ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3099/2010

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință de la 1 septembrie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 6052/86/2009, în baza art. 300 2 C. proc. pen. raportat la art. 160 lit. b) alin. (3) C. proc. pen. s-a menținut starea de arest preventiv a inculpaților P.O., fiul lui N. și A., și L.L., fiul lui R. și D. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel față de cererea de menținere a măsurii arestării preventive față de inculpații P.O. și L.L. a constatat următoarele: Prin sentința penală nr. 41 din 19 februarie 2010 a Tribunalului Suceava, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul P.O., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, faptă prevăzută și pedepsită de art. 323 C. pen. raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. În baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de 18 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de introducere în țară de droguri de mare risc și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) pe o perioadă de 5 ani. În baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. b) și art. 41 alin. (2) C. pen.

a fost condamnat inculpatul P.O. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) pe o perioadă de 3 ani. În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (3) C. pen. a contopit pedepsele aplicate prin prezenta sentință și a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 18 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) pe o perioadă de 5 ani. În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b) cu titlu de pedeapsă accesorie. În baza art. 88 C. pen.

s-a dedus din pedeapsa aplicată, durata reținerii și a arestării preventive de la data de 13 iunie 2009 la zi. S-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a infracțiunii de trafic de droguri de mare risc în formă continuată reținută în sarcina inculpatului L.L. și prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea de deținere de droguri de mare risc. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul sub aspectul săvârșirii infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, faptă prevăzută și pedepsită de art. 323 C. pen. raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003.

În baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 l-a condamnat pe inculpatul L.L., la o pedeapsă de 15 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de introducere în țară de droguri de mare risc și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a și lit. b) pe o perioadă de 5 ani. În baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. a fost condamnat același inculpat, la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) pe o perioadă de 3 ani. În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (3) C. pen.

au fost contopite pedepsele aplicate prin prezenta sentință și s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) pe o perioadă de 5 ani. În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) cu titlu de pedeapsă accesorie. În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată, durata reținerii și a arestării preventive de la data de 13 iunie 2009 la zi. În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. s-a menținut arestarea preventivă a inculpaților P.O. și L.L. Măsura arestării preventive a inculpaților a fost luată prin încheierea nr. 20/ A din 13 iunie 2009 și, respectiv nr. 18/ A din 13 iunie 2009 pentru o perioadă de 29 zile, motivat de faptul că sunt date temeinice prevăzute de art. 143, art. 148 C. proc.

pen., respectiv că sunt indicii temeinice de comitere a faptelor pentru care sunt cercetați, pedepsele prevăzute de lege sunt mai mari de 4 ani, iar lăsarea acestora în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Ulterior, ea a fost menținută pe toată durata soluționării cauzei în primă instanță. Potrivit art. 300 2 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160 lit. b) C. proc. pen. Conform art. 160 lit. b) alin. (3) teza I C. proc. pen., în cazul în care instanța constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea acestei măsuri.

Analizând persistența temeiurilor avute în vedere la luarea și ulterior menținerea măsurii arestării preventive a inculpaților, curtea de apel a constatat că acestea subzistă în cauză. Din materialul probator efectuat până în prezent a reieșit că există dovezi din care a rezultat presupunerea de comitere, de către inculpați, a faptelor pentru care au fost trimiși în judecată și ulterior condamnați de către prima instanță, subzistând, așadar temeiul prevăzut de art. 143 C. proc. pen. Relativ la temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) teza a ll-a C. proc.

pen., instanța a reținut că, având în vedere caracterul extrem de grav al faptelor presupus săvârșite de inculpați și, în special al infracțiunii e „introducere în țară de droguri de mare risc" prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, precum și aceea de „trafic de droguri de mare risc" prevăzută de art. 2 alin. (2) din același act normativ, în mod mai mult decât evident aceste fapte au avut o rezonanță în rândul opiniei publice, de natură a naște temerea că împotriva unor asemenea persoane periculoase organele judiciare nu reacționează eficient.

Sentimentul de insecuritate din rândul colectivității poate proveni și din împrejurarea că inculpații în cauză, care se presupune că au săvârșit niște infracțiuni ieșite din comun sub aspectul gravității lor, ar fi cercetați în stare de libertate, circumstanțe ce ar putea încuraja și alte persoane să comită infracțiuni, atât de grave care pun în pericol până la urmă sănătatea și chiar viața consumatorilor de droguri de mare risc. De aceea, s-a apreciat că pericolul pentru ordinea publică nu trebuie întotdeauna probat prin administrarea unor anume dovezi, ci poate fi dedus din împrejurările în care s-a comis fapte, natura și gravitatea acesteia, așa cum s-a arătat mai sus, amploarea faptelor, consecințele produse și, nu în ultimul rând, persoana celor acuzați.

în aceste condiții, chiar și în lipsa antecedentelor penale (cum este cazul doar a inculpatului L.L.), menținerea măsurii arestării preventive a celor doi inculpați se justifică. De aceea instanța a apreciat că nu se impune înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpaților cu aceea a obligării de a nu părăsi localitatea, cererea acestora fiind respinsă, ca neîntemeiată. Împotriva acestei încheieri de ședință au declarat, în termenul legal recursuri inculpații L.L. și P.O. În dezvoltarea motivelor de recurs depuse de recurenții inculpați, prin apărători aleși, aflate la filele 3-10 și respectiv 12-19 dosarul Înaltei Curți s-a solicitat admiterea recursurilor, desființarea încheierii de ședință recurate, respingerea cererii de menținere a măsurii preventive și înlocuirea acesteia cu măsura prevăzută de art. 136 lit. b) C. proc.

pen. și anume obligarea inculpaților recurenți de a nu părăsi fiecare localitatea. S-a arătat că inculpații au fost arestați, având în vedere temeiul prevăzut de art. 148 alin. lit. f) C. proc. pen. O condiție impusă de lit. f) a art. 148 C. proc. pen. se referă la o stare de fapt, respectiv la faptul că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Pericolul concret pentru ordinea publică reprezintă o stare de pericol determinată, care aduce atingere ordinii publice, respectiv ansamblului de relații sociale create între membrii unei comunități locale sau naționale, cu privire la necesitatea respectării anumitor sau a tuturor regulilor sociale, care asigură, prin natura lor, o conviețuire într-o stare de normalitate și siguranță, care ar fi profund afectate, producând o răsturnare în concepția acestora privind valorile acestor relații sociale, în cazul în care inculpatul s-ar afla în libertate, în mijlocul comunității locale sau naționale. Pericolul social al unei infracțiuni reprezintă o stare de pericol creată de o faptă antisocială, prin care se aduce atingere unei anumite categorii de relații sociale, a căror încălcare, societatea, prin reprezentanții săi, a înțeles să o incrimineze drept infracțiune și să o pedepsească, în funcție de gravitatea ei, prin diferite pedepse și în cuantumuri diferite.

S-a mai arătat că legiuitorul, la alegerea pedepsei principale pentru o infracțiune, cât și a limitelor de pedeapsă, în cazul pedepsei închisorii și a amenzii, a avut în vedere pericolul social abstract al respectivei fapte incriminate de legea penală, prin raportare directă la categoria de relații sociale vătămate, iar posibilitatea lăsată instanței de alege între anumite limite de pedeapsă sau între două pedepse principale, în momentul aplicării unei pedepse pentru o infracțiune privește pericolul sociale concret al faptei prevăzute de legea penală, prin raportare directă la conținutul faptei antisociale și la atingerea adusă, în concret, relațiilor sociale ocrotite de norma incriminatoare.

Apărătorii recurenților inculpați au evidențiat faptul că din interpretarea acestor noțiuni rezultă că, pericolul concret pentru ordinea publică nu se identifică și nici nu înglobează pericolul social concret al faptei prevăzute de legea penală săvârșite de către inculpat, tocmai datorită categoriei de relații sociale vătămate sau care sunt vizate a fi vătămate, care sunt cu totul diferite. O opinie contrară, indiferent de argumentele pe care s-ar sprijini, ar conduce la o situație inacceptabilă, respectiv a incidenței dispozițiilor art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și a luării, în mod obligatoriu, a măsurii arestării preventive a inculpatului în orice situație în care inculpatul săvârșește o infracțiune pedepsită cu detențiunea pe viață sau cu pedeapsa închisorii mai mare de 4ani, întrucât orice faptă prevăzută de legea penală prezintă pericol social, cu excepția cazului când sunt date prevederile art. 181 C. pen.

