ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3185/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3185/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Deliberând, în
condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de fată, a reținut
următoarele:
Hotărârea instanței de apel
Prin Decizia nr. 119 din 20 aprilie 2011,
Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și familie, a
respins apelul declarat de reclamanta T.M.G. împotriva Sentinței civile nr.
2191 din 18 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița.
A admis apelurile
declarate de pârâtele Primăria Municipiului Târgoviște, SC C. SA, Autoritatea
Națională a Vămilor - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale
București și intervenienta SC V.C.P. SRL și a schimbat în tot sentința în
sensul că a admis excepția tardivității și, pe fond, a respins contestația ca
tardiv formulată, urmare a respingerii cererii de repunere în termen.
Pentru a decide
astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a făcut dovada imposibilității
efective de formulare a cererii de repunere în termen și a cererii de chemare
în judecată în termenul de 15 zile de la data când a cunoscut conținutul
dispoziției care face obiectul litigiului.
Autoarea reclamantei
a semnat personal de primirea dispoziției ce face obiectul litigiului, astfel
încât procesul-verbal încheiat de către agentul procedural cu ocazia înmânării
acestui act face dovada deplină până la înscrierea în fals cu privire la
faptele constatate personal, conform art. 100 alin. (4) C. proc. civ., lucru pe
care reclamanta nu l-a făcut.
Este adevărat că
potrivit certificatului de deces autoarea reclamantei a decedat la 15 iulie
2006, anterior împlinirii termenului de 30 de zile de la comunicarea deciziei,
însă chiar reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, a arătat că a avut
acces la căsuța poștală a mamei sale și a descoperit decizia contestată cu
ocazia decesului acesteia, deci termenul în care aceasta putea formula cererea
de repunere în termenul de formulare a contestației era de 15 zile de la data
decesului mamei sale.
Cererea de repunere
în termen nu întrunește elementele prevăzute de art. 103 C. proc. civ.
Recursul
2.1. Motive
Reclamanta a declarat
recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin
care a formulat următoarele critici:
În mod greșit s-a
invocat caracterul probator absolut al dovezii de primire a deciziei
contestate, până la înscrierea în fals potrivit art. 100 alin. (4) C. proc.
civ., în condițiile în care dispozițiile art. 100 C. proc. civ. reglementează
procedura de comunicare a actelor de procedură de către instanța de judecată.
Înscrisul emanând de
la Primăria Târgoviște este un înscris sub semnătură privată și nu reprezintă
un act de procedură.
Acest înscris trebuia
analizat prin coroborare cu celelalte probe administrate în cauză. Conform
biletului de ieșire din spital din 14 iulie 2006 autoarea reclamantei a fost
internată în perioada 15 iunie 2006 - 14 iulie 2006 cu diagnosticul de demență
Alzheimer, iar la 15 iulie 2006 a decedat. Este exclus ca la 16 iunie 2006
autoarea reclamantei să fi primit vreo decizie la domiciliu. Este cert că
dovada depusă de municipiul Târgoviște nu cuprinde semnătura autoarei
reclamantei.
Reclamanta a aflat de
existența dispoziției abia la câteva luni după decesul mamei sale și a formulat
imediat contestația.
În lipsa unei
comunicări a dispoziției către reclamantă, termenul de 30 de zile nu putea să
înceapă să curgă decât în cel mai rău caz de la momentul în care aflat de
existența deciziei. Or, reclamanta a aflat de existența dispoziției după
decesul mamei sale și nicidecum cu ocazia decesului acesteia.
Cererea de repunere
în termen este lipsită de obiect, cât timp termenul de decădere nu a început să
curgă și nici nu s-a împlinit nici față de autoarea reclamantei, nici față de
reclamantă.
În subsidiar, dacă
s-ar reține că termenul de decădere a început să curgă la 16 iunie 2006
împotriva autoarei reclamantei, trebuie să se rețină caracterul întemeiat al
cererii de repunere în termen.
2.2. Analiza
recursului
Recursul nu este
întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:
Atât prin cererea de
chemare în judecată, cât și prin motivele de recurs reclamanta a susținut că a
luat cunoștință de decizia comunicată de primărie autoarei sale, la câteva luni
de la decesul acesteia.
Fată de această
susținere a reclamantei - care are valoarea unei mărturisiri judiciare -, în
speță nu se punea problema întreruperii termenului de 30 de zile în care să
poată fi atacată decizia, prin aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art.
285 alin. (1) C. proc. civ. conform cu care, termenul de apel se întrerupe prin
moartea părții care are interes să facă apel. În acest caz se face din nou o
singură comunicare a hotărârii, la cel din urmă domiciliu al părții, pe numele
moștenirii, fără să se arate numele și calitatea fiecărui moștenitor.
