ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3099/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3099/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursurilor de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea de ședință de la

1 septembrie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori,

pronunțată în Dosarul nr. 6052/86/2009, în baza art. 300

2

C. proc.

pen. raportat la art. 160 lit. b) alin. (3) C. proc. pen. s-a menținut starea

de arest preventiv a inculpaților P.O., fiul lui N. și A., și L.L., fiul lui R.

și D.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța de apel față de cererea de menținere a măsurii

arestării preventive față de inculpații P.O. și L.L. a constatat următoarele:

Prin sentința

penală nr. 41 din 19 februarie 2010 a Tribunalului Suceava, în baza art. 11 pct.

2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost

achitat inculpatul P.O., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de asociere în

vederea săvârșirii de infracțiuni, faptă prevăzută și pedepsită de art. 323 C.

pen. raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 37 lit. b) C.

pen.

În baza art. 3

alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. a fost

condamnat același inculpat la o pedeapsă de 18 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de introducere în țară de droguri de mare risc și la pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a

și lit. b) pe o perioadă de 5 ani.

În baza art. 2

alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. b) și art. 41 alin.

(2) C. pen. a fost condamnat inculpatul P.O. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic

de droguri și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 33

lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (3) C. pen. a contopit pedepsele

aplicate prin prezenta sentință și a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea

de 18 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) pe o perioadă de 5 ani.

În baza art. 71

C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza

a ll-a, lit. b) cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 88

C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată, durata reținerii și a arestării

preventive de la data de 13 iunie 2009 la zi.

S-a respins

cererea de schimbare a încadrării juridice a infracțiunii de trafic de droguri

de mare risc în formă continuată reținută în sarcina inculpatului L.L. și

prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen., în infracțiunea de deținere de droguri de mare risc.

În baza art. 11

pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost

achitat inculpatul sub aspectul săvârșirii infracțiunii de asociere în vederea

săvârșirii de infracțiuni, faptă prevăzută și pedepsită de art. 323 C. pen.

raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003.

În baza art. 3

alin. (2) din Legea nr. 143/2000 l-a condamnat pe inculpatul L.L., la o

pedeapsă de 15 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de introducere în

țară de droguri de mare risc și la pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a și lit. b) pe o perioadă

de 5 ani.

În baza art. 2

alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. a fost

condamnat același inculpat, la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri și la pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) pe

o perioadă de 3 ani.

În baza art. 33

lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (3) C. pen. au fost contopite pedepsele

aplicate prin prezenta sentință și s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai

grea de 15 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) pe o perioadă de 5

ani.

În baza art. 71

C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza

a ll-a și lit. b) cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 88

C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată, durata reținerii și a arestării

preventive de la data de 13 iunie 2009 la zi.

În baza art. 350

alin. (1) C. proc. pen. s-a menținut arestarea preventivă a inculpaților P.O. și

L.L.

Măsura

arestării preventive a inculpaților a fost luată prin încheierea nr. 20/ A din

13 iunie 2009 și, respectiv nr. 18/ A din 13 iunie 2009 pentru o perioadă de 29

zile, motivat de faptul că sunt date temeinice prevăzute de art. 143, art. 148 C.

proc. pen., respectiv că sunt indicii temeinice de comitere a faptelor pentru

care sunt cercetați, pedepsele prevăzute de lege sunt mai mari de 4 ani, iar

lăsarea acestora în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Ulterior, ea

a fost menținută pe toată durata soluționării cauzei în primă instanță.

Potrivit art.

300

2

C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat,

instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății,

legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160 lit.

b) C. proc. pen.

Conform art. 160

lit. b) alin. (3) teza I C. proc. pen., în cazul în care instanța constată că

temeiurile ce au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea

de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea acestei măsuri.

Analizând

persistența temeiurilor avute în vedere la luarea și ulterior menținerea

măsurii arestării preventive a inculpaților, curtea de apel a constatat că

acestea subzistă în cauză.

Din

materialul probator efectuat până în prezent a reieșit că există dovezi din

care a rezultat presupunerea de comitere, de către inculpați, a faptelor pentru

care au fost trimiși în judecată și ulterior condamnați de către prima

instanță, subzistând, așadar temeiul prevăzut de art. 143 C. proc. pen.

Relativ la

temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) teza a ll-a C. proc. pen., instanța a

reținut că, având în vedere caracterul extrem de grav al faptelor presupus săvârșite

de inculpați și, în special al infracțiunii e „introducere în țară de droguri

de mare risc" prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, precum

și aceea de „trafic de droguri de mare risc" prevăzută de art. 2 alin. (2)

din același act normativ, în mod mai mult decât evident aceste fapte au avut o

rezonanță în rândul opiniei publice, de natură a naște temerea că împotriva

unor asemenea persoane periculoase organele judiciare nu reacționează eficient.