S-a citat decizia pronunțată de Curtea Europeană în cauza Rokhlina vs. Federația Rusă, prin care s-a statuat că, indiferent de gravitatea pedepsei care ar pute fi aplicată pentru o faptă, orice sistem care impune obligativitatea arestării unei persoane este incompatibil cu prevederile art. 5 § 3 din C.E.D.O. S-a menționat că în dreptul nostru intern nu există o dispoziție legală prin care să se instituie obligativitatea luării măsurii arestării preventive în cazul anumitor categorii de infracțiuni, însă, dacă se asimilează noțiunea de pericol social al faptei pentru care inculpatul este trimis în judecată cu noțiunea de pericol concret pentru ordine publică, ne-am afla în situația în care măsura arestării preventive este obligatorie nu datorită unor dispoziții ale legiuitorului, ci ca urmare a interpretării noțiunii de pericol concret pentru ordinea publică, noțiune ce nu este definită de legiuitor.

S-a precizat că pericolul concret pentru ordinea publică trebuie individualizat, căci, în caz contrar, am avea de a face cu un pericol abstract pentru ordinea publică, fapt care nu satisface cerințele legiuitorului. S-a mai arătat că instanțele au identificat de-a lungul timpului drept pericol concret pentru ordinea publică rezonanța faptei în colectivitate. S-a indicat cauza Lettelier vs. Franța, în care Curtea a fost de acord că, datorită gravității și reacției publicului la săvârșirea lor, unele infracțiuni pot da naștere la tulburări de natură socială care să justifice arestarea, cel puțin pentru o anumită perioadă. Totuși, acest motiv poate fi privit ca fiind întemeiat și suficient doar dacă este fondat pe aspecte de fapt care dus la concluzia că punerea în libertate a acuzatului ar tulbura cu adevărat ordinea publică.

Arestarea poate fi legitimă doar dacă ordinea publică este efectiv amenințată, menținerea sa nu poate constitui o anticipare a pedepsei. Recurenții inculpați prin apărători consideră că în practica noastră judiciară internă, de cele mai multe ori, s-a preluat numai aspectul rezonanței faptei în colectivitate, fără a se relua condiția esențială, ca respectiva rezonanță să se bazeze pe elemente de fapt și să producă anumite tulburări sociale, care să se răsfrângă în mod direct asupra ordinii publice, tulburând-o în mod real și efectiv. Mai mult de atât, se arată că în dreptul nostru intern se impune și o condiție suplimentară, respectiv cea prevăzută de art. 136 alin. (1) teza I C. proc. pen., respectiv ca prin luarea (prelungirea, menținerea) măsurii arestării preventive să se asigure buna desfășurare a procesului penal.

În acest context este evident că rezonanța socială negativă trebuie să rezulte din elemente de fapt (respectiv din mijloacele de probă existente la dosarul cauzei), să producă anumite tulburări de natură socială, care să perturbe în mod efectiv ordinea publică, iar datorită acestor tulburări să fie afectată buna desfășurare a procesului penal (a urmăririi penale sau a judecății cauzei, în oricare din stadiile procesuale în care s-ar afla), întrucât, în caz contrar, nu ar fi o „legătură de cauzalitate" între măsura preventivă și procesul penal, acesta devenind, în mod vădit nejustificată.

Raportat la faptul că, de la luarea măsurii arestării preventive și până în prezent, au trecut 15 luni de zile, recurenții inculpați, prin apărători apreciază că această rezonanță negativă a faptei în colectivitate, fie a dispărut, nemaiexistand din punctul de vedere al apărării niciun factor care să indice contrariul, fie s-a diminuat în mod considerabil, fapt ce a impus înlocuirea măsurii cu o altă măsură preventivă, mai puțin coercitivă, măsură care, datorită obligațiilor impuse este un adevărat control judiciar care prin natura sa garantează, atât prezența inculpatului la procesul penal, cât și buna desfășurare a acestuia, cu raportare directă la stadiul procesual în care se află. Instanțele au mai identificat drept pericol concret pentru ordinea publică riscul că alte persoane să comită fapte asemănătoare, în cazul în care justiția nu acționează suficient de ferm.

