ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2153/2009

Deliberând asupra recursului penal

de față, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 24/PI din 25 februarie 2009, Curtea

de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată

de petenta B.O. împotriva Rezoluției din 29 octombrie 2008 emisă în Dosarul nr.

150/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, menținută prin

Rezoluția din 5 decembrie 2008, dată în Dosarul nr. 601/II.2/2008 de către

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Petenta a fost obligată să plătească

statului 50 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut următoarele:

Parchetul de pe lângă Judecătoria

Marghita, prin Ordonanța nr. 652/P/2008 din data de 23 iunie 2008, a dispus, în

temeiul art. 45 C. proc. pen. raportat la art. 42 C. proc. pen., declinarea

competenței de soluționare a cauzei privind pe numiții F.I.P. și Ș.F., executor

judecătoresc, în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea,

conform art. 28

1

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În cauză s-au efectuat acte

premergătoare față de sus-numiți sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute

și pedepsite de art. 192 alin. (2) C. pen., constând în pătrunderea fără drept

în curtea petentei B.O., fără consimțământul acesteia.

Din plângerea și declarația petentei,

precum și din actele premergătoare efectuate în cauză, rezultă că aceasta a

cumpărat, în data de 16 martie 2004, de la numiții F.I.P. și T.L. (fostă F.), o

casă și terenul aferent, părțile stabilind ca o sumă de 60 milioane lei vechi

din prețul integral de 450 milioane să fie achitată ulterior, respectiv până la

2 aprilie 2004, când va fi eliberat imobilul. De asemenea, pentru această sumă

s-a înscris în foaia de sarcini ipotecă în favoarea vânzătorilor.

Datorită unor neînțelegeri apărute,

legate de obiectul vânzării, suma de 6.000 RON nu a mai fost achitată de

petenta B.O., aceasta motivându-și atitudinea prin lipsa din țară a vânzătoarei

T.L. și prin neconcordanța între terenurile avute în vedere în momentul

încheierii contractului și terenurile care efectiv i-au aparținut numitului

F.I.P. și fostei sale soții.

Numitul F.I.P. s-a adresat în luna

decembrie 2006 executorului judecătoresc Ș.F. pentru executarea sumei de 6.000

RON, datorată conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat, iar la data

de 13 decembrie 2006, prin executor, a trimis o notificare petentei, somând-o

să achite suma respectivă de bani.

În data de 12 mai 2008, în jurul

orelor 13

00

, numitul F.I.P., însoțit de executorul judecătoresc

Ș.F., s-a prezentat la domiciliul petentei și, după ce au împins poarta la

stradă, au pătruns în curtea imobilului, iar executorul judecătoresc a bătut la

fereastră. În aceste condiții, petenta B.O. a solicitat prin apel telefonic

sprijinul organelor de poliție.

Numitul F.I.P. și executorul judecătoresc

au ieșit în stradă auzind că sunt chemate organele de poliție, iar după sosirea

acestora au fost conduși, împreună cu petenta, la sediul poliției, unde li s-au

luat declarații.

Cu această ocazie, numita B.O. a

depus o plângere, solicitând cercetarea sus-numiților sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de violare de domiciliu.

În mod corect s-a dispus neînceperea

urmării penale față de numiții F.I.P. și Ș.F. sub aspectul săvârșirii

infracțiunii prevăzute de art. 192 alin. (2) C. pen.

Totodată, prim procurorul

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea a procedat cu justețe la

respingerea plângerii petentei B.O. ca neîntemeiată.

Fapta numitului F.I.P. nu întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de violare de domiciliu, lipsind, sub

aspectul laturii subiective, intenția. Acesta s-a adresat executorului

judecătoresc pentru recuperarea creanței sale și l-a însoțit pe acesta la

domiciliul debitoarei pentru a-i indica unde locuiește și a discuta despre

modul de rezolvare a situației.

În ce privește fapta executorului

judecătoresc Ș.F., acesta și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu, conform

normelor legale, astfel că faptei sale îi lipsește atât latura subiectivă, sub

aspectul intenției, cât și latura obiectivă, pătrunderea în curtea petentei

efectuându-se cu drept.

Astfel, conform prevederilor art. 7

lit. c) și d) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, acesta

are ca atribuții și comunicarea actelor de procedură, precum și recuperarea pe

cale amiabilă a oricărei creanțe.

