a inculpatului, văzând și criteriile generale de individualizare a pedepsei prev. în art. 72 C. pen., cât și prev. art. 320 1 C. proc.

pen., instanța de fond a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 4 ani 6 luni închisoare, apreciind însă că scopul pedepsei poate fi atins prin aplicarea unei pedepse cu executare în regim de detenție, cu reținerea circumstanțelor atenuante, starea de provocare prin lovire în zona occipitală relevată de concluziile medico-legale și confirmată de inculpat și atitudinea inculpatului după săvârșirea infracțiunii, cu aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi pe o perioadă de 4 ani. Aplicarea pedepsei în prezenta cauză s-a făcut prin reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de art. 21 alin. (2) teza a II-a C. pen. și prin coborârea, ca efect al reținerii circumstanțelor atenuante, sub noul minim special rezultat, cu respectarea art. 76 alin. (2) C. pen.

S-a apreciat că aplicarea procedurii prev. de art. 320 1 C. proc. pen. nu exclude reținerea circumstanțelor atenuante, nefiind înlăturat în nici un mod acest drept al inculpatului. La individualizarea pedepsei, instanța de fond a avut în vedere persoana inculpatului, în vârstă de 44 de ani, recidiva, împrejurările comiterii faptei, gradul sporit de pericol social al acesteia, violența manifestată asupra părții vătămate în condițiile mai sus probate, precum și atitudinea inculpatului, ulterioară săvârșirii faptei, sinceră, de recunoaștere și regret a acesteia. Față de împrejurarea potrivit căreia inculpatul a fost liberat condiționat la data de 03 noiembrie 2010 din executarea pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 918 a Judecătoriei Oradea, cu un rest neexecutat de 204 zile, s-a făcut aplicarea art. 61 C. pen., cu referire la art. 39 alin. (1) și (2) C. pen.

și art. 34 C. pen., în sensul că s-a revocat beneficiul liberării condiționate și s-a contopit restul de pedeapsă neexecutat cu pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare aplicată în prezenta cauză, apreciindu-se necesară și justificată aplicarea un spor de 6 luni închisoare. Împotriva aceste sentințe, în termenul prevăzut de lege, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și inculpatul V.A. Prin motivele de apel de la dosar, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și reținerea cauzei spre judecare de către instanța de apel, în scopul pronunțării unei soluții legale și temeinice. S-a arătat faptul că apelul vizează nelegalitatea sentinței sub aspectul aplicării procedurii simplificate a judecății în cazul recunoașterii vinovăției, iar cu privire la netemeinicia sentinței, sub aspectul reținerii în mod greșit a circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 73 lit. b) și art. 74 lit. c) C. pen.

și a aplicării unui spor de pedeapsă foarte redus ca urmare a reținerii recidivei postcondamnatorii și postexecutorii. Cu privire la nelegalitatea sentinței, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a arătat că procedura simplificată prevăzută de art. 320 1 C. proc. pen., se aplică numai cauzelor având ca obiect infracțiuni cu privire la care legea prevede numai pedeapsa amenzii, pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii, sau numai pedeapsa închisorii, iar potrivit dispozițiilor art. 141 1 C. pen., prin pedeapsa prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârșită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Referitor la netemeinicia sentinței s-a arătat faptul că nu se pot reține prevederile art. 73 lit. b) C. pen. deoarece inculpatul nu a fost provocat în niciun moment de către victimă, de altfel, inculpatul lovind victima pe la spate cu un obiect contondent. De asemenea, s-a susținut că nu pot fi reținute nici prevederile art. 74 lit. c) C. pen. deoarece inculpatul nu a fost sincer în declarații, acestea fiind uneori contradictorii, iar cu privire la prezentarea în fața autorității și înlesnirea, descoperirea sau arestarea participanților, nu sunt susceptibile de a fi puse în discuție deoarece autoritățile au intervenit la scurt timp după comiterea faptei, iar infracțiunea reținută în cauză are un singur subiect activ.