Sentimentul de insecuritate din rândul colectivității poate proveni și din

împrejurarea că inculpații în cauză, care se presupune că au săvârșit niște

infracțiuni ieșite din comun sub aspectul gravității lor, ar fi cercetați în

stare de libertate, circumstanțe ce ar putea încuraja și alte persoane să

comită infracțiuni, atât de grave care pun în pericol până la urmă sănătatea și

chiar viața consumatorilor de droguri de mare risc. De aceea, s-a apreciat că

pericolul pentru ordinea publică nu trebuie întotdeauna probat prin

administrarea unor anume dovezi, ci poate fi dedus din împrejurările în care

s-a comis fapte, natura și gravitatea acesteia, așa cum s-a arătat mai sus,

amploarea faptelor, consecințele produse și, nu în ultimul rând, persoana celor

acuzați. în aceste condiții, chiar și în lipsa antecedentelor penale (cum este

cazul doar a inculpatului L.L.), menținerea măsurii arestării preventive a

celor doi inculpați se justifică.

De aceea

instanța a apreciat că nu se impune înlocuirea măsurii arestării preventive a

inculpaților cu aceea a obligării de a nu părăsi localitatea, cererea acestora

fiind respinsă, ca neîntemeiată.

Împotriva

acestei încheieri de ședință au declarat, în termenul legal recursuri

inculpații L.L. și P.O.

În

dezvoltarea motivelor de recurs depuse de recurenții inculpați, prin apărători

aleși, aflate la filele 3-10 și respectiv 12-19 dosarul Înaltei Curți s-a

solicitat admiterea recursurilor, desființarea încheierii de ședință recurate,

respingerea cererii de menținere a măsurii preventive și înlocuirea acesteia cu

măsura prevăzută de art. 136 lit. b) C. proc. pen. și anume obligarea

inculpaților recurenți de a nu părăsi fiecare localitatea.

S-a arătat că

inculpații au fost arestați, având în vedere temeiul prevăzut de art. 148 alin.

lit. f) C. proc. pen. O condiție impusă de lit. f) a art. 148 C. proc. pen. se

referă la o stare de fapt, respectiv la faptul că lăsarea în libertate a

inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Pericolul

concret pentru ordinea publică reprezintă o stare de pericol determinată, care

aduce atingere ordinii publice, respectiv ansamblului de relații sociale create

între membrii unei comunități locale sau naționale, cu privire la necesitatea

respectării anumitor sau a tuturor regulilor sociale, care asigură, prin natura

lor, o conviețuire într-o stare de normalitate și siguranță, care ar fi profund

afectate, producând o răsturnare în concepția acestora privind valorile acestor

relații sociale, în cazul în care inculpatul s-ar afla în libertate, în

mijlocul comunității locale sau naționale.

Pericolul

social al unei infracțiuni reprezintă o stare de pericol creată de o faptă

antisocială, prin care se aduce atingere unei anumite categorii de relații

sociale, a căror încălcare, societatea, prin reprezentanții săi, a înțeles să o

incrimineze drept infracțiune și să o pedepsească, în funcție de gravitatea ei,

prin diferite pedepse și în cuantumuri diferite.

S-a mai

arătat că legiuitorul, la alegerea pedepsei principale pentru o infracțiune,

cât și a limitelor de pedeapsă, în cazul pedepsei închisorii și a amenzii, a

avut în vedere pericolul social abstract al respectivei fapte incriminate de

legea penală, prin raportare directă la categoria de relații sociale vătămate,

iar posibilitatea lăsată instanței de alege între anumite limite de pedeapsă sau

între două pedepse principale, în momentul aplicării unei pedepse pentru o

infracțiune privește pericolul sociale concret al faptei prevăzute de legea

penală, prin raportare directă la conținutul faptei antisociale și la atingerea

adusă, în concret, relațiilor sociale ocrotite de norma incriminatoare.

Apărătorii

recurenților inculpați au evidențiat faptul că din interpretarea acestor

noțiuni rezultă că, pericolul concret pentru ordinea publică nu se identifică

și nici nu înglobează pericolul social concret al faptei prevăzute de legea

penală săvârșite de către inculpat, tocmai datorită categoriei de relații

sociale vătămate sau care sunt vizate a fi vătămate, care sunt cu totul

diferite. O opinie contrară, indiferent de argumentele pe care s-ar sprijini, ar

conduce la o situație inacceptabilă, respectiv a incidenței dispozițiilor art. 148

alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și a luării, în mod obligatoriu, a măsurii

arestării preventive a inculpatului în orice situație în care inculpatul

săvârșește o infracțiune pedepsită cu detențiunea pe viață sau cu pedeapsa

închisorii mai mare de 4ani, întrucât orice faptă prevăzută de legea penală

prezintă pericol social, cu excepția cazului când sunt date prevederile art. 181

C. pen.

S-a citat

decizia pronunțată de Curtea Europeană în cauza Rokhlina vs. Federația Rusă,

prin care s-a statuat că, indiferent de gravitatea pedepsei care ar pute fi

aplicată pentru o faptă, orice sistem care impune obligativitatea arestării

unei persoane este incompatibil cu prevederile art. 5 § 3 din C.E.D.O.