Raportat la acest motiv s-a învederat instanței că acesta constituie un pericol abstract pentru ordinea publică, iar nu unul concret, tocmai pentru că are caracter de probabilitate, posibilitate și nu de certitudine, pe de-o parte, iar pe de altă parte, nu există niciun fel de probe în susținerea acestei idei. În sensul celor opinate s-a exprimat și C.E.D.O., în cazul Chodecki vs. Polonia, unde s-a statuat că, riscul de comitere a unei alte infracțiuni nu poate fi foarte general fără să se facă referire la o faptă punctuală și să se aducă dovezi în sprijinul ideii. S-a mai arătat că pericolul concret pentru ordinea publică (fără a-l identifica, prin urmare unul abstract) a rezultat din gravitatea faptei și din modalitatea comiterii ei, prevăzute de legea penală, dar aceste aspecte contravin practicii C.E.D.O.

referitoare la un sistem care ar impune obligativitatea arestării, au legătură strict cu individualizarea pedepsei și nu constituie în sine un pericol concret pentru ordinea publică, trebuind a fi făcută o diferență între legea penală și legea procesual penală. Pentru încălcarea legii penale se aplică o pedeapsă dintre cele prevăzute de codul penal, în timp ce pentru încălcarea ordinii publice de către o persoană care este acuzată că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală se aplică, în funcție de intensitatea stării de pericol, una dintre măsurile prevăzute de C. proc. pen. În sensul celor expuse s-a exprimat și C.E.D.O., care în cazul Selcuk vs. Turcia a statuat că severitatea pedepsei pentru infracțiunea ce face obiect al acuzației penale nu poate justifica prin sine arestarea unei persoane, iar în cazul Dumont-Maliverg vs. Franța, C.E.D.O.

s-a pronunțat în sensul că existența unui pericol pentru ordinea publică, care să justifice menținerea unei persoane în stare de arest, nu trebuie să se refere la o ordine publică abstractă. Pe de altă parte, noțiunea de pericol concret pentru ordinea publică este o stare de fapt și nu o stare de drept, care nu poate rezulta din limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor pentru infracțiunea dedusă judecății, cu atât mai mult cu cât, legiuitorul face vorbire de existența de probe, probe care nu pot rezulta decât din mijloace de probă prevăzute de art. 64 alin. (1) C. proc. pen. Totodată, atâta timp cât legiuitorul face vorbire de probe, este clar că prin probe nu se poate proba decât o stare de fapt.

În ceea ce privește pericolul concret pentru ordinea publică se impune ca starea de pericol să afecteze în mod considerabil ordinea publică, nu orice stare de pericol pentru ordinea publică justifică luarea (prelungirea, menținerea) celei mai coercitive măsuri preventive și ulterior, prelungirea și menținerea acesteia. Acest raționament izvorăște din coroborarea art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. cu art. 140 3 alin. (7) și art. 159 alin. (10) C. proc.

pen., care reglementează calea de atac împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri preventive în cursul urmăririi penale, respectiv împotriva încheierii de prelungire a măsurii arestării preventive, unde se arată că atunci „când apreciază că măsura preventivă este nelegală sau nu este justificată, instanța de recurs o revocă". Atâta timp cât legiuitorul face vorbire de noțiunea de „justificată" este evident că nu pentru orice stare de pericol pentru ordinea publică se impune luarea, prelungirea sau menținerea măsurii arestării preventive, ci este necesar ca acesta să aibă o anumită intensitate, să afecteze în mod considerabil ordinea publică.

Este evident că, după trecerea unui interval de aproximativ 15 luni de zile de la arestarea inculpatului, pericolul concret pentru ordinea publică dacă nu a dispărut s-a diminuat considerabil în intensitate, practica judiciară internă cu raportare la rezonanța socială a faptei fiind unanimă în sensul că acesta se diminuează odată cu trecerea timpului, aceeași teză fiind valabilă și pentru riscul ca alte persoane să comită fapte asemănătoare, situație care impune aplicarea art. 139 alin. (1) C. proc. pen., unde legiuitorul statuează că atunci când temeiurile care au determinat arestarea preventivă s-au schimbat măsura preventivă se înlocuiește cu o altă măsură preventivă.

În contextul cauzei, recurenții inculpați, prin apărători consideră că întrucât pericolul concret pentru ordinea publică s-a diminuat considerabil în intensitate se impunea înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, măsură care este de natură să asigure scopul măsurilor preventive prevăzute de art. 136 alin. (1) teza I C. proc. pen. (teza a II-a nefiind dată, întrucât ar fi avut de-a face cu un alt motiv de arestare sau ulterior, de prelungire sau menținere), nu numai datorită restrângerii libertății de mișcare, ci în special datorită obligațiilor suplimentare care se impun sau se pot impune de către instanța de judecată, în baza art. 145 1 alin. (2) coroborat cu art. 145 alin. (11) și alin. (12) C. proc.

pen.