Cu privire la apelul declarat de către inculpatul apelant V.A., acesta a solicitat prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu admiterea acestuia în sensul diminuării pedepsei aplicate de către prima instanță. În susținerea apelului s-a arătat faptul că inculpatul a fost provocat și bătut înaintea incidentului, fapt confirmat de către martorii audiați în cauză, că partea vătămată este cea care a început scandalul. Prin decizia penală nr. 82/A/2011 din 28 noiembrie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva sentinței penale nr. 108/P din 3 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a desființat-o, în parte, în sensul că: 1. A înlăturat dispozițiile de aplicare a art. 320 1 alin. (7) C. proc.

pen. 2. A majorat pedeapsa aplicată inculpatului apelant V.A. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 20 C. pen., raportat la art. 174, 176 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b), art. 74 lit. c) și art. 76 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., art. 37 lit. a) și b) C. pen., de la 4 ani și 6 luni închisoare la 6 ani închisoare, cu executare în regim de detenție, cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. 3. A menținut dispozițiile de aplicare a art. 61 C. pen. privind revocarea beneficiului liberării condiționate a restului de pedeapsă neexecutat de 204 zile închisoare din executarea pedepsei aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 918 a Judecătoriei Oradea.

4. A contopit restul de pedeapsă neexecutat de 204 zile închisoare cu pedeapsa aplicată în prezenta cauză, în pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 6 luni închisoare, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 6 ani și 6 luni închisoare cu executare în regim de detenție, cu aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. A menținut măsura arestării preventive a inculpatului apelant V.A. și a dedus din pedeapsă arestul preventiv până la zi, respectiv 24 noiembrie 2011. A menținut dispozițiile sentinței apelate care nu contravin deciziei. În baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefundat, apelul declarat de către inculpatul apelant V.A.

împotriva sentinței penale nr. 108/P din 3 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Bihor. A obligat pe inculpatul apelant să plătească în favoarea statului suma de 500 lei, cheltuieli judiciare în apel, din care suma de 200 lei, onorariu pentru avocat din oficiu, urmând a fi avansată din fondul Ministerului Justiției. Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel invocate, dar și din oficiu, conform prevederilor art. 371 și art. 378 C. proc. pen., pe baza lucrărilor și materialului de la dosarul cauzei, curtea de apel a constatat că în mod nelegal a dispus prima instanță aplicarea procedurii simplificate prevăzute de art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. în prezenta cauză, prin actul de sesizare al instanței inculpatul fiind trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 20 raportat la art. 174-176 lit. c) C. pen.

cu aplicarea art. 37 lit. a) și b) C. pen. S-a reținut că instanța de fond a interpretat în mod greșit prevederile art. 320 1 C. proc. pen., acestea fiind clare și nelăsând loc de interpretări, avându-se în vedere că nu se poate afirma că dacă suntem în prezența unei tentative la o infracțiune care se pedepsește cu detențiunea pe viață și doar pentru că în acest caz (conform art. 21 alin. (2) teza ultimă C. pen.) se poate aplica doar închisoarea de la 10 la 25 ani (deci nu și detențiunea pe viată), ar fi aplicabile dispozițiile privind judecata în cazul recunoașterii vinovăției. Cu privire la art. 73 lit. b) C. pen. și art. 74 lit. c) C. pen., s-a constatat că instanța de fond le-a reținut în mod întemeiat.

În legătură cu apelul declarat de inculpatul V.A., acesta a fost apreciat ca neîntemeiat. Împotriva deciziei anterior menționate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul V.A. solicitând, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, admiterea căii de atac promovate și menținerea dispozițiilor art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., apreciind că acest lucru este posibil, fiind vorba despre tentativă, criticile fiind circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. Înalta Curte, examinând recursul declarat prin prisma criticilor invocate, dar și din oficiu, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează.

Situația de fapt reținută de instanța de fond, cât și de instanța de prim control judiciar este în deplină concordanță cu probele administrate în cauză, din care rezultă, fără dubiu, că în dimineața zilei de 06 februarie 2011 partea vătămată a consumat împreună cu inculpatul, la locuința acestuia din urmă, o cantitate de spirt. Aflați sub influența alcoolului, în jurul orelor 07:00 – 08:00, între inculpat și victimă s-a iscat o ceartă violentă, cei doi lovindu-se reciproc. Partea vătămată l-a lovit pe inculpat cu un topor în cap în zona occipitală, după care inculpatul, în timp ce partea vătămată se retrăgea, i-a aplicat pe la spate lovituri cu toporul în zona capului și corpului, provocându-i fracturi craniene, nazale, ale omoplatului și costale.