S-a menționat

că în dreptul nostru intern nu există o dispoziție legală prin care să se

instituie obligativitatea luării măsurii arestării preventive în cazul anumitor

categorii de infracțiuni, însă, dacă se asimilează noțiunea de pericol social

al faptei pentru care inculpatul este trimis în judecată cu noțiunea de pericol

concret pentru ordine publică, ne-am afla în situația în care măsura arestării

preventive este obligatorie nu datorită unor dispoziții ale legiuitorului, ci

ca urmare a interpretării noțiunii de pericol concret pentru ordinea publică,

noțiune ce nu este definită de legiuitor.

S-a precizat

că pericolul concret pentru ordinea publică trebuie individualizat, căci, în

caz contrar, am avea de a face cu un pericol abstract pentru ordinea publică,

fapt care nu satisface cerințele legiuitorului.

S-a mai

arătat că instanțele au identificat de-a lungul timpului drept pericol concret

pentru ordinea publică rezonanța faptei în colectivitate. S-a indicat cauza

Lettelier vs. Franța, în care Curtea a fost de acord că, datorită gravității și

reacției publicului la săvârșirea lor, unele infracțiuni pot da naștere la

tulburări de natură socială care să justifice arestarea, cel puțin pentru o

anumită perioadă. Totuși, acest motiv poate fi privit ca fiind întemeiat și

suficient doar dacă este fondat pe aspecte de fapt care dus la concluzia că

punerea în libertate a acuzatului ar tulbura cu adevărat ordinea publică.

Arestarea poate fi legitimă doar dacă ordinea publică este efectiv amenințată, menținerea

sa nu poate constitui o anticipare a pedepsei.

Recurenții

inculpați prin apărători consideră că în practica noastră judiciară internă, de

cele mai multe ori, s-a preluat numai aspectul rezonanței faptei în

colectivitate, fără a se relua condiția esențială, ca respectiva rezonanță să

se bazeze pe elemente de fapt și să producă anumite tulburări sociale, care să

se răsfrângă în mod direct asupra ordinii publice, tulburând-o în mod real și

efectiv.

Mai mult de

atât, se arată că în dreptul nostru intern se impune și o condiție

suplimentară, respectiv cea prevăzută de art. 136 alin. (1) teza I C. proc.

pen., respectiv ca prin luarea (prelungirea, menținerea) măsurii arestării

preventive să se asigure buna desfășurare a procesului penal.

În acest

context este evident că rezonanța socială negativă trebuie să rezulte din

elemente de fapt (respectiv din mijloacele de probă existente la dosarul cauzei),

să producă anumite tulburări de natură socială, care să perturbe în mod efectiv

ordinea publică, iar datorită acestor tulburări să fie afectată buna desfășurare

a procesului penal (a urmăririi penale sau a judecății cauzei, în oricare din

stadiile procesuale în care s-ar afla), întrucât, în caz contrar, nu ar fi o

„legătură de cauzalitate" între măsura preventivă și procesul penal,

acesta devenind, în mod vădit nejustificată.

Raportat la

faptul că, de la luarea măsurii arestării preventive și până în prezent, au

trecut 15 luni de zile, recurenții inculpați, prin apărători apreciază că

această rezonanță negativă a faptei în colectivitate, fie a dispărut,

nemaiexistand din punctul de vedere al apărării niciun factor care să indice

contrariul, fie s-a diminuat în mod considerabil, fapt ce a impus înlocuirea

măsurii cu o altă măsură preventivă, mai puțin coercitivă, măsură care,

datorită obligațiilor impuse este un adevărat control judiciar care prin natura

sa garantează, atât prezența inculpatului la procesul penal, cât și buna

desfășurare a acestuia, cu raportare directă la stadiul procesual în care se

află.

Instanțele au

mai identificat drept pericol concret pentru ordinea publică riscul că alte

persoane să comită fapte asemănătoare, în cazul în care justiția nu acționează

suficient de ferm.

Raportat la

acest motiv s-a învederat instanței că acesta constituie un pericol abstract

pentru ordinea publică, iar nu unul concret, tocmai pentru că are caracter de

probabilitate, posibilitate și nu de certitudine, pe de-o parte, iar pe de altă

parte, nu există niciun fel de probe în susținerea acestei idei.

În sensul

celor opinate s-a exprimat și C.E.D.O., în cazul Chodecki vs. Polonia, unde s-a

statuat că, riscul de comitere a unei alte infracțiuni nu poate fi foarte

general fără să se facă referire la o faptă punctuală și să se aducă dovezi în

sprijinul ideii.