Recurenții prin apărători au menționat că în acest sens este și practica C.E.D.O., care, în cauza Dologva vs. Federația Rusă s-a pronunțat că simplul fapt de a exista rațiunea de a crede că o persoană a comis o infracțiune nu poate fi utilizat pe termen nedefinit pentru a justifica menținerea în stare de arest, iar în cauza Jaworki vs. Polonia a statuat că existența unei rațiuni solide de a crede că o persoană a comis o infracțiune gravă, poate fi, inițial, suficientă pentru a justifica detenția acesteia, însă acest motiv devine, inevitabil, din ce în ce mai puțin pertinent, odată cu trecerea timpului și că atunci când sunt chemate să statueze cu privire la necesitatea prelungirii detenției preventive a unei persoane, instanțele naționale au obligația să verifice dacă nu este posibil să recurgă la alte modalități, prin care să se asigure prezența inculpatului la proces, iar în lipsa unei argumentații cu privire la imposibilitatea recursului la alte măsuri preventive, precum eliberarea sau controlul judiciar sau pe cauțiune, de la un moment încolo detenția preventivă a unei persoane nu mai este justificată.

O altă condiție se referă la existența de probe care să ateste că, lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, nefiind suficientă existența unor date sau indicii care să conducă înspre această idee. întrucât așa cum au susținut, pericolul concret pentru ordinea publică nu se identifică și nu înglobează pericolul concret al faptei prevăzute de legea penală, nu poate avea calitatea de probe care să dovedească că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, acele mijloace de probă din care rezultă exclusiv: existența infracțiunii, prin care se identifică persoanele care au săvârșit infracțiunea și prin care se dovedește că acestea au săvârșit fapta cu vinovăție.

Probatoriul trebuie completat cu mijloace de probă care să conducă indubitabil la ideea că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Dacă s-a adopta o opinie contrară s-ar ajunge nu numai la nerespectarea normei procedurale, dar și la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului doar în baza unor prezumții judiciare a existenței pericolului concret pentru ordinea publică, izvorâtă din probele sau indiciile temeinice care atestă că inculpatul a săvârșit fapta prevăzută de legea penală, fapt care contravine în mod grav prezumției de nevinovăție de care beneficiază cel acuzat de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, întrucât instanța de judecată în acest moment procesual se pronunță doar în privința măsurii preventive, nu și în privința vinovăției persoanei în cauză.

Prin Decizia nr. 1142 din 21 februarie 2006 Înalta Curte de Casație și Justiție, cu referire la două dintre motivele invocate pentru menținerea măsurii arestării preventive, incidente și în cazul de față, face următoarea distincție: „a raționa în sensul că punerea în primejdie a colectivității, prin lăsarea în libertate a inculpatului sau rezonanța faptei în colectivitate, pot fi deduse exclusiv din împrejurările în care s-a comis fapta, natura și gravitatea acesteia sau elemente ținând de profesia, funcția avută anterior și că, deci, pericolul concret pentru ordinea publică nu trebuie să rezulte neapărat din probe aflate la dosarul cauzei, ar însemna ca instanța să se pronunțe cu neobservarea condițiilor expres stabilite prin textul de lege, ceea ce este inadmisibil față de libertatea persoanei prezumată nevinovată." Tot în aceeași decizie I.C.C.J.

a reținut că nici referirea la presupusa încurajare a altor persoane să comită fapte penale asemănătoare nu poate fi reținută și nu privește direct, cauzal, actul de justiție care constă în stabilirea corectă a silogismului judiciar, fermitatea însemnând respectarea întocmai a regulilor de desfășurare a procesului penal, în vederea pronunțării de soluții corespunzătoare legii și adevărului, prin ferirea imparțială a protecției judiciare. În concluzie, recurenții inculpați, prin apărători au solicitat admiterea recursurilor, desființarea încheierii recurate, respingerea cererii de menținere a măsurii preventive și înlocuirea acesteia cu măsura prevăzută de art. 136 lit. b) C. proc. pen., respectiv obligarea inculpaților recurenți L.L.