Pentru ocrotirea
intereselor moștenitorilor părții care avea interes să exercite calea de atac,
art. 285 alin. (1) C. proc. civ. a instituit un caz de întrerupere a termenului
de exercitare a căii de atac, moștenitorii fiind considerați a nu cunoaște
hotărârea susceptibilă de calea de atac respectivă.
Însă, pentru a
elimina orice abuz de drept procesual, moștenitorii care află la un moment dat
de existența hotărârii, și care doresc să li se aplice textul de lege enunțat,
trebuie să solicite comunicarea hotărârii în modalitatea impusă prin art. 285
alin. (1) C. proc. civ., iar nu să lase să treacă oricât timp de la data când
au aflat de hotărâre, întemeindu-se pe faptul întreruperii termenului de
exercitare a căii de atac.
În situația în care,
așa cum s-a întâmplat și în speță, moștenitorii nu înștiințează pe emitentul
hotărârii de decesul autorului căruia i-a fost comunicată hotărârea, ci, după
împlinirea termenului de exercitare a căii de atac, calculat în raport cu
persoana autorului, se adresează direct instanței de judecată, trebuie să
recurgă la instituția repunerii în termen, astfel cum este reglementată prin
art. 103 C. proc. civ.
Prin urmare, față de
modul în care au decis să acționeze, moștenitorii nu mai au un drept de opțiune
între a invoca „întreruperea termenului" sau „repunerea în termen",
ci sunt ținuți să solicite repunerea în termen.
Decesul părții căreia
i s-a comunicat hotărârea are, pentru moștenitorii săi, valoarea unei
împrejurări mai presus de voința acestora, care îi împiedică să săvârșească
actul de procedură în termenul prescris de legiuitor. Drept urmare, în termen
de 15 zile de la încetarea împiedicării, moștenitorii trebuie să îndeplinească
actul de procedură respectiv și să arate motivele împiedicării, deci, să ceară
repunerea în termen.
Întreaga construcție
juridică prezentată de reclamantă, pentru determinarea momentului la care a
aflat de decizia contestată, s-a bazat pe ambiguitate câtă vreme, după ce prin
cererea de chemare în judecată a susținut, fără să prezinte vreo limită
temporală, faptul că a avut acces la corespondența expediată la căsuța poștală
a autoarei sale „după decesul mamei", iar ulterior, în raport de
necesitățile apărării sub acest aspect, a susținut că a aflat de existența
dispoziției „după decesul mamei mele, la câteva luni", fără ca afirmațiile
sale să fie însoțite de vreun element probator, este de natură să conducă la
concluzia legalității soluției pronunțate de instanța de apel.
În aceste condiții,
în lipsa unor dovezi privitoare la momentul la care reclamanta a aflat de
existența deciziei contestate, în mod corect s-a considerat că împiedicarea
avută în vedere de art. 103 alin. (2) C. proc. civ. a încetat la data decesului
autoarei acesteia. Câtă vreme C. proc. civ. nu impune, pentru determinarea
momentului de la care moștenitorii să trebuiască să săvârșească un act de
procedură, ca aceștia să fi și acceptat moștenirea, ci doar respectarea altor
cerințe, prezentate anterior, în raport de îndeplinirea cărora să înceapă să
curgă un termen procedural - și care, la alegerea lor, să fie îndeplinite doar
după acceptarea efectivă a moștenirii, însă, de asemenea într-un interval de
timp limitat -, argumentul recurentei privitor la faptul că termenul de 30 de
zile prevăzut de art. 26 din Legea nr. 10/2001 nu a început să curgă câtă vreme
nu acceptase moștenirea nu poate fi primit.
În fine, nu a putut
fi primită susținerea recurentei legată de inaplicabilitatea, în speță, a
prevederilor art. 103 C. proc. civ., cu argumentul că decizia emisă de primar
nu este un act de procedură.
Una dintre regulile
de soluționare a conflictului dintre legea generală și legea specială este
aceea conform căreia atunci când „tace", atunci când nu prevede un anumit
aspect, legea specială se completează cu legea generală.
Legea nr. 10/2001 nu
cuprinde dispoziții care să reglementeze aspecte legate de întreruperea
termenului de 30 de zile prevăzut la art. 26, respectiv legate de repunerea în
dreptul de exercitare a contestației recunoscute prin acest text. întrucât
contestația are natura unei căi de atac, în aplicarea dispozițiilor art. 721 C.
proc. civ., prevederile menționate se completează cu acelea ale C. proc. civ.
Față de cele ce
preced, criticile formulate de recurentă nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 5
C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a
hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat
recursul declarat de reclamanta T.M.G. împotriva Deciziei nr. 119 din 20
aprilie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori
și familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 10 mai 2012.
Procesat de GGC - AS