S-a mai

arătat că pericolul concret pentru ordinea publică (fără a-l identifica, prin

urmare unul abstract) a rezultat din gravitatea faptei și din modalitatea

comiterii ei, prevăzute de legea penală, dar aceste aspecte contravin practicii

C.E.D.O. referitoare la un sistem care ar impune obligativitatea arestării, au

legătură strict cu individualizarea pedepsei și nu constituie în sine un

pericol concret pentru ordinea publică, trebuind a fi făcută o diferență între

legea penală și legea procesual penală.

Pentru

încălcarea legii penale se aplică o pedeapsă dintre cele prevăzute de codul

penal, în timp ce pentru încălcarea ordinii publice de către o persoană care

este acuzată că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală se aplică, în

funcție de intensitatea stării de pericol, una dintre măsurile prevăzute de C. proc.

pen.

În sensul

celor expuse s-a exprimat și C.E.D.O., care în cazul Selcuk vs. Turcia a

statuat că severitatea pedepsei pentru infracțiunea ce face obiect al acuzației

penale nu poate justifica prin sine arestarea unei persoane, iar în cazul

Dumont-Maliverg vs. Franța, C.E.D.O. s-a pronunțat în sensul că existența unui

pericol pentru ordinea publică, care să justifice menținerea unei persoane în

stare de arest, nu trebuie să se refere la o ordine publică abstractă.

Pe de altă

parte, noțiunea de pericol concret pentru ordinea publică este o stare de fapt

și nu o stare de drept, care nu poate rezulta din limitele de pedeapsă

prevăzute de legiuitor pentru infracțiunea dedusă judecății, cu atât mai mult

cu cât, legiuitorul face vorbire de existența de probe, probe care nu pot

rezulta decât din mijloace de probă prevăzute de art. 64 alin. (1) C. proc.

pen. Totodată, atâta timp cât legiuitorul face vorbire de probe, este clar că

prin probe nu se poate proba decât o stare de fapt.

În ceea ce

privește pericolul concret pentru ordinea publică se impune ca starea de

pericol să afecteze în mod considerabil ordinea publică, nu orice stare de

pericol pentru ordinea publică justifică luarea (prelungirea, menținerea) celei

mai coercitive măsuri preventive și ulterior, prelungirea și menținerea

acesteia. Acest raționament izvorăște din coroborarea art. 148 alin. (1) lit. f)

C. proc. pen. cu art. 140

3

alin. (7) și art. 159 alin. (10) C. proc.

pen., care reglementează calea de atac împotriva încheierii prin care s-a

dispus luarea unei măsuri preventive în cursul urmăririi penale, respectiv

împotriva încheierii de prelungire a măsurii arestării preventive, unde se

arată că atunci „când apreciază că măsura preventivă este nelegală sau nu este

justificată, instanța de recurs o revocă". Atâta timp cât legiuitorul face

vorbire de noțiunea de „justificată" este evident că nu pentru orice stare

de pericol pentru ordinea publică se impune luarea, prelungirea sau menținerea

măsurii arestării preventive, ci este necesar ca acesta să aibă o anumită

intensitate, să afecteze în mod considerabil ordinea publică.

Este evident

că, după trecerea unui interval de aproximativ 15 luni de zile de la arestarea

inculpatului, pericolul concret pentru ordinea publică dacă nu a dispărut s-a

diminuat considerabil în intensitate, practica judiciară internă cu raportare

la rezonanța socială a faptei fiind unanimă în sensul că acesta se diminuează

odată cu trecerea timpului, aceeași teză fiind valabilă și pentru riscul ca

alte persoane să comită fapte asemănătoare, situație care impune aplicarea art.

139 alin. (1) C. proc. pen., unde legiuitorul statuează că atunci când

temeiurile care au determinat arestarea preventivă s-au schimbat măsura

preventivă se înlocuiește cu o altă măsură preventivă.

În contextul

cauzei, recurenții inculpați, prin apărători consideră că întrucât pericolul

concret pentru ordinea publică s-a diminuat considerabil în intensitate se

impunea înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu

părăsi țara sau localitatea, măsură care este de natură să asigure scopul

măsurilor preventive prevăzute de art. 136 alin. (1) teza I C. proc. pen. (teza

a II-a nefiind dată, întrucât ar fi avut de-a face cu un alt motiv de arestare

sau ulterior, de prelungire sau menținere), nu numai datorită restrângerii

libertății de mișcare, ci în special datorită obligațiilor suplimentare care se

impun sau se pot impune de către instanța de judecată, în baza art. 145

1

alin. (2) coroborat cu art. 145 alin. (11) și alin. (12) C. proc. pen.

