ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 148/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 39 din 20 ianuarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 1784 al Tribunalului Giurgiu, secția civilă s-a respins acțiunea formulată de reclamanta D.D.S.S. împotriva pârâtei C.N.F. G.N. SA Giurgiu. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut în esență că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 669.980,02 lei cu titlu de daune rezultând din contractul de închiriere nr. 10155 din 14 noiembrie 2008, a sumei de 18.199,48 lei reprezentând dobândă legală, evaluată provizoriu, calculată de la data de 15 iulie 2009 la data introducerii acțiunii, până la achitarea efectivă a debitului și cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că în temeiul contractului de închiriere anterior menționat a închiriat de la pârâtă împingătorul Harghita pentru a efectua două călătorii consecutive pe ruta Ruse-Belgrad-Ruse achitând avansul și contravaloarea carburantului în sumă de 57.755,29 dolari SUA. Potrivit contractului, pârâta în calitate de locator s-a obligat să predea împingătorul, să permită exploatarea acestuia, să asigure bunul, să permită cazarea comandantului de navă, să furnizeze viteza normală de deplasare. Corelativ acestor obligații reclamanta, conform contractului trebuia să plătească navlul, să asigure marfa transportată, să folosească împingătorul conform destinației și cu respectarea reglementărilor de siguranță a navigației, să notifice evenimentele de navigație în care este implicat.

În contextul acestor obligații ale părților și raportat la prevederile art. 501, art. 506, art. 510 și art. 557 C. com. tribunalul a reținut că reclamanta în justificarea pretențiilor sale a invocat nerespectarea de către pârâtă a obligațiilor asumate în sensul că nu a permis parcurgerea traseului total, a efectuat deplasarea pe ruta Ruse-Belgrad cu o întârziere nejustificată de 48,30 ore, a modificat unilateral traseul stabilit, a ancorat necorespunzător barjele și le-a lăsat nesupravegheate ceea ce a avut drept consecință deteriorarea lor semnificativă și imposibilitatea utilizării pentru o perioadă de timp.

Detaliind modul de desfășurare a acestui contract și analizând corespondența comercială purtată între părți precum și expertiza efectuată în cauză, tribunalul a arătat că în perioada 13-27 decembrie 2008 convoiul Harghita a staționat în portul din Belgrad din cauza condițiilor meteo nefavorabile și a investigațiilor efectuate de Oficiu Portuar Belgrad în urma defecțiunilor constatate la barjele tanc, prezumând că acestea au suferit avarii ca urmare a ancorării necorespunzătoare. Din rapoartele de eveniment și din cele semnate de reprezentantul reclamantei rezultă că lăsarea barjelor în portul în care au fost ancorate a fost decisă de căpitanul acestora astfel încât în conformitate cu dispozițiile C. com.

care reglementează navigația, proprietarul navei avea obligația să asigure supravegherea directă și continuă sau să autorizeze în acest sens o altă persoană. Dar fiind faptul că prin contract pârâta și-a asumat exclusiv obligația de a asigura cazarea căpitanului și a echipajului barjelor reclamantei acesta avea obligația să le supravegheze starea pe perioada în care s-a îmbarcat pentru navigație, pe traseul Belgrad - Pancevo – Vukovar – Belgrad astfel încât rezultă că prin efectul acestor clauze, din descrierea evenimentelor și a constatările autorităților portuare nu se poate reține culpa proprietarului împingătorului închiriat pentru starea barjelor, aceasta aparținând reclamantei cu consecința că nu poate fi antrenată răspunderea contractuală a pârâtei.

Apelul declarat de reclamantă a fost admis prin Decizia comercială nr. 21 din 24 ianuarie 2001 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, sentința fiind schimbată în parte în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei la plata sumelor de 85.235 dolari SUA și 7500 euro în echivalentul lei la data plății, reprezentând cheltuieli cu reparațiile barjelor și transportul acestora pentru reparații precum și la plata dobânzii legale calculate conform Ordonanței Guvernului nr. 9/2000, aferente sumelor anterior menționate, în lei la data plății pentru perioada cuprinsă între data de 15 iulie 2009 și data plății efective, pârâta fiind obligată și la plata cheltuielilor de judecată în fond și apel, s-a respins capătul de cerere referitor la plata sumei de 147.755 dolari SUA și a dobânzii aferente.