Conform prevederilor art. 66 din

Legea nr. 36/1995 „actul autentificat de notarul public, care constată o

creanță certă și lichidă, are putere de titlu executoriu la data exigibilității

acesteia”, iar în conformitate cu prevederile art. 374

1

C. proc.

civ. „înscrisurile cărora legea le recunoaște caracterul de titlu executoriu

sunt puse în executare fără învestirea cu formulă executorie.”

Prin urmare, executorul judecătoresc

era îndrituit să înmâneze somația către petenta B.O., având în vedere că se

afla în exercițiul atribuțiilor de serviciu, respectiv era sesizat cu

executarea unei creanțe certe, lichide și exigibile, avea un titlu executoriu

(contractul de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public) și nu mai era

necesară, conform art. 374

1

C. proc. civ., învestirea cu formulă

executorie pentru a-l pune în executare.

Actele premergătoare administrate

confirmă concluzia la care a ajuns procurorul în soluția de neîncepere a

urmării penale, motiv pentru care rezoluțiile atacate sunt legale și temeinice.

Susținerile petentei din plângere nu

au un suport legal și nu pot duce la reformarea soluțiilor date de procurori.

Plângerea formulată în temeiul art.

278

1

C. proc. pen. învestește instanța cu controlul temeiniciei și

legalității rezoluției sau ordonanței procurorului de netrimitere în judecată,

în raport cu actele premergătoare sau după caz actele de urmărire efectuate, cu

referire exclusivă la infracțiunea pentru a cărei pretinsă săvârșire organul

competent a fost sesizat în condițiile art. 221 C. proc. pen. Ca atare,

stabilirea existenței și a altor infracțiuni, a căror săvârșire este invocată

direct în fața instanței, excede competenței instanței de judecată sesizate cu

plângere împotriva rezoluției sau ordonanței procurorului de netrimitere în

judecată.

Împotriva acestei sentințe, în

termen legal, a declarat recurs petenta B.O.

Prin motivele de recurs, petenta

B.O. a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul greșitei mențineri a

rezoluției procurorului în condițiile în care sunt întrunite elementele

constitutive ale infracțiunii de violare de domiciliu, atât sub aspectul

laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective.

Examinând hotărârea atacată sub

toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 385

6

alin. (3) C.

proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, sentința fiind

legală și temeinică.

Înalta Curte constată că soluția de

neurmărire penală dată de către parchet și menținută de către prima instanță

este corectă, întrucât actele premergătoare efectuate în cauză nu conduc la concluzia

întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de violare de domiciliu.

Pentru a se putea începe urmărirea

penală sunt necesare două condiții.

Prima condiție constă în existența

acelui minim de date care permit organului de urmărire să considere că s-a

săvârșit în mod cert o infracțiune.

Cea de a doua condiție necesară

începerii urmăririi penale este înscrisă în art. 228 alin. (1) și constă în

inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale,

prevăzute în art. 10 C. proc. pen., cu excepția celui prevăzut la lit. b

1

).

Intervenția oricărui caz dintre cele prevăzute în art. 10, rezultând fie din

actele prin care a fost sesizat organul de urmărire, fie din actele

premergătoare efectuate în urma sesizării, pot determina ca în locul începerii

urmăririi penale să funcționeze instituția neînceperii urmăririi penale.

Potrivit art. 192 C. pen.,

pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuință, încăpere, dependință sau

loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul persoanei care le

folosește sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia constituie

infracțiunea de violare de domiciliu.

Corect s-a reținut în cauză, pe baza

actelor premergătoare efectuate, că fapta celor doi intimați nu întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de violare de domiciliu.

Faptei intimatului F.I.P. îi

lipsește, sub aspectul laturii subiective, intenția, întrucât acesta s-a

adresat executorului judecătoresc pentru recuperarea creanței de la debitorul

său, petenta B.O., pe care l-a însoțit la domiciliul acesteia pentru a-i indica

unde locuiește și pentru a încerca rezolvarea problemei litigioase.

Executorul judecătoresc Ș.F. și-a

îndeplinit atribuțiile de serviciu cu respectarea dispozițiilor legale, faptei

lipsindu-i atât latura subiectivă, sub aspectul intenției, cât și latura

obiectivă, întrucât pătrunderea în curtea locuinței petentei s-a efectuat „cu

drept”, Înalta Curte însușindu-și considerentele primei instanțe sub aceste

aspecte, astfel că nu vor mai fi reluate.

În consecință, Înalta Curte, având

în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit.

b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentă.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petiționara B.O. împotriva Sentinței penale nr. 24/PI din 25

februarie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu

minori.

Obligă recurenta petiționară la

plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 9

iunie 2009.