Recurenții

prin apărători au menționat că în acest sens este și practica C.E.D.O., care,

în cauza Dologva vs. Federația Rusă s-a pronunțat că simplul fapt de a exista

rațiunea de a crede că o persoană a comis o infracțiune nu poate fi utilizat pe

termen nedefinit pentru a justifica menținerea în stare de arest, iar în cauza

Jaworki vs. Polonia a statuat că existența unei rațiuni solide de a crede că o

persoană a comis o infracțiune gravă, poate fi, inițial, suficientă pentru a

justifica detenția acesteia, însă acest motiv devine, inevitabil, din ce în ce

mai puțin pertinent, odată cu trecerea timpului și că atunci când sunt chemate

să statueze cu privire la necesitatea prelungirii detenției preventive a unei

persoane, instanțele naționale au obligația să verifice dacă nu este posibil să

recurgă la alte modalități, prin care să se asigure prezența inculpatului la

proces, iar în lipsa unei argumentații cu privire la imposibilitatea recursului

la alte măsuri preventive, precum eliberarea sau controlul judiciar sau pe

cauțiune, de la un moment încolo detenția preventivă a unei persoane nu mai

este justificată.

O altă

condiție se referă la existența de probe care să ateste că, lăsarea în

libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică,

nefiind suficientă existența unor date sau indicii care să conducă înspre

această idee. întrucât așa cum au susținut, pericolul concret pentru ordinea

publică nu se identifică și nu înglobează pericolul concret al faptei prevăzute

de legea penală, nu poate avea calitatea de probe care să dovedească că lăsarea

în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică,

acele mijloace de probă din care rezultă exclusiv: existența infracțiunii, prin

care se identifică persoanele care au săvârșit infracțiunea și prin care se

dovedește că acestea au săvârșit fapta cu vinovăție.

Probatoriul

trebuie completat cu mijloace de probă care să conducă indubitabil la ideea că

lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea

publică.

Dacă s-a

adopta o opinie contrară s-ar ajunge nu numai la nerespectarea normei

procedurale, dar și la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului doar

în baza unor prezumții judiciare a existenței pericolului concret pentru

ordinea publică, izvorâtă din probele sau indiciile temeinice care atestă că

inculpatul a săvârșit fapta prevăzută de legea penală, fapt care contravine în

mod grav prezumției de nevinovăție de care beneficiază cel acuzat de săvârșirea

unei fapte prevăzute de legea penală, întrucât instanța de judecată în acest

moment procesual se pronunță doar în privința măsurii preventive, nu și în

privința vinovăției persoanei în cauză.

Prin Decizia nr.

1142 din 21 februarie 2006 Înalta Curte de Casație și Justiție, cu referire la

două dintre motivele invocate pentru menținerea măsurii arestării preventive,

incidente și în cazul de față, face următoarea distincție: „a raționa în sensul

că punerea în primejdie a colectivității, prin lăsarea în libertate a

inculpatului sau rezonanța faptei în colectivitate, pot fi deduse exclusiv din

împrejurările în care s-a comis fapta, natura și gravitatea acesteia sau

elemente ținând de profesia, funcția avută anterior și că, deci, pericolul

concret pentru ordinea publică nu trebuie să rezulte neapărat din probe aflate

la dosarul cauzei, ar însemna ca instanța să se pronunțe cu neobservarea

condițiilor expres stabilite prin textul de lege, ceea ce este inadmisibil față

de libertatea persoanei prezumată nevinovată."

Tot în

aceeași decizie I.C.C.J. a reținut că nici referirea la presupusa încurajare a

altor persoane să comită fapte penale asemănătoare nu poate fi reținută și nu

privește direct, cauzal, actul de justiție care constă în stabilirea corectă a

silogismului judiciar, fermitatea însemnând respectarea întocmai a regulilor de

desfășurare a procesului penal, în vederea pronunțării de soluții corespunzătoare

legii și adevărului, prin ferirea imparțială a protecției judiciare.

În concluzie,

recurenții inculpați, prin apărători au solicitat admiterea recursurilor,

desființarea încheierii recurate, respingerea cererii de menținere a măsurii

preventive și înlocuirea acesteia cu măsura prevăzută de art. 136 lit. b) C.

proc. pen., respectiv obligarea inculpaților recurenți L.L. și P.O., de a nu

părăsi localitatea.

La termenul

de astăzi, în recurs, au lipsit, aflați în stare de arest, recurentul inculpat

P.O., pentru apărarea acestuia fiind desemnat apărător din oficiu, avocat G.N. și

recurentul inculpat L.L., reprezentat de apărător ales, avocat C.G.

S-a referit

că Penitenciarul Botoșani a comunicat prin fax că inculpații nu pot fi

prezentați instanței.

Înalta Curte

a apreciat procedura de citare ca fiind legal îndeplinită, în raport cu

obiectul recursurilor declarate de inculpați, care pot fi soluționate și fără

prezența acestora.

