ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1654/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 10 august 2009 pe

rolul Tribunalului Călărași, reclamanții S.C.G. și S.C.A. au chemat în judecată

pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând

obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral cauzat prin deportarea (dislocarea) cu caracter

politic dispusă de autoritățile comuniste împotriva defunctului lor tată, S.A.C.,

decedat la data de 25 iunie 1998 și prin stabilirea domiciliului obligatoriu.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, prin

Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, autorul lor a fost

deportat (dislocat) din localitatea Biled, județul Timiș în localitatea Dâlga,

județul Călărași, pentru că tatăl său era macedonean.

Au arătat că această măsură abuzivă a avut la bază

motive politice, precum refuzul înscrierii în G.A.C., faptul că locuiau în zona

de graniță cu Iugoslavia, aflată în dizgrația Uniunii Sovietice și originea

macedoneană a părinților.

În acest context politic, la data de 18 iunie 1951,

autorul și familia sa au fost încărcați în vagoane de marfă, transportați ca

niște animale și lăsați pe câmp, în Câmpia Bărăganului, cu interdicție de a

părăsi localitatea (domiciliu obligatoriu), sub sancțiunea pedepsei cu

închisoarea.

S-a mai arătat că au fost nevoiți să sape bordei în

pământ și să trăiască în condiții inumane, la limita subzistenței, îndurând un

regim de exterminare și teroare fizică și psihică până la data de 27 iulie 1955

când, sub presiunea unor factori politici internaționali, a fost ridicată

interdicția.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 256 din 10 februarie 2010,

Tribunalul Călărași – secția civilă a respins acțiunea formulată de reclamanți,

reținând că, în condițiile în care reclamantul și-a întemeiat acțiunea exclusiv

pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, era imperios

necesar să facă dovada existenței unei condamnări penale atestată printr-o

hotărâre judecătorească, întrucât acest text de lege nu lasă loc de

interpretări sau asimilări, deoarece nu face trimitere la acte texte unde sunt

prevăzute măsurile administrative.

Astfel, prima instanță a arătat că, chiar dacă

deportarea a fost traumatizantă și a pus în pericol viața și sănătatea

persoanelor strămutate, voința legiuitorului a fost de a se acorda despăgubiri

morale numai în cazul condamnărilor.

În atare condiții, nefiind dovedită existența unei

condamnări cu caracter politic, tribunalul a apreciat că nu este născut un

drept la despăgubiri al reclamanților, iar prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile în cauză.

Curtea de Apel București - secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 270/A din 26 aprilie 2010, a admis apelul declarat de reclamanții S.C.G. și S.C.A., a desființat sentința pronunțată de tribunal

și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că,

alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 menționează expres persoanele

îndreptățite la măsurile menționate ulterior, printre aceste categorii fiind și

acele persoane care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, măsuri care sunt circumstanțiate în art. 3 alin. (1) lit. e) din

același act normativ.

Astfel, instanța de apel a constatat că, în situația

de față, nu este necesară existența unei hotărâri de condamnare, legea acordând

posibilitatea formulării unei astfel de cereri și celor care au suferit o

măsură administrativă cu caracter politic, în temeiul Deciziei nr. 200/1951 a

Ministerului Afacerilor Interne.

În consecință, curtea de apel a admis apelul și a

trimis cauza spre rejudecare, având în vedere că, deși s-au administrat probe,

nu s-a intrat în cercetarea fondului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în

termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Călărași și Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel București.

Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

iar în dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a arătat că hotărârea instanței

de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Astfel, recurentul a susținut că, în condițiile în

care reclamanții și-au întemeiat acțiunea exclusiv pe prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, în cauză trebuia făcută dovada unei condamnări

penale, neexistând alte distincții sau trimiteri în cuprinsul textului de lege

citat, astfel cum se procedează la lit. b) din cadrul aceluiași articol de

lege.

S-a susținut că, în speță, este cert că măsura

suferită de autorul reclamanților are caracter politic, însă din analiza

textului de lege reiese vădit faptul că voința legiuitorului a fost să acorde

despăgubiri morale doar celor care au suferit condamnări penale, iar pentru cei

care au suferit măsuri administrative cu caracter politic, beneficiul unor

măsuri reparatorii de natură materială.

În aceste condiții, recurentul a apreciat că,

motivarea instanței de apel prin care se arată că nu este necesară în cauză o

hotărâre de condamnare pentru acordarea despăgubirilor morale, reprezintă o

adăugare la lege și o încălcare a principiului ubi lex non distinguit, nec nos

distinguere debemus.

Recurentul - pârât Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Călărași, prin recursul declarat, a susținut, de asemenea, că, față de temeiul

de drept invocat de reclamanți în susținerea acțiunii, beneficiază de

despăgubiri pentru prejudiciul moral persoanele care au suferit o condamnare

or, în cauza de față, nu s-a făcut dovada unei astfel de condamnări.

Recurentul – pârât a invocat, prin cererea de recurs,

și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 însă, la termenul de judecată din 24 februarie 2011,

reprezentantul acestuia a declarat în fața instanței că nu mai susține această

excepție, având în vedere că, între timp, Curtea Constituțională s-a pronunțat

asupra acestui aspect.

Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce

permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată

recursurile nefondate, pentru următoarele considerente:

Susținerea recurenților că hotărârea

instanței de apel ar fi lipsită de temei legal, întrucât a nesocotit

dispozițiile Legii nr. 221/2009, acordând daune morale deși nu s-a făcut dovada

existenței unei condamnări cu caracter politic, nu poate fi primită.

Așa cum în mod corect a stabilit instanța

de apel, prin dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 este reglementată

posibilitatea acordării daunelor morale nu doar pentru ipoteza în care persoana

a suferit condamnări cu caracter politic, ci și atunci când a făcut obiectul

unei măsuri administrative cu caracter politic.

În acest sens, art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009, stabilind sfera persoanelor îndreptățite la asemenea măsuri

reparatorii, statuează că este vorba despre „orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989

sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic”.

Faptul că la lit. