ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 422/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 422/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei.

instanță.

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești - secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, reclamanta SC O.I. SRL, în contradictoriu cu pârâta

D.G.F.P. Prahova a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 3126

din 28 aprilie 2011, până la soluționarea irevocabilă a contestației împotriva

actului administrativ.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că este un Antrepozit

Fiscal

de Producție care funcționează în baza autorizației de antrepozit

fiscal

eliberată de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea

Antrepozitelor Fiscale și care are ca obiect de activitate achiziționarea și

prelucrarea reziduurilor minerale în scopul producerii de produse accizabile ce

sunt ulterior comercializate.

La data de 09 iunie 2010,

D.G.F.P. Prahova a început un control de fond al activității societății,

control care a fost consemnat în Registrul de control la poziția nr. 45. În

paralel, societatea a fost controlată și de către Garda Financiară - secția

Prahova. În timpul controlului, D.G.F.P. Prahova a emis Decizia de instituire a

măsurilor

asigurătorii din 30 martie 2011

prin care, anterior finalizării inspecției

fiscale, a dispus înființarea

sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale firmei, precum

și poprirea asiguratorie asupra sumelor urmăribile datorate cu orice titlu

debitorului de către terțe persoane.

Mai

arată reclamanta că organul de control fiscal a stabilit în

sarcina societății

suma de 3.875.193 lei pe baza constatării încălcării unor norme legale la

furnizori și nicidecum la reclamantă. Mai mult, abaterile constatate la

furnizorii reclamantei s-au produs la mult timp

după consumarea relațiilor comerciale comune, iar abaterile respective

nu

au nici o legătură cu firma si nu pot fi imputate societății reclamante.

La data de 15 iulie 2011

au primit la sediul societății adresa din 11 iulie 2011 prin care D.G.F.P.

Prahova îi anunța că în baza Deciziei nr. 3764 din 30 martie 2011 și a Deciziei

de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011 a dispus măsura disponibilizării

tuturor sumelor existente în conturile societății, precum și indisponibilizarea

tuturor veniturilor ce urmau a fi încasate de SC O.I. SRL de la debitorii săi,

executarea silită fiind pornită pentru suma de 3.607.844 lei și nu pentru suma

de 3.875.193 lei pentru care fuseseră dispuse masurile asigurătorii și pentru

care fusese emisă decizia de impunere, menționează reclamanta.

Odată cu adresa sus

amintită, în aceeași zi de 15 iulie 2011, au constatat că D.G.F.P. Prahova a

poprit și contul societății deschis la B.C.R., paralizând efectiv întreaga

activitate de aprovizionare și desfacere a societății.

A

mai menționat reclamanta că D.G.F.P. Prahova ar fi trebuit să

vadă că executarea

silită și blocarea activității societății pornește, pe de o parte, de la un

prejudiciu incert care nu are la bază activitatea reală a societății și care nu

poate constitui temei legal al executării silite, iar pe de alta parte, Decizia

de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 211 pornește de la interpretarea

defectuoasă a normelor legale de către organele de control care au stabilit în

sarcina societății sume nedatorate.

A mai arătat

reclamanta că organul de control fiscal, contrar dispozițiilor pct. 48 din H.G.

44/2004, a considerat că nu se poate

deduce

niciuna din cheltuielile cu comisioanele facturate de prestatorii

de

servicii deși a constatat și consemnat în decizia de impunere și în raportul de

inspecție fiscală existentă documentelor justificative și a contractelor

încheiate prin care face dovada efectuării operațiunilor și

prin care dovedește necesitatea prestării

acestora în scopul desfășurării

activității de producție și de

aprovizionare-desfacere.

instanțe.

Prin sentința nr. 229

din 5 septembrie 2011, Curtea de Apel Ploiești - secția comercială, contencios

administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare a executării Deciziei

de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011 a D.G.F.P. Prahova formulată de

reclamanta SC O.I. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a

Finanțelor Publice Prahova.

A dispus restituirea

cauțiunii în cuantum de 37.000,00 RON,

achitată

de reclamantă, potrivit chitanței din 30 august 2011 și a

recipisei de

consemnare din 30 august 2011, ambele emise de C.E.C. B. Câmpina, după

rămânerea irevocabilă a sentinței.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că cererea reclamantei este întemeiată pe

dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

A mai reținut că

actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, de autenticitate și

de veridicitate, trăsături care constituie fundamentul caracterului executoriu,

suspendarea executării fiind condiționată de existența unor cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unor pagube iminente, constituind o situație

de excepție.