Apărătorul

recurentului inculpat L.L., având cuvântul asupra recursului, în dezbateri a

solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii

arestării preventive. în susținerea recursului a motivat că în faza de judecată

a apelului au apărut elemente noi care au modificat pericolul concret al

faptelor reținute în sarcina inculpatului, că are vârsta de 21 de ani, nu este

cunoscut cu antecedente penale și a colaborat cu organele judiciare. De

asemenea, a mai arătat că la nivelul Curții de Apel Suceava toți judecătorii

s-au abținut, cu excepția unui magistrat, că în cauză sunt mai mulți acuzați,

unii fiind în stare de libertate și că nu mai subzistă temeiurile avute inițial

în vedere la luarea măsurii preventive.

Apărătorul

recurentului inculpat P.O., având cuvântul asupra recursului, în dezbateri a

solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii

arestării preventive.

Concluziile

reprezentantului M.P. asupra recursurilor declarate de inculpați au fost

consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând

recursurile declarate de inculpații P.O. și L.L. prin prisma dispozițiilor art.

385

6

cu referire la art. 141 C. proc. pen., așa cum a fost modificat

prin dispozițiile Legii nr. 356/2006, Înalta Curte constată recursurile

declarate împotriva încheierii din 1 septembrie 2010, ca fiind nefondate pentru

considerentele ce se vor arăta.

Prin sentința

penală nr. 41 din 19 februarie 2010 a Tribunalului Suceava, secția penală,

pronunțată în Dosarul nr. 6052/86/2009 în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen. raportat la arat. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul P.O.,

fiul lui N. și A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de asociere în vederea

săvârșirii de infracțiuni, faptă prevăzută și pedepsită de art. 323 C. pen.

raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

În baza art. 3

alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. a fost

condamnat inculpatul P.O. la o pedeapsă de 18 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de introducere în țară de droguri de mare risc și la pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a

și lit. b) pe o perioadă de 5 ani.

În baza art. 2

alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. b) și art. 41 alin. (2)

C. pen. a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de 13 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri și la pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a

și lit. b) pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 33

lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (3) C. pen. au fost contopite

pedepsele aplicate prin prezenta sentință și aplicată inculpatului pedeapsa cea

mai grea de 18 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) pe o perioadă

de 5 ani.

În baza art. 71

C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza

a ll-a, b) cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 88

C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și a arestării

preventive de la data de 13 iunie 2009 la zi.

A fost

respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice a infracțiunii de trafic de

droguri de mare risc în formă continuată reținută în sarcina inculpatului L.L. și

prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen., în infracțiunea de deținere de droguri de mare risc.

În baza art. 11

pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost

achitat inculpatul L.L., zis L., fiul lui T. și D., sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, faptă prevăzută

și pedepsită de art. 323 C. pen. raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003.

În baza art. 3

alin. (2) din Legea nr. 143/2000 a fost condamnat inculpatul L.L. la o pedeapsă

de 15 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de introducere în țară de

droguri de mare risc și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) pe o perioadă de 5 ani.

În baza art. 2

alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. a fost

condamnat inculpatul L.L. la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de trafic de droguri și la pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) pe o perioadă

de 3 ani.

În baza art. 33

lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (3) C. pen. s-au contopit pedepsele

aplicate pin prezenta sentință și s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai

grea de 15 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) pe o perioadă de 5 ani.

În baza art. 71

C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza

a ll-a, b) cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 88

C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și a arestării

preventive de la data de 13 iunie 2009 la zi.

În baza art. 350

alin. (1) C. proc. pen. s-a menținut arestarea preventivă a inculpaților P.O. și

L.L.

Prin aceeași

sentință au mai fost pronunțate soluții și față de alți inculpați.

În

considerentele sentinței mai sus menționate, prima instanță a expus ample

argumente cu privire la infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată

inculpații, în esență, în ceea ce îi privește pe inculpații P.O. și L.L. sub

aspectul săvârșirii infracțiunii de introducere în țară de droguri de mare risc

a constatat că din probatoriul administrat aceștia sunt cei care au condus și

conceput activitatea infracțională ce a avut ca scop introducerea în țară a

drogurilor de mare risc. Inculpatul L. este cel care a contribuit la racolarea

inculpatului C. și i-a propus acestuia din urmă deturnarea transportului, iar inculpatul

P. s-a deplasat cu autocarul pentru a se asigura că transportul nu va fi

depistat. Mai mult, acești doi inculpați au negociat înstrăinarea cantității de

heroină cu investigatorii sub acoperire și tot ei sunt cei care au fost

depistați cu ocazia flagrantului. în consecință, având în vedere că din

declarațiile celor audiați nu a rezultat în mod neechivoc modalitatea concretă

și persoana ce a depus bagajul la firma de transport din Grecia, precum și

contribuția celor doi inculpați în conceperea și executarea activității

infracționale în ansamblu. Tribunalul a reținut că aceștia au săvârșit

infracțiunea de introducere în țară de droguri de mare risc ca autori, astfel

cum s-a reținut și în actul de sesizare.