În argumentarea soluției pronunțate instanța de apel, după reluarea integrală a considerentelor primei instanțe, a apreciat că sunt în parte întemeiate criticile reclamantei modificând hotărârea în aceeași măsură. S-a reținut că potrivit contractului de navlosire încheiat între părți, armatorul SC C.N.F. Giurgiu N. SA Giurgiu avea obligația să pună nava la dispoziția navlositorului la data și locul convenit până la expirarea duratei stabilite în contract. Această obligație nu a fost însă respectată de către pârâtă, care după încheierea contractului a impus noi condiții cu privire la plată informând-o pe reclamantă că în caz contrar, împingătorul Harghita urma să plece spre Vukovar modificând astfel unilateral traseul stabilit inițial prin contract.

A rezultat din corespondența purtată între părți că reclamanta a fost de acord cu efectuarea cursei respective cu condiția ca aceasta să nu dureze mai mult de 5-6 zile, cu mențiunea că această perioadă să nu fie considerată timp de închiriere, iar apoi pârâta să ducă barjele la Ruse. Prin urmare, arată instanța de apel, în perioada 6-12 decembrie 2008 contractul a fost întrerupt, iar după reluarea acestuia, respectiv la data de 15 decembrie 2008 în timp ce barjele erau ancorate în locul oficial de ancorare pentru vasele tanc, și în perioada în care răspunderea pentru starea barjelor revenea pârâtei acestea au fost avariate. Expertiza efectuată la cererea agentului și în numele proprietarului a stabilit că cele două barje au fost ancorate într-o singură ancoră, fără a fi predate unui echipaj de recepție la mal și au fost avariate ca urmare a contactelor dure dintre ele.

Raportat la această stare de fapt, instanța de apel a înlăturat susținerea intimatei potrivit căreia apelanta este în culpă pentru producerea evenimentului întrucât barjele nu au fost asigurare în conformitate cu art. 12 din contract, având în vedere că potrivit acestei clauze contractuale obligația de asigurare viza marfa transportată și nu barjele. Totodată, cercetarea efectuată de organele portuare abilitate din Serbia a relevat că avarierea barjelor a fost cauzate de ancorarea lor necorespunzătoare și nesupravegherea acestora. În aceste condiții s-a concluzionat că pârâta nu și-a îndeplinit obligația contractuală de a pune la dispoziția reclamantei folosința împingătorului pe traseul stabilit de comun acord cauzându-i un prejudiciu în sumă de 85.235 dolari SUA și 7500 euro reprezentând cheltuieli cu reparația barjelor precum și a dobânzilor aferente.

S-a respins solicitarea reclamantei privind restituirea avansului și a contravaloarea carburantului cu motivarea că nu s-a solicitat rezilierea sau rezoluțiunea contractului și repunerea părților în situația anterioară. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru motive de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor recurenta invocă faptul că hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii în sensul că s-a reținut eronat că intimata pârâtă nu și-a îndeplinit obligațiile asumate în calitate de armator, astfel cum au fost stabilite prin art. 11 din contract. Fiind un contract de navlosire de tip charter party, armatorul avea gestiunea nautică, respectiv obligația de a pune nava la dispoziția navlositorului la data și locul convenit, iar nava trebuia să fie în stare de navigabilitate cu permis de navigație valabil până la expirarea duratei stabilite în contract.

În considerarea specificului contractului, gestiunea comercială era exercitată de către navlositor care avea dreptul de a utiliza nava pe toată durata contractului potrivit intereselor proprii. Pe de altă parte, deși se susține că nu au fost respectate obligațiile contractuale, nu sunt precizate prevederile încălcate. De asemenea, arată recurenta în mod greșit reține instanța de apel că ar fi modificat unilateral contractul, ignorând împrejurarea că efectuarea unei curse până la Vukovar a fost determinată de faptul că reclamanta a reziliat contractul pentru cea de a doua cursă. Este eronat și argumentul că cele două barje avariate au fost în responsabilitatea sa și că nu au fost predate unui echipaj de recepție de la mal.

