ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3778/2010

Asupra recursurilor

de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Tribunalul Suceava, secția penală, prin

Sentința penală nr. 41 din 19 februarie 2010, a condamnat printre alții pe

inculpații:

- L.L., la 15 ani

închisoare pentru două infracțiuni de introducere în țară de droguri de mare

risc și respectiv trafic de droguri, prev. și ped. de art. 3 alin. (2) din

Legea nr. 143/2000 și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 41

alin. (1) C. pen., săvârșite în condițiile prev. de art. 34 lit. a) și 34 lit.

b) C. pen. și

- P.O., la 18 ani

închisoare pentru două infracțiuni prev. de art. 3 alin. (2) și respectiv art.

2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, ambele cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen.

săvârșite în condițiile prev. de art. 33 lit. a) și 34 lit. b) C. pen.

În baza art. 11 pct.

2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a achitat pe inculpați pentru

infracțiunea prev. de art. 323 C. pen. rap. la art. 8 din Legea nr. 39/2003.

În baza art. 350 C.

proc. pen. a menținut starea de arest.

Curtea de Apel

Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, având de soluționat apelurile

declarate de Parchetul de lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Suceava și inculpați, declarate împotriva

sentinței, prin încheierea de ședință din 4 octombrie 2010, a menținut starea

de arest a inculpaților, reținând că temeiurile care au dus la luarea acestei

măsuri se mențin.

Împotriva încheierii

au declarat recurs inculpații, reiterând aspectele de la instanța de apel, în

sensul că măsura arestării preventive nu se justifică, având în vedere că au

fost administrate mai multe probe care lasă o umbră de îndoială în ceea ce

privește săvârșirea tuturor infracțiunilor, iar în acest moment sunt puse sub

semnul întrebării anumite aspecte vizând activitatea infracțională a

inculpatului L.L.

În motivele de recurs

scrise au susținut că punerea în libertate nu prezintă pericol pentru ordinea

publică. Astfel, pericolul pentru ordinea publică nu se identifică și nici nu

înglobează pericolul social concret al faptei, prevăzută de legea penală,

săvârșite de către inculpați, tocmai datorită categoriei de relații sociale

vătămate sau care sunt vizate a fi vătămate, care sunt cu totul diferite. O

opinie contrară ar conduce la o situație inacceptabilă, respectiv cea a

incidenței dispozițiilor art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și a luării

în mod obligatoriu a măsurii arestării preventive a inculpatului în orice

situație în care acesta a săvârșit o infracțiune pedepsită cu detenția pe viață

sau cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, întrucât orice faptă prevăzută de

legea penală prezintă pericol social cu excepția cazului când sunt date

prevederile art. 18

1

C. pen.

Pericolul concret

pentru ordinea publică trebuie individualizat, căci în caz contrar, am avea de

a face cu un pericol abstract pentru ordinea publică, fapt ce nu satisface

cerințele legiuitorului.

Pentru ca măsura

punerii în libertate să fie menținută se impune verificarea și constatarea pe

baza probelor existente că rezonanța socială negativă este aptă să producă

anumite tulburări de natură socială, care să perturbe efectiv ordinea publică,

iar datorită acestor tulburări să fie afectată buna desfășurare a procesului

penal.

A susținut că din

moment ce de la data luării măsurii au trecut 15 luni, rezonanța negativă a

faptei în colectivitate, fie a dispărut, nemaiexistând nici un factor care să

indice contrariul, fie s-a diminuat în mod considerabil, ceea ce justifică

înlocuirea măsurii cu o altă măsură mai puțin coercitivă cum este aceea a

obligării de a nu părăsi țara, prev. de art. 145

1

C. proc. pen.

Recursurile sunt nefondate.

Curtea de Apel

Suceava verificând conform art. 300

2

C. proc. pen. legalitatea și

temeinicia arestării preventive a motivat că din materialul probator

administrat reiese că există indicii temeinice, în sensul art. 68

1

C. proc. pen. din care rezultă presupunerea de comitere de către inculpați a

faptelor pentru care au fost trimiși și ulterior condamnați, astfel că subzistă

temeiul prev. de art. 143 C. proc. pen.

S-a mai arătat că

ținând seama de modalitatea concretă de comitere a faptelor, gravitatea

acestora și amploarea pe care a cunoscut-o acest fenomen în ultimul timp precum

și efectele grave pe care le produce toxicomania asupra individului din punct

de vedere fizic și psihic se justifică menținerea stării de arest, subzistând

în continuare temeiul prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen. Prin lăsarea în

libertate a inculpaților s-ar crea în rândul societății o stare de

insecuritate. Chiar dacă de la momentul comiterii s-a scurs o perioadă de timp,

rezonanța ei în rândul colectivității din care părțile fac parte nu s-a

diminuat și nu a dispărut.

Din conținutul

actelor și lucrărilor aflate la dosarul cauzei rezultă că măsura arestării a

fost dispusă și ulterior menținută cu respectarea dispozițiilor substanțiale și

procedurale din dreptul intern și este conformă și cu scopul art. 5 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de protejare a persoanei împotriva

arbitrariului.

Inculpații au fost

condamnați de Tribunalul Suceava la pedepse de 15 și respectiv 18 ani

închisoare, ori condamnarea în primă instanță la pedeapsa închisorii într-un

loc de detenție de către un tribunal competent în urma cercetării judecătorești

efectuate cu respectarea garanțiilor procesuale, constituie temeiuri noi

suficiente și necesare ce justifică menținerea arestării preventive a acestuia,

în condițiile art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat printre altele în cauza Weimhoff c/a Germaniei că

după pronunțarea unei condamnări în primă instanță indiferent dacă hotărârea

este executorie sau nu în dreptul intern al unui stat membru, detenția se

încadrează în prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și Libertăților Cetățenești, dată fiind legătura esențială a

acestor dispoziții cu cele prevăzute de către parag. 3 și 1 lit. c) ale art. 5,

potrivit cărora o persoană condamnată în primă instanță și menținută în arest

preventiv, în calea de atac nu mai poate fi considerată ca fiind deținută

pentru a fi adusă în fața autorității competente în baza unei suspiciuni

rezonabile că a comis o infracțiune.

Anumite infracțiuni

printre care și cele de trafic ilicit de droguri, prin însăși comiterea lor

generează un pericol concret pentru ordinea publică, prin gravitatea efectelor

pe care le-ar putea produce, justificând luarea, cel puțin pentru o perioadă de

timp, față de cei care le comit, măsura arestării preventive.

Având în vedere

complexitatea cauzei, care rezultă din numărul mare de inculpați, infracțiunile

și modalitatea de săvârșire, probatoriul ce se impune a verificat și eventual

administrarea unor noi probe cât timp inculpații prin apel și recurs fac

referire la aspecte de ordin probatoriu, punând sub semnul întrebării anumite

aspecte vizând activitatea infracțională a inculpatului L.L., curtea constatând

că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de

libertate, a pronunțat o soluție temeinică și legală.

Înalta Curte constată

că în cauza de față infracțiunile pentru care s-a dispus luarea măsurii

arestării sunt pedepsite cu închisoarea de la 10 la 25 ani, că faptele prezintă

un pericol concret pentru ordinea publică, astfel că temeiurile care au

determinat arestarea se mențin, urmează a respinge recursurile.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de inculpații P.O. și L.L. împotriva

încheierii din 4 octombrie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția penală și

pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 6052/86/2009.

Obligă recurentul

inculpat P.O. la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din

care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Obligă recurentul

inculpat L.L. la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 26 octombrie 2010.

Procesat

de GGC - NN