Sub aspectul

infracțiunii de trafic de droguri, tribunalul a examinat în primul rând actul

material din data de 12 iunie 2009 și care a fost finalizat prin flagrantul

întocmit de către organele de urmărire penală.

În ceea ce

privește situația de fapt referitoare la inculpații L. și P., tribunalul a

constatat că probatoriul administrat este neechivoc în ceea ce privește

împrejurarea că aceștia au oferit spre vânzare cantitatea de 5 kg heroină și au

vândut efectiv cantitatea de 2 kg. Apărările inculpaților s-au referit la

necunoașterea împrejurării că „marfa" oferită spre vânzare și ulterior

vândută ar fi fost heroină, precum și la aceea că ar fi fost provocați de către

agenții sub acoperire, fiind expuse în detaliu considerentele primei instanțe

asupra acestora.

Sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni,

tribunalul a reținut că de esența acesteia și ca deosebire de participație

penală este necesitatea existenței unei anumite organizări a grupului, reguli

de acționare, o anumită ierarhie și o repartizare a rolului între membrii

grupului; diferența față de grupul infracțional organizat este dată în esență

de durata în timp a celor două asocieri. în speță, probatoriul administrat a

relevat că inculpații au acționat împreună în vederea săvârșirii unor

infracțiuni grave și chiar dacă activitatea infracțională a fost concepută și

executată unitar, modalitatea în care inculpații și nici o repartizare a

rolurilor; participarea inculpaților A.A., C. și F. fiind în esență ocazională

și ca urmare a unor solicitări din partea celorlalți doi inculpați.

În consecință,

elementele constitutive ale acestei infracțiuni nu sunt întrunite în speță, iar

activitatea inculpaților se circumscrie participației penale în forma

autoratului și complicității - așa cum s-a reținut pentru fiecare dintre ei

prin rechizitoriu.

Sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de trafic de droguri de către inculpații L. și P. în

formă continuată, tribunalul a reținut că cei doi inculpați au încercat în mod

repetat și față de mai multe persoane să vândă drogurile de mare risc, așa cum

a rezultat din declarația inculpatului C., coroborată cu conținutul discuțiilor

dintre inculpații L. și P. cu investigatorii sub acoperire și chiar cu

conținutul interceptărilor telefonice și ale sms-urilor consemnate la dosar (f.

426 Dosar u.p. 52D/P/2008).

În ceea ce

privește cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de către

inculpați, tribunalul a constatat că acestea sunt nefondate. Astfel,

activitatea inculpatului L. nu a fost una de deținere a drogurilor de mare

risc, ci acesta a negociat cu investigatorii condițiile de vânzare, iar cu

ocazia flagrantului a încasat suma de bani negociată. Intenția sa a fost în mod

constant aceea de a obține o sumă de bani consistentă pentru cantitatea de drog

aflată în posesia sa și nu a constituit o activitate de deținere a drogurilor

în vederea realizării unei alte operațiuni de către o altă persoană.

În

consecință, s-a dispus achitarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii de

asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, întrucât, așa cum s-a arătat mai

sus, nu sunt întrunitele elementele constitutive ale acesteia, dispunându-se

însă condamnarea inculpaților pentru celelalte infracțiuni reținute în sarcina

lor prin actele de sesizare.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apeluri D.I.I.C.O.T. - serviciul teritorial

Suceava și inculpații P.O., L.L., A.A., C.Ș., A.O.P. și F.C.G., ce au fost

înregistrate pe rolul Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu

minori sub nr. 6052/86/2009, cauză în care în care instanța de apel a menținut,

în apel, măsura arestării preventive a inculpaților P.O. și L.L.

În

conformitate cu art. 300

2

C. proc. pen. așa cum a fost modificat

prin O.U.G. nr. 109/2003, în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța

legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății legalitatea și

temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160 b

Totodată în

conținutul art. 160

b

alin. (1)-(3) C. proc. pen. modificat prin

dispozițiile Legii nr. 356/2006 se stipulează că în cursul judecății, instanța

verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Dacă instanța

constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au

determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să

justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea

arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Când instanța

constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare

privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de

libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării

preventive.

Înalta Curte

consideră că în mod corect instanța de apel a apreciat că în cauză subzistă

temeiurile arestării preventive luată față de inculpați.

Astfel, din

analiza cauzei a rezultat că măsura arestării preventive a inculpaților a fost

luată prin încheierea nr. 20/ A din 13 iunie 2009 și, respectiv nr. 18/ A din

13 iunie 2009 pentru o perioadă de 29 zile, motivat de faptul că sunt date

temeiurile prevăzute de art. 143, 148 C. proc. pen., respectiv că sunt indicii

temeinice de comitere a faptelor pentru care sunt cercetați, pedepsele

prevăzute de lege sunt mai mari de 4 ani, iar lăsarea acestora în libertate

prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Înalta Curte

apreciază că în contextul cauzei în mod just s-a constatat, de către instanța

de apel, că sunt îndeplinite în continuare cumulativ condițiile prevăzute de art.