În realitate barjele trebuiau să se afle în grija skipper-ului reclamantei după cum rezultă din fișa postului depusă la dosar de aceasta, situație în care îi revenea și obligația supravegherii barjelor după ancorarea acestora. În conformitate cu art. 12 din convenția părților precum și din corespondența purtată între părți rezultă că în realitate reclamanta în susținerea pretențiilor sale și-a invocat propria culpă deoarece pe timpul deplasării, delegatul reclamantei s-a aflat la bordul împingătorului având acceptul reclamantei fără a proceda însă conform fișei postului în sensul supravegherii barjelor. În aceste condiții, susține recurenta, pretențiile solicitate nu au temei contractual, plata dobânzii și a cheltuielilor de judecată este nejustificată iar prejudiciul suferit ca urmare a imposibilității intimatei de a îndeplinii obligațiile din contractul încheiat cu altă societate comercială nu sunt dovedite.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că este nefondat. Astfel, în mod corect s-a reținut prin decizia recurată, că potrivit contractului de navlosire din litigiu, armatorul C.N.F. Giurgiu N. SA, s-a obligat să pună la dispoziția navlositorului D.D.S.S. o navă echipată și armată pe o durată determinată de timp, respectiv două călătorii consecutive pe ruta Ruse – Belgrad – Ruse, în schimbul plății chiriei cuvenite, prevăzute în art. 9 din convenția părților. În alți termeni, armatorul, în speță recurenta, s-a obligat să realizeze servicii de transport, astfel cum au fost ele cerute de navlositor, respectiv de intimata, și convenite cu acesta, cu o navă echipată de armator pentru navigația și conducerea căreia armatorul rămâne răspunzător pe toată durata de valabilitate a contractului.

Clauzele privind obligațiile părților, astfel cum au fost stabilite prin art. 11 și 12 din contract au fost corect interpretate de instanța de apel, care pe baza probelor, a stabilit că pârâta, în calitate de armator este în culpă pentru modul în care și-a îndeplinit aceste obligații. În acest context, se impune și precizarea că interpretarea probelor constituie un atribut exclusiv al instanței de apel în considerarea caracterului devolutiv al acestei căi de atac nefiind, prin urmare, posibilă cenzurarea temeiniciei deciziei recurate, motiv pentru care criticile care privesc aceste aspecte nu pot face obiectul analizei instanței de recurs.

Din această perspectivă, se va reține că contrar celor susținute de recurentă, că aceasta nu și-a îndeplinit - în termenii convenționali stabiliți cu intimata – obligația de a executa întocmai contractul, în condițiile în care pe perioada derulării acestuia, barjele au fost avariate ca urmare a modului defectuos în care au fost ancorate de armator, situație în care acestuia îi revine obligația reparării prejudiciului cauzat în acest mod, reprezentând contravaloarea reparațiilor barjelor și a transportului pentru efectuarea acestor reparații. Instanța de apel a stabilit pe baza probelor, care așa cum s-a precizat anterior, nu pot fi reexaminate în recurs, că prejudiciul cauzat intimatei reclamante a avut drept cauză modul de ancorare a barjelor astfel încât, raportat la obiectul contractului, răspunderea pentru starea barjelor, având în vedere că acestea au fost avariate în timpul derulării contractului aparținea pârâtei.

De altfel, modul în care reprezentantul intimatei și-a îndeplinit sau nu obligațiile stabilite prin fișa postului, nu poate avea drept efect exonerarea recurentei de răspunderea contractuală în privința îndeplinirii propriilor obligații asumate prin contractul din litigiu. Antrenarea răspunderii recurentei nu poate fi înlăturată prin invocarea răspunderii reprezentantului intimatei, în condițiile în care raporturile dintre intimată și angajatul său nu au făcut obiectul analizei deciziei recurate. În privința nelegalității deciziei derivate de greșita obligare a recurentei la plata sumei de 90.000 dolari SUA, reprezentând beneficiu nerealizat, Înalta Curte constată că acest capăt de cerere nu a fost admis, critica fiind prin urmare lipsită de obiect.

Referitor la plata dobânzilor și a cheltuielilor de judecată, recurenta a solicitat respingerea acestora ca neîntemeiate, astfel încât Înalta Curte observă că în absența oricărei critici nu se impune verificarea legalității deciziei sub aceste aspecte. În consecință, recursul este nefondat și va fi respins potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Fiind în culpă procesuală, recurenta va fi obligată și la plata sumei de 670,40 lei cheltuieli de judecată către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C.N.F. Giurgiu N. SA Giurgiu împotriva Deciziei comerciale nr. 21 din 24 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Obligă recurenta la plata sumei de 6701,40 lei cheltuieli de judecată către intimata D.D.S.S. Ltd București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2012.