În acest context

legal, a apreciat prima instanță că, în speță nu este îndeplinită condiția

privind „cazuri bine justificate" așa cum este definită această sintagmă

de legea contenciosului administrativ.

În privința cazului

bine justificat, instanța a constatat că prin procesul-verbal din 27 aprilie 2011

al D.G.F.P. Prahova s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale

bugetare, dar în condițiile în care în această etapă procesuală nu se pot

antama aspecte de fond, din actele dosarului nu au rezultat

împrejurările de natură a crea o îndoială asupra

legalității actului

administrativ atacat.

Referitor la cealaltă

condiție, a pagubei iminente, s-a constatat că existența unor contracte în

derulare și necesitatea plății salariaților nu sunt de natură a determina un

prejudiciu ireparabil, iar în privința blocării

activității societății prin emiterea unor acte de executare, reclamanta

a

procedat la contestarea lor, nici această condiție nefiind

îndeplinită.

reclamantei.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamanta

SC O.I.

SRL invocând generic dispozițiile art. 299 și urm. C. proc. civ.

Din modul în care au

fost expuse motivele de recurs, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă

critică, în esență, hotărârea pentru aplicarea greșită a legii, dat fiind că în

speță, erau îndeplinite cele două condiții prevăzute de textul de lege - cazul

bine justificat și producerea unei pagube iminente - pentru a se dispune

suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011 emisă

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova, până la soluționarea

contestației împotriva actului administrativ.

În dezvoltarea

motivului de recurs, recurenta-reclamantă prezintă detaliat motivele care, în

opinia sa justifică îndeplinirea celor două condiții impuse de lege.

Arată că acuzațiile

aduse societății de organul fiscal erau doar simple afirmații ce nu

corespundeau adevărului, actele dosarului dovedind că dintre cele 12 firme

furnizoare

considerate de organele fiscale

ca fiind inactive sau radiate, 4 firme sunt active

chiar în prezent, așa

cum rezultă chiar din înregistrările existente la data de 18 septembrie 2011 pe

sait-ul Ministerului Finanțelor Publice, iar restul de 8 firme au devenit

inactive după mai bine de un an de la ultima operațiune comercială efectuată cu

societatea recurentă.

În acest sens, în

recurs s-au depus, cu respectarea art. 305 C. proc. civ., extrase luate la data

de 18 septembrie 2011 de pe sait-ul Ministerului Finanțelor Publice și copii

ale ultimelor facturi emise de firmele furnizoare către această societate.

Totodată

recurenta-reclamantă susține că hotărârea recurată contravine Recomandării CM R(89)8

din 13 septembrie 1989, recomandare prin care s-a apreciat că este de dorit să

se asigure persoanelor o protecție jurisdicțională provizorie, întrucât

executarea imediată a actelor administrative poate cauza persoanelor un

prejudiciu ireparabil, pe care echitatea îl impune a fi evitat.

Un ultim motiv de

recurs vizează în opinia recurentei nemotivarea hotărârii în fapt și în drept,

fiind încălcate astfel dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

II. Considerentele

Înaltei Curți

fapt și de drept relevante.

Recurenta-reclamantă

a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere de suspendare

a executării Deciziei de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011 emisă de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Prahova, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anularea actului

administrativ fiscal.

Prin această decizie

s-au stabilit în sarcina recurentei-reclamante, cu titlu de obligații fiscale suplimentare

de plată către bugetul de stat în valoare de 3.875.193 lei, sumă compusă din

967.040 lei impozit suplimentar pe profit, 623.106 lei majorări de întârziere

pentru impozitul suplimentar pe profit, 1.387.027 lei reprezentând TVA, 897.970

lei majorări de întârziere pentru TVA.

Prin hotărârea pronunțată

prima instanță a reținut că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor

prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, motivele fiind expuse la

pct. I.1.

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor cuprinse în întâmpinare,

cât și sub toate aspectele, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele care succed.

Conform dispozițiilor

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ:

(1) „În cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în

condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității

ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să

dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la

pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce

acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de

drept și fără nicio formalitate.”.

Cele două condiții cerute

cumulativ de norma citată au fost analizate sumar de Curtea de apel, rămânând necercetate

împrejurări esențiale, relevate de reclamantă în cererea de suspendare.