148 lit. f) C. proc. pen., respectiv cuantumul pedepsei cu închisoare pentru

infracțiunile de introducere în țară de droguri de mare risc prevăzută de art. 3

alin. (2) din Legea nr. 143/2000, precum și aceea de trafic de droguri de mare

risc prevăzută de art. 2 alin. (2) din același act normativ, fiind mai mare de

4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpaților prezintă un pericol concret

pentru ordinea publică, întrucât aceste fapte au avut o rezonanță în rândul

opiniei publice, de natură a naște temerea că împotriva unor asemenea persoane

periculoase organele judiciare nu reacționează eficient, iar sentimentul de

insecuritate din rândul colectivității poate proveni și din împrejurarea că

inculpații în cauză care se presupune că au săvârșit niște infracțiuni ieșite

din comun sub aspectul gravității lor, dacă ar fi cercetați în stare de

liberate, ar constitui circumstanțe ce ar putea încuraja și alte persoane să

comită infracțiuni atât de grave care pun în pericol până la urmă sănătatea și

chiar viața consumatorilor de droguri de mare risc.

De asemenea,

instanța de apel a apreciat că pericolul pentru ordinea publică nu trebuie

întotdeauna probat prin administrarea unor anume dovezi, ci poate fi dedus din

împrejurările în care s-a comis fapta, natura și gravitatea acesteia, în

concret amploarea faptelor, consecințele produse și, nu în ultimul rând,

persoana celor acuzați, chiar și în lipsa antecedentele penale cum este cazul

doar a inculpatului L.L.

Mai mult, în

cauză a fost pronunțată în primă instanță o hotărâre de condamnare a

inculpatului P.O. la o pedeapsă rezultantă de 18 ani închisoare și respectiv

condamnare a inculpatului L.L. la o pedeapsă rezultantă de 15 ani închisoare

pentru fapte de o gravitate ridicată și chiar dacă această sentință nu este

definitivă, se impune în continuare menținerea măsurii arestării preventive a

inculpaților.

De asemenea,

verificarea menținerii măsurii arestării preventive a inculpaților P.O. și L.L.

a fost făcută în concordanță și cu prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) și c) ale

Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

respectiv arestarea a fost menținută pe baza condamnării pronunțată de un

tribunal competent și în cazurile de excepție în care o persoană poate fi

lipsită de libertate, inculpatul fiind arestat în vederea aducerii sale în fața

autorității judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că a

săvârșit o infracțiune.

Totodată, în

mod corect, instanța de apel a constatat că nu se impune înlocuirea măsurii

arestării preventive a inculpaților cu aceea a obligării de a nu părăsi

localitatea, cererea acestora fiind respinsă, ca neîntemeiată.

Totodată, Înalta

Curte nu poate reține nici apărările formulate de către recurenții inculpați cu

privire la nejustificarea concretă a menținerii măsurii arestării preventive, a

pericolului pentru ordinea publică, a duratei rezonabile a măsurii, în raport

cu jurisprudența invocată, întrucât instanța de apel a făcut un examen complet

de legalitate și temeinicie asupra subzistentei temeiurilor care au fost avute

în vederea la luarea măsurii arestării preventive, atât prin prisma

prevederilor C. proc. pen., cât și a criteriilor stabilite de instanța de

contencios european, cu privire la rezonanța faptelor pretins a fi comise de

inculpați în comunitate, evidențiind și împrejurările faptice, natura și

gravitatea faptelor, circumstanțele personale ale inculpaților, motivând astfel

și imposibilitatea aplicării unei măsuri alternative, aceea a înlocuirii

măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea.

Astfel, Înalta

Curte consideră că încheierea din 1 septembrie 2010 a Curții de Apel Suceava,

secția penală și pentru cauze cu minori, prin care s-a menținut arestarea

preventivă a inculpaților P.O. și L.L., este legală și temeinică, așa încât

criticile formulate de apărătorii recurenților sunt nefondate.

Față de

aceste considerente, Înalta Curte în baza art. 385 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții inculpați P.O. și

L.L. împotriva încheierii din 1 septembrie 2010 a Curții de Apel Suceava,

secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosar nr. 6052/86/2009.

În

conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurentul

inculpat P.O. la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de

câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul M.J.

De asemenea,

în baza acelorași dispoziții legale mai sus menționate, se va obliga recurentul

inculpat L.L. la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de recurenții inculpați P.O. și L.L. împotriva

încheierii din 1 septembrie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția penală și

pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosar nr. 6052/86/2009.

Obligă

recurentul inculpat P.O. la plata sumei de câte 200 lei cu titlul de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

Obligă

recurentul inculpat L.L. la plata sumei de 100 lei cu titlul de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, azi 9 septembrie 2010.