și P.O., de a nu părăsi localitatea. La termenul de astăzi, în recurs, au lipsit, aflați în stare de arest, recurentul inculpat P.O., pentru apărarea acestuia fiind desemnat apărător din oficiu, avocat G.N. și recurentul inculpat L.L., reprezentat de apărător ales, avocat C.G. S-a referit că Penitenciarul Botoșani a comunicat prin fax că inculpații nu pot fi prezentați instanței. Înalta Curte a apreciat procedura de citare ca fiind legal îndeplinită, în raport cu obiectul recursurilor declarate de inculpați, care pot fi soluționate și fără prezența acestora. Apărătorul recurentului inculpat L.L., având cuvântul asupra recursului, în dezbateri a solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive.

în susținerea recursului a motivat că în faza de judecată a apelului au apărut elemente noi care au modificat pericolul concret al faptelor reținute în sarcina inculpatului, că are vârsta de 21 de ani, nu este cunoscut cu antecedente penale și a colaborat cu organele judiciare. De asemenea, a mai arătat că la nivelul Curții de Apel Suceava toți judecătorii s-au abținut, cu excepția unui magistrat, că în cauză sunt mai mulți acuzați, unii fiind în stare de libertate și că nu mai subzistă temeiurile avute inițial în vedere la luarea măsurii preventive. Apărătorul recurentului inculpat P.O., având cuvântul asupra recursului, în dezbateri a solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive.

Concluziile reprezentantului M.P. asupra recursurilor declarate de inculpați au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii. Examinând recursurile declarate de inculpații P.O. și L.L. prin prisma dispozițiilor art. 385 6 cu referire la art. 141 C. proc. pen., așa cum a fost modificat prin dispozițiile Legii nr. 356/2006, Înalta Curte constată recursurile declarate împotriva încheierii din 1 septembrie 2010, ca fiind nefondate pentru considerentele ce se vor arăta. Prin sentința penală nr. 41 din 19 februarie 2010 a Tribunalului Suceava, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 6052/86/2009 în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la arat. 10 lit. d) C. proc.

pen. a fost achitat inculpatul P.O., fiul lui N. și A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, faptă prevăzută și pedepsită de art. 323 C. pen. raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. În baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. a fost condamnat inculpatul P.O. la o pedeapsă de 18 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de introducere în țară de droguri de mare risc și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) pe o perioadă de 5 ani. În baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. b) și art. 41 alin. (2) C. pen.

a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de 13 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) pe o perioadă de 3 ani. În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (3) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate prin prezenta sentință și aplicată inculpatului pedeapsa cea mai grea de 18 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) pe o perioadă de 5 ani. În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a, b) cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și a arestării preventive de la data de 13 iunie 2009 la zi. A fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice a infracțiunii de trafic de droguri de mare risc în formă continuată reținută în sarcina inculpatului L.L. și prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea de deținere de droguri de mare risc. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul L.L., zis L., fiul lui T. și D., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, faptă prevăzută și pedepsită de art. 323 C. pen.

raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003. În baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 a fost condamnat inculpatul L.L. la o pedeapsă de 15 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de introducere în țară de droguri de mare risc și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) pe o perioadă de 5 ani. În baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. a fost condamnat inculpatul L.L. la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (3) C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate pin prezenta sentință și s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) pe o perioadă de 5 ani. În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a, b) cu titlu de pedeapsă accesorie. În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și a arestării preventive de la data de 13 iunie 2009 la zi. În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. s-a menținut arestarea preventivă a inculpaților P.O. și L.L.

Prin aceeași sentință au mai fost pronunțate soluții și față de alți inculpați. În considerentele sentinței mai sus menționate, prima instanță a expus ample argumente cu privire la infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată inculpații, în esență, în ceea ce îi privește pe inculpații P.O. și L.L. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de introducere în țară de droguri de mare risc a constatat că din probatoriul administrat aceștia sunt cei care au condus și conceput activitatea infracțională ce a avut ca scop introducerea în țară a drogurilor de mare risc. Inculpatul L. este cel care a contribuit la racolarea inculpatului C. și i-a propus acestuia din urmă deturnarea transportului, iar inculpatul P. s-a deplasat cu autocarul pentru a se asigura că transportul nu va fi depistat.

Mai mult, acești doi inculpați au negociat înstrăinarea cantității de heroină cu investigatorii sub acoperire și tot ei sunt cei care au fost depistați cu ocazia flagrantului. în consecință, având în vedere că din declarațiile celor audiați nu a rezultat în mod neechivoc modalitatea concretă și persoana ce a depus bagajul la firma de transport din Grecia, precum și contribuția celor doi inculpați în conceperea și executarea activității infracționale în ansamblu. Tribunalul a reținut că aceștia au săvârșit infracțiunea de introducere în țară de droguri de mare risc ca autori, astfel cum s-a reținut și în actul de sesizare. Sub aspectul infracțiunii de trafic de droguri, tribunalul a examinat în primul rând actul material din data de 12 iunie 2009 și care a fost finalizat prin flagrantul întocmit de către organele de urmărire penală.