La un moment dat, în timp ce partea vătămată era căzută la pământ, inculpatul a ridicat un hârleț deasupra capului părții vătămate cu intenția aplicării unei lovituri, moment în care martorul ocular I.G. a strigat la el, reușind să-l determine să nu execute lovitura. De altfel, inculpatul a recunoscut comiterea faptei în fața primei instanțe, solicitând să beneficieze de dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor anterior menționate în prezenta cauză, Înalta Curte reține însă că în mod corect instanța de apel a constatat nelegalitatea aplicării în speță, de către prima instanță, a procedurii simplificate prevăzute de art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen.

Fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor deosebit de grav asupra părții vătămate L.B.S., comisă de către o persoană care a mai săvârșit un omor, fiind prevăzută de dispozițiile art. 20 C. pen. rap. la art. 174, 176 lit. c) C. pen. Conform prevederilor legale, comiterea infracțiunii prevăzute de art. 176 C. pen. se pedepsește cu detențiunea pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani. Prin pedeapsa prevăzută de lege, conform art. 141 1 C. pen., se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. Potrivit art. 320 1 alin. (7) teza a II-a C. proc.

pen., dispozițiile privind judecata în cazul recunoașterii vinovăției nu se aplică în cazul în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiunea pe viață. Astfel fiind, având în vedere dispozițiile legale sus menționate, Înalta Curte, în acord cu instanța de prim control judiciar, constată că în cauză nu se poate aplica procedura simplificată a judecării în cazul recunoașterii vinovăției, chiar dacă inculpatul a săvârșit doar infracțiunea de tentativă la omor deosebit de grav. În acest context, sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, criticile formulate de către recurentul inculpat nu sunt întemeiate, Înalta Curte apreciind că în speță sa făcut o corectă individualizare a pedepsei, prin evaluarea tuturor criteriilor specifice acestui proces de alegere a sancțiunii celei mai adecvate, în vederea atingerii finalităților acesteia, în cauză negăsindu-și astfel aplicabilitatea cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc.

pen. Înalta Curte reține că în cauză, în procesul individualizării pedepsei, pornind de la criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., pedeapsa aplicată inculpatului a fost stabilită într-un cuantum corespunzător circumstanțelor reale ale săvârșirii infracțiunii, precum și circumstanțelor personale ale recurentului inculpat. De altfel, ca să-și poată îndeplini funcțiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei.

Este neîndoielnic că fapta săvârșită prezintă un grad de pericol social sporit, dovadă fiind limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor pentru această infracțiune, precum și împrejurările în care a fost comisă și modul de acționare. În prezenta cauză, Înalta Curte constată că nu se impune reducerea pedepsei, având în vedere gradul de pericol social sporit al faptei comise de inculpat, care rezultă din limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor, modul concret în care a fost derulată activitatea infracțională, urmările produse, precum și datele ce caracterizează persoana inculpatului. Ca atare, pedeapsa aplicată apare ca fiind temeinică și legală, circumstanțele personale ale inculpatului fiind deja avute în vedere de instanță cu prilejul aplicării sancțiunii.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată inculpatului se încadrează în limitele prevăzute de lege, fiind aptă să răspundă scopului preventiv și de reeducare al pedepsei, consfințit prin dispozițiile art. 52 C. pen., cât și principiului proporționalității între gravitatea concretă a faptei și datele personale ale inculpatului, pe de o parte și sancțiunea aplicată, pe de altă parte, modalitatea de executare a pedepsei, respectiv cea în regim de detenție, fiind, de asemenea, corect stabilită. În lumina acestor considerații, criticile formulate de recurentul inculpat apar ca nefiind întemeiate, astfel că, neexistând nici motive care, examinate din oficiu să determine casarea hotărârii atacate, recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. În temeiul art. 385 17 alin. (4) rap. la art. 383 alin. (2) și art. 381 C. proc. pen., se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reținerii și al arestării preventive de la 6 februarie 2011 la 13 februarie 2012. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.A. împotriva deciziei penale nr. 82/A/2011 din 28 noiembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reținerii și al arestării preventive de la 6 februarie 2011 la 13 februarie 2012. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 13 februarie 2012.