ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față,

Prin sesizarea înregistrată la această

instanță sub numărul de mai sus, petentul B.G., în temeiul art. 278

1

C. proc. pen. și al art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a

înțeles să inițieze „plângere împotriva rezoluției nr. 865/11/2/2012 din 26

martie 2012 dată de Procurorul Șef al secției de urmărire penală și criminalistică,

din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin

care s-a respins plângerea subsemnatului împotriva actelor procurorului

înregistrată la data de 16 martie 2012", rezoluție pe care a considerat-o

nelegală și netemeinică.

Procesual se solicită admiterea

plângerii, constatarea că rezoluția nr. 865/11/2/2012 din 26 martie 2012 dată

de Procurorul Șef al secției de urmărire penală și criminalistică, din cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este nelegală, să

se dispună desființarea acesteia și constatarea nelegalității mandatului din 13

noiembrie 2012 semnat de procurorul l.P., precum și a mandatului din 9 mai 2003

semnat de Procurorul General al României.

La dosar a fost înaintată rezoluția

nr. 865/11/2/2012 din 26 martie 2012 dată de Procurorul Șef al secției de urmărire

penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție.

În cuprinsul acestui document se arată

că, la data de 16 martie 2012 pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție a fost înregistrată plângerea numitului G.B. formulată

„împotriva tuturor actelor și măsurilor dispuse de procurori, prin emiterea și

utilizarea abuzivă, în afara cadrului permis de lege a mandatului din 13

noiembrie 2002 (...) pentru autorizarea interceptării convorbirilor telefonice

și a mandatului din 9 mai 2003 (...) pentru autorizarea prelungirii

interceptării (...)" (în același sens este inclusiv precizarea plângerii

în cadrul dosarului de față adresat instanței).

Procurorul Șef secție arată în final că,

pe fond, plângerea petiționarului este inadmisibilă deoarece mandatele de autorizare

au fost emise în conformitate cu legea, susținerile cu privire la nelegalitatea

probelor obținute pe baza autorizării unor activități de culegere de informații

sunt nefondate, informațiile obținute, interceptări telefonice, au fost înaintate

organelor de urmărire penală și depuse la dosarul cauzei, contestarea acestora putându-se

realiza în fața judecătorului, deoarece probele nu au o valoare mai dinainte stabilită.

Față de toate acestea, în temeiul art.

278 alin. (1) C. proc. pen s-a dispus respingerea plângerii ca inadmisibilă.

Numitul B.G., prevalat de disp. art. 278

1

C. proc. pen., a înțeles să se adreseze cu plângere în fața judecătorului împotriva

acestui document emis de procuror.

Atât cadrul procesual expres instituit

de art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen. cât și spațiul interpretativ, fixat

de decizia nr. 57/2007, recurs în interesul legii, în sensul că plângerea îndreptată

împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori în baza dispozițiilor

date de acesta, altele decât rezoluțiile sau ordonanțele de netrimitere în judecată

reglementate de lege este inadmisibilă, nu permit o lărgire a sferei documentelor

supuse unui astfel de control, așa încât plângerea de față urmează a fi respinsă

ca inadmisibilă.

Prealabil examinării prezentei plângeri

s-a formulat de către petent o „excepție de neconstituționalitate a prevederilor

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 51/1991", în sensul că prevederile legale atacate

nu permit valorificarea unui drept fundamental comun tuturor constituțiilor europene,

protecția vieții private precum și accesul la justiție. Evident că, în funcție de

cadrul judiciar incident, dezbaterea juridică concretă în cauză nu are nicio legătură

cu dispozițiile legale regăsite în Legea privind siguranța națională a României,

așa încât a fost respinsă solicitarea de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă.

În același plan, este de specificat și

aspectul că, cu ocazia dezbaterii prezentei plângeri, au fost formulate: excepția

de nelegalitate a adresei din 12 mai 2004 Serviciul Român de Informații, sens în

care, potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004 se solicită sesizarea instanței de

contencios administrativ pentru a anula acest document; sesizarea în temeiul disp.

art. 267 din T.F.U.E. Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară,

respectiv dacă sunt respectate drepturile inculpatului în materie penală și standardele

echitabile de justiție în condițiile în care inculpatul nu are acces integral la

toate informațiile pe care ancheta penală Ie-a avut la dispoziție; sau, o cerere

de intervenție accesorie și amicus curiae în sprijinul și în apărarea dlui. B.G.

din partea Asociației pentru Apărarea Libertăților Publice.

Dincolo de aspectul inadecvat juridic de

formulare și motivare concretă a cererilor, este de reiterat argumentul cadrului

procesual expres de dezbatere instituit de art. 278

1

alin. (1) C.

proc. pen., că plângerea de față urmează a fi respinsă sub auspicii de inadmisibilitate,

astfel că dezbaterea concretă a unor astfel de solicitări devine superfluă.

În final, apreciem oportun în a insera

unele considerații pe marginea dispozițiilor art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, text adus în discuție de petent în susținerea admisibilității plângerii.

Conținutul textului este următorul: „Orice

persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost

încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și

atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea

atribuțiilor lor oficiale" - dreptul la un recurs efectiv.

Art. 13 garantează oricărei persoane care

se poate pretinde victimă a unei dispoziții a convenției posibilitatea de a sesiza

o autoritate de stat cu o acțiune, în sensul larg al termenului, prin care să se

solicite constatarea acestei violări, încetarea sa și repararea prejudiciului produs.

Dreptul la un recurs efectiv enunță atât un drept propriu al persoanelor, acel remediu

pus la dispoziția acestora, cât și o modalitate de garantare a respectării celorlalte

dispoziții ale Convenției. De principiu, art. 13 nu poate fi invocat decât în raport

cu un alt drept recunoscut prin celelalte prevederi convenționale. Deci, dreptul

la un remediu intern nu are un caracter autonom, independent precum s-a invocat

în cauză.

În raport de conținutul concret al acestui

remediu, el constă în obligația pozitivă a statului de a pune la dispoziția oricărei

persoane un mijloc de corectare a unei situații contrare convenției.

Pentru ca prevederile art. 13 să fie respectate,

trebuie îndeplinite condiții: persoana trebuie să aibă posibilitatea de a acționa

în fața unei autorități naționale (aceasta implică accesibilitatea unei căi de a

obține sancționarea juridică a unui act contrar Convenției, indiferent de calificarea

sa în dreptul intern), iar remediul care trebuie să-i fie pus la dispoziție trebuie

să fie efectiv, aspect care se apreciază atât în drept cât și în fapt.

Or, în cauză, dincolo de neinvocarea violării

efective a Convenției, un astfel de cadru de accesibilitate pe fondul reclamației

îl are deschis petentul. Nimic nu oprește contestarea respectivelor documente emise

de procuror să se realizeze în fața judecătorului, atât în cadrul examenului de

fond al pricinii precum și în fața unor instanțe ce examinează căile de atac ordinare.

În alt plan, atacarea unor rezoluții ale procurorului se poate concretiza și în

sferă internă, în cadrul ierarhizat al Ministerului Public.

Văzând și disp. art. 192 alin. (2) C.

proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca nefondată, cererea de sesizare

a Curții Constituționale, formulată de petiționarul B.G., constatând inadmisibilă

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (6) din Legea

nr. 51/1991.

Cu recurs în 48 de ore.

Respinge, ca inadmisibilă, plângerea formulată

de petiționarul B.G. împotriva rezoluției nr. 865/ll/2/2012 din 26 martie 2012 a

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică.

Obligă petiționarul la plata sumei de 200

RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 5 octombrie 2012.