În ceea ce privește situația de fapt referitoare la inculpații L. și P., tribunalul a constatat că probatoriul administrat este neechivoc în ceea ce privește împrejurarea că aceștia au oferit spre vânzare cantitatea de 5 kg heroină și au vândut efectiv cantitatea de 2 kg. Apărările inculpaților s-au referit la necunoașterea împrejurării că „marfa" oferită spre vânzare și ulterior vândută ar fi fost heroină, precum și la aceea că ar fi fost provocați de către agenții sub acoperire, fiind expuse în detaliu considerentele primei instanțe asupra acestora.

Sub aspectul săvârșirii infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, tribunalul a reținut că de esența acesteia și ca deosebire de participație penală este necesitatea existenței unei anumite organizări a grupului, reguli de acționare, o anumită ierarhie și o repartizare a rolului între membrii grupului; diferența față de grupul infracțional organizat este dată în esență de durata în timp a celor două asocieri. în speță, probatoriul administrat a relevat că inculpații au acționat împreună în vederea săvârșirii unor infracțiuni grave și chiar dacă activitatea infracțională a fost concepută și executată unitar, modalitatea în care inculpații și nici o repartizare a rolurilor; participarea inculpaților A.A., C. și F. fiind în esență ocazională și ca urmare a unor solicitări din partea celorlalți doi inculpați.

În consecință, elementele constitutive ale acestei infracțiuni nu sunt întrunite în speță, iar activitatea inculpaților se circumscrie participației penale în forma autoratului și complicității - așa cum s-a reținut pentru fiecare dintre ei prin rechizitoriu. Sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de droguri de către inculpații L. și P. în formă continuată, tribunalul a reținut că cei doi inculpați au încercat în mod repetat și față de mai multe persoane să vândă drogurile de mare risc, așa cum a rezultat din declarația inculpatului C., coroborată cu conținutul discuțiilor dintre inculpații L. și P. cu investigatorii sub acoperire și chiar cu conținutul interceptărilor telefonice și ale sms-urilor consemnate la dosar (f. 426 Dosar u.p.

52D/P/2008). În ceea ce privește cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de către inculpați, tribunalul a constatat că acestea sunt nefondate. Astfel, activitatea inculpatului L. nu a fost una de deținere a drogurilor de mare risc, ci acesta a negociat cu investigatorii condițiile de vânzare, iar cu ocazia flagrantului a încasat suma de bani negociată. Intenția sa a fost în mod constant aceea de a obține o sumă de bani consistentă pentru cantitatea de drog aflată în posesia sa și nu a constituit o activitate de deținere a drogurilor în vederea realizării unei alte operațiuni de către o altă persoană. În consecință, s-a dispus achitarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, nu sunt întrunitele elementele constitutive ale acesteia, dispunându-se însă condamnarea inculpaților pentru celelalte infracțiuni reținute în sarcina lor prin actele de sesizare.

Împotriva acestei sentințe au declarat apeluri D.I.I.C.O.T. - serviciul teritorial Suceava și inculpații P.O., L.L., A.A., C.Ș., A.O.P. și F.C.G., ce au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori sub nr. 6052/86/2009, cauză în care în care instanța de apel a menținut, în apel, măsura arestării preventive a inculpaților P.O. și L.L. În conformitate cu art. 300 2 C. proc. pen. așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160 b Totodată în conținutul art. 160 b alin. (1)-(3) C. proc.

pen. modificat prin dispozițiile Legii nr. 356/2006 se stipulează că în cursul judecății, instanța verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive. Dacă instanța constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului. Când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