Referitor la cazul

bine justificat, în definiția legală a acestei noțiuni cuprinsă în art. 2 lit. t)

din același act normativ se arată că vizează „împrejurările legate de starea de

fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ”.

În mod evident, în procedura

reglementată de art. 14 alin. (1) precizat nu se poate realiza o examinare

aprofundată a motivelor de nelegalitate invocate, legiuitorul cerând numai

conturarea unor elemente care să pună sub semnul întrebării prezumția de

legalitate pe care se fundamentează caracterul executoriu al actului

administrativ.

Relevant în această

privință este faptul că, organele de control au stabilit în sarcina societății

plata sumei menționate pe baza încălcării unor norme la furnizorii săi, abateri

în privința cărora recurenta-reclamantă susține că s-au produs la mult timp

după consumarea relațiilor comerciale comune.

Astfel, la o simplă

verificare a înscrisurilor depuse de recurenta-reclamantă se constată că există

o îndoială asupra legalității actului administrativ contestat a cărui

suspendare s-a solicitat, în condițiile în care o parte din firmele furnizoare

considerate ca inactive sau radiate conform înregistrărilor de pe sait-ul

Ministerului Finanțelor Publice apar ca fiind active sau că restul de 8 firme

au devenit inactive după derularea operațiunilor comerciale.

Este

de reținut că, așa cum susține recurenta-reclamantă, împotriva Deciziei de

impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011, în temeiul dispozițiilor art. 7 din

Legea nr. 554/2004, aceasta a formulat în termenul legal contestație pe cale

administrativă ce a fost depusă la 03 iunie 2011 la D.G.F.P. Prahova -

Activitatea de Inspecție Fiscală, iar ulterior a fost preluată de

către Direcția generală de soluționare a

contestațiilor din cadrul A.N.A.F. fără a fi încă soluționată deși a fost

depășit cu mult termenul de 45 de zile, prevăzut de

art. 70 din O.G. nr.

92/2003.

Mai mult aceasta,

arată că măsurile asiguratorii i-au blocat activitatea productivă, aducând-o în

pragul falimentului, în condițiile în care societatea funcționează din anul

2003 și nu a avut probleme de natură fiscală.

Concluzionând, Înalta

Curte constată că recurenta-reclamantă a probat existența unor împrejurări de natură

a crea îndoieli în privința legalității actului administrativ fiscal și, fără a

tranșa această chestiune în procedura reglementată de art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, urmează a reține că este îndeplinită condiția cazului bine

justificat.

Referitor la paguba

iminentă, art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004 o definește ca fiind

„prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu

public”.

Contrar celor

reținute de Curtea de apel, Înalta Curte constată că din cauza cuantumului

foarte ridicat al debitelor supuse executării, diminuarea veniturilor

societății cu suma respectivă va crea un dezechilibru major, punând în pericol

blocarea întregii activități, cauzând

un

prejudiciu material, viitor și previzibil, cuantificabil prin punerea în

imposibilitatea de a participa la licitații pentru

obținerea de noi contracte și de a

respecta contractele comerciale în

curs de desfășurare, fapt care va atrage penalități de întârziere și va cauza

grave perturbări activității firmelor beneficiare.

În fine, în cauză s-a

făcut și dovada achitării cauțiunii prevăzute de art. 215 alin. (2) C. proc.

fisc., fiind plătită cu acest titlu suma de 37.000 RON măsură care urmează a fi

menținută în raport cu soluția suspendării actului administrativ fiscal privită

ca o condiție de admisibilitate de textul de lege menționat.

soluției adoptate

Pentru toate considerentele

expuse la pct. I.1 din decizia de față, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C.

proc. civ. și art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 se va admite recursul și

se va modifica sentința în sensul admiterii cererii de suspendare a executării Deciziei

de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011 emisă de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Prahova, până la pronunțarea instanței de fond asupra

acțiunii în anularea actului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de SC O.I. SRL Prahova, împotriva sentinței nr. 229 din 5 septembrie 2011 a

Curții de Apel Ploiești - secția comercială, contencios

administrativ și

fiscal.

Modifică sentința

atacată în sensul că admite cererea reclamantei.

Suspendă executarea

Deciziei de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011 emisă de pârâte Direcția

Generală a Finanțelor Publice Prahova până la soluționarea în primă instanță a

acțiunii în anulare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 ianuarie 2012.