ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față, Prin sesizarea înregistrată la această instanță sub numărul de mai sus, petentul B.G., în temeiul art. 278 1 C. proc. pen. și al art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a înțeles să inițieze „plângere împotriva rezoluției nr. 865/11/2/2012 din 26 martie 2012 dată de Procurorul Șef al secției de urmărire penală și criminalistică, din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a respins plângerea subsemnatului împotriva actelor procurorului înregistrată la data de 16 martie 2012", rezoluție pe care a considerat-o nelegală și netemeinică.

Procesual se solicită admiterea plângerii, constatarea că rezoluția nr. 865/11/2/2012 din 26 martie 2012 dată de Procurorul Șef al secției de urmărire penală și criminalistică, din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este nelegală, să se dispună desființarea acesteia și constatarea nelegalității mandatului din 13 noiembrie 2012 semnat de procurorul l.P., precum și a mandatului din 9 mai 2003 semnat de Procurorul General al României. La dosar a fost înaintată rezoluția nr. 865/11/2/2012 din 26 martie 2012 dată de Procurorul Șef al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În cuprinsul acestui document se arată că, la data de 16 martie 2012 pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost înregistrată plângerea numitului G.B.

formulată „împotriva tuturor actelor și măsurilor dispuse de procurori, prin emiterea și utilizarea abuzivă, în afara cadrului permis de lege a mandatului din 13 noiembrie 2002 (...) pentru autorizarea interceptării convorbirilor telefonice și a mandatului din 9 mai 2003 (...) pentru autorizarea prelungirii interceptării (...)" (în același sens este inclusiv precizarea plângerii în cadrul dosarului de față adresat instanței). Procurorul Șef secție arată în final că, pe fond, plângerea petiționarului este inadmisibilă deoarece mandatele de autorizare au fost emise în conformitate cu legea, susținerile cu privire la nelegalitatea probelor obținute pe baza autorizării unor activități de culegere de informații sunt nefondate, informațiile obținute, interceptări telefonice, au fost înaintate organelor de urmărire penală și depuse la dosarul cauzei, contestarea acestora putându-se realiza în fața judecătorului, deoarece probele nu au o valoare mai dinainte stabilită.

Față de toate acestea, în temeiul art. 278 alin. (1) C. proc. pen s-a dispus respingerea plângerii ca inadmisibilă. Numitul B.G., prevalat de disp. art. 278 1 C. proc. pen., a înțeles să se adreseze cu plângere în fața judecătorului împotriva acestui document emis de procuror. Atât cadrul procesual expres instituit de art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen. cât și spațiul interpretativ, fixat de decizia nr. 57/2007, recurs în interesul legii, în sensul că plângerea îndreptată împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori în baza dispozițiilor date de acesta, altele decât rezoluțiile sau ordonanțele de netrimitere în judecată reglementate de lege este inadmisibilă, nu permit o lărgire a sferei documentelor supuse unui astfel de control, așa încât plângerea de față urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

Prealabil examinării prezentei plângeri s-a formulat de către petent o „excepție de neconstituționalitate a prevederilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 51/1991", în sensul că prevederile legale atacate nu permit valorificarea unui drept fundamental comun tuturor constituțiilor europene, protecția vieții private precum și accesul la justiție. Evident că, în funcție de cadrul judiciar incident, dezbaterea juridică concretă în cauză nu are nicio legătură cu dispozițiile legale regăsite în Legea privind siguranța națională a României, așa încât a fost respinsă solicitarea de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă.

În același plan, este de specificat și aspectul că, cu ocazia dezbaterii prezentei plângeri, au fost formulate: excepția de nelegalitate a adresei din 12 mai 2004 Serviciul Român de Informații, sens în care, potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004 se solicită sesizarea instanței de contencios administrativ pentru a anula acest document; sesizarea în temeiul disp. art. 267 din T.F.U.E. Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, respectiv dacă sunt respectate drepturile inculpatului în materie penală și standardele echitabile de justiție în condițiile în care inculpatul nu are acces integral la toate informațiile pe care ancheta penală Ie-a avut la dispoziție; sau, o cerere de intervenție accesorie și amicus curiae în sprijinul și în apărarea dlui.

B.G. din partea Asociației pentru Apărarea Libertăților Publice. Dincolo de aspectul inadecvat juridic de formulare și motivare concretă a cererilor, este de reiterat argumentul cadrului procesual expres de dezbatere instituit de art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., că plângerea de față urmează a fi respinsă sub auspicii de inadmisibilitate, astfel că dezbaterea concretă a unor astfel de solicitări devine superfluă. În final, apreciem oportun în a insera unele considerații pe marginea dispozițiilor art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, text adus în discuție de petent în susținerea admisibilității plângerii. Conținutul textului este următorul: „Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale" - dreptul la un recurs efectiv.

Art. 13 garantează oricărei persoane care se poate pretinde victimă a unei dispoziții a convenției posibilitatea de a sesiza o autoritate de stat cu o acțiune, în sensul larg al termenului, prin care să se solicite constatarea acestei violări, încetarea sa și repararea prejudiciului produs. Dreptul la un recurs efectiv enunță atât un drept propriu al persoanelor, acel remediu pus la dispoziția acestora, cât și o modalitate de garantare a respectării celorlalte dispoziții ale Convenției. De principiu, art. 13 nu poate fi invocat decât în raport cu un alt drept recunoscut prin celelalte prevederi convenționale. Deci, dreptul la un remediu intern nu are un caracter autonom, independent precum s-a invocat în cauză.

În raport de conținutul concret al acestui remediu, el constă în obligația pozitivă a statului de a pune la dispoziția oricărei persoane un mijloc de corectare a unei situații contrare convenției. Pentru ca prevederile art. 13 să fie respectate, trebuie îndeplinite condiții: persoana trebuie să aibă posibilitatea de a acționa în fața unei autorități naționale (aceasta implică accesibilitatea unei căi de a obține sancționarea juridică a unui act contrar Convenției, indiferent de calificarea sa în dreptul intern), iar remediul care trebuie să-i fie pus la dispoziție trebuie să fie efectiv, aspect care se apreciază atât în drept cât și în fapt. Or, în cauză, dincolo de neinvocarea violării efective a Convenției, un astfel de cadru de accesibilitate pe fondul reclamației îl are deschis petentul.

Nimic nu oprește contestarea respectivelor documente emise de procuror să se realizeze în fața judecătorului, atât în cadrul examenului de fond al pricinii precum și în fața unor instanțe ce examinează căile de atac ordinare. În alt plan, atacarea unor rezoluții ale procurorului se poate concretiza și în sferă internă, în cadrul ierarhizat al Ministerului Public. Văzând și disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Respinge, ca nefondată, cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată de petiționarul B.G., constatând inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 51/1991. Cu recurs în 48 de ore. Respinge, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petiționarul B.G. împotriva rezoluției nr. 865/ll/2/2012 din 26 martie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică. Obligă petiționarul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 5 octombrie 2012.