Înalta Curte consideră că în mod corect instanța de apel a apreciat că în cauză subzistă temeiurile arestării preventive luată față de inculpați. Astfel, din analiza cauzei a rezultat că măsura arestării preventive a inculpaților a fost luată prin încheierea nr. 20/ A din 13 iunie 2009 și, respectiv nr. 18/ A din 13 iunie 2009 pentru o perioadă de 29 zile, motivat de faptul că sunt date temeiurile prevăzute de art. 143, 148 C. proc. pen., respectiv că sunt indicii temeinice de comitere a faptelor pentru care sunt cercetați, pedepsele prevăzute de lege sunt mai mari de 4 ani, iar lăsarea acestora în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Înalta Curte apreciază că în contextul cauzei în mod just s-a constatat, de către instanța de apel, că sunt îndeplinite în continuare cumulativ condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., respectiv cuantumul pedepsei cu închisoare pentru infracțiunile de introducere în țară de droguri de mare risc prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, precum și aceea de trafic de droguri de mare risc prevăzută de art. 2 alin. (2) din același act normativ, fiind mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpaților prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, întrucât aceste fapte au avut o rezonanță în rândul opiniei publice, de natură a naște temerea că împotriva unor asemenea persoane periculoase organele judiciare nu reacționează eficient, iar sentimentul de insecuritate din rândul colectivității poate proveni și din împrejurarea că inculpații în cauză care se presupune că au săvârșit niște infracțiuni ieșite din comun sub aspectul gravității lor, dacă ar fi cercetați în stare de liberate, ar constitui circumstanțe ce ar putea încuraja și alte persoane să comită infracțiuni atât de grave care pun în pericol până la urmă sănătatea și chiar viața consumatorilor de droguri de mare risc.

De asemenea, instanța de apel a apreciat că pericolul pentru ordinea publică nu trebuie întotdeauna probat prin administrarea unor anume dovezi, ci poate fi dedus din împrejurările în care s-a comis fapta, natura și gravitatea acesteia, în concret amploarea faptelor, consecințele produse și, nu în ultimul rând, persoana celor acuzați, chiar și în lipsa antecedentele penale cum este cazul doar a inculpatului L.L. Mai mult, în cauză a fost pronunțată în primă instanță o hotărâre de condamnare a inculpatului P.O. la o pedeapsă rezultantă de 18 ani închisoare și respectiv condamnare a inculpatului L.L. la o pedeapsă rezultantă de 15 ani închisoare pentru fapte de o gravitate ridicată și chiar dacă această sentință nu este definitivă, se impune în continuare menținerea măsurii arestării preventive a inculpaților.

De asemenea, verificarea menținerii măsurii arestării preventive a inculpaților P.O. și L.L. a fost făcută în concordanță și cu prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) și c) ale Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, respectiv arestarea a fost menținută pe baza condamnării pronunțată de un tribunal competent și în cazurile de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul fiind arestat în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune. Totodată, în mod corect, instanța de apel a constatat că nu se impune înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpaților cu aceea a obligării de a nu părăsi localitatea, cererea acestora fiind respinsă, ca neîntemeiată.

Totodată, Înalta Curte nu poate reține nici apărările formulate de către recurenții inculpați cu privire la nejustificarea concretă a menținerii măsurii arestării preventive, a pericolului pentru ordinea publică, a duratei rezonabile a măsurii, în raport cu jurisprudența invocată, întrucât instanța de apel a făcut un examen complet de legalitate și temeinicie asupra subzistentei temeiurilor care au fost avute în vederea la luarea măsurii arestării preventive, atât prin prisma prevederilor C. proc. pen., cât și a criteriilor stabilite de instanța de contencios european, cu privire la rezonanța faptelor pretins a fi comise de inculpați în comunitate, evidențiind și împrejurările faptice, natura și gravitatea faptelor, circumstanțele personale ale inculpaților, motivând astfel și imposibilitatea aplicării unei măsuri alternative, aceea a înlocuirii măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea.

Astfel, Înalta Curte consideră că încheierea din 1 septembrie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, prin care s-a menținut arestarea preventivă a inculpaților P.O. și L.L., este legală și temeinică, așa încât criticile formulate de apărătorii recurenților sunt nefondate. Față de aceste considerente, Înalta Curte în baza art. 385 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții inculpați P.O. și L.L. împotriva încheierii din 1 septembrie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosar nr. 6052/86/2009. În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurentul inculpat P.O.

la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J. De asemenea, în baza acelorași dispoziții legale mai sus menționate, se va obliga recurentul inculpat L.L. la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții inculpați P.O. și L.L. împotriva încheierii din 1 septembrie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosar nr. 6052/86/2009. Obligă recurentul inculpat P.O. la plata sumei de câte 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J. Obligă recurentul inculpat L.L. la plata sumei de 100 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 9 septembrie 2010.