ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2458/2012

Asupra recursului

de față;

În baza lucrărilor

din dosarul cauzei, constată următoarele:

Prin încheierea din 12 iulie 2012,

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu

minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 563/36/2012, în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc. pen., s-a dispus menținerea stării de

arest preventiv a inculpatului C.A.V., arestat în baza mandatului de arestare preventivă

din 01 februarie 2009 emis de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 925/118/2009.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 143 alin. (1) C. proc. pen. și de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.,

constatând că măsura arestării preventive a inculpatului C.A.V. se situează pe coordonatele

legalității, iar menținerea acesteia este justificată.

S-a apreciat,

de asemenea, că durata arestării preventive se situează în limitele generate de

rezonabilitatea specifică unui proces echitabil, astfel cum rezultă și din jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, nefiind depășit termenul rezonabil, având

în vedere specificul probatoriului administrat în cauză.

Împotriva acestei

încheieri a formulat recurs inculpatul C.A.V., solicitând punerea sa în stare de

libertate, motivat de faptul că nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în

vedere la luarea măsurii arestării preventive.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 385

6

alin. (3) și 385

14

C. proc. pen., constată că acesta este nefondat pentru

considerentele ce urmează:

Potrivit art.

160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor

de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin.

(3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată,

menținerea arestării preventive.

În cauză, Curtea

de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie,

a procedat la efectuarea verificărilor și a constatat că temeiurile de fapt și de

drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se

în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Înalta Curte în

raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, de gravitatea deosebită

a acestora, cât și de circumstanțele personale ale inculpatului, apreciază că lăsarea

acestuia în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, așa cum

corect a reținut și instanța de fond.

În aprecierea

persistenței pericolului pe care l-ar prezenta pentru ordinea publică lăsarea în

libertate a recurentului-inculpat, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște - prin gravitatea deosebită

și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o

„tulburare a societății” de natură să justifice o detenție preventivă (Letellier

c. Franței).

Pe de altă parte

se constată că în cauză s-a dispus condamnarea inculpatului C.A.V., alături de alți

doi coinculpați, prin sentința penală nr. 407 din 08 decembrie 2010 a Tribunalului

Constanța, secția penală, la pedeapsa totală de 22 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 2 alin. (2),

art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, și 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute

de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., ca pedeapsă complementară,

hotărârea de condamnare, apelată de inculpat, constituind un temei suficient pentru

a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația

internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În ce privește

respectarea dreptului la libertate al inculpatului, este adevărat că detenția preventivă

trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală

- și ea nefiind admis să se prelungească dincolo de limitele rezonabile - independent

de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă, însă în jurisprudența constantă

a Curții Europene a Drepturilor Omului, aprecierea limitelor rezonabile ale unei

detenții preventive se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale

fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la

un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție,

are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate”.

Prin prisma dispozițiilor

art. 6 și 5 parag. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, termenul rezonabil de soluționare a unei cauze trebuie apreciat nu

doar prin prisma perioadei petrecute de inculpat în arest preventiv și prin prisma

principiului conform căruia, până la pronunțarea unei hotărâri de condamnare cu

caracter definitiv, o persoană este prezumată nevinovată, dar și prin prisma criteriilor

cum sunt natura cauzei deduse judecății, complexitatea acesteia, numărul părților

implicate în cauză.

În raport de cele

menționate, Înalta Curte constată că durata arestării preventive a inculpatului

se situează în limitele generate de rezonabilitatea specifică unui proces echitabil,

astfel cum rezultă și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nefiind

depășit termenul rezonabil, având în vedere specificul probatoriului administrat

în cauză.

În același sens,

Înalta Curte reține că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumția

de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil,

limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile și limitele legii.

Revocarea măsurii

arestării preventive, potrivit art. 139 alin. (2) C. proc. pen., se dispune atunci

când nu mai există niciun temei care să justifice menținerea ei.

Faptul că inculpatul

a fost arestat preventiv, măsura fiind prelungită succesiv în cursul urmăririi penale

și apoi menținută în cursul cercetării judecătorești, intervenind și o condamnare

în primă instanță justifică ideea că temeiurile care au stat la baza privării de

libertate există și se mențin, astfel că nu poate avea loc revocarea măsurii arestării

preventive.

Pe cale de consecință,

constatând că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor

legale și că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la momentul arestării preventive,

în acord cu art. 139 alin. (1) și (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că nu

se impune revocarea măsurii arestării preventive.

Aceste considerente

justifică dispoziția instanței de apel de menținere a arestării preventive, astfel

că în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., recursul declarat va fi respins ca nefondat.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, urmând ca onorariul apărătorului din oficiu să fie avansat

din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul C.A.V. împotriva încheierii din 12 iulie 2012 a

Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de

familie, pronunțată în Dosarul nr. 563/36/2012.

Obligă recurentul-inculpat

la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

23 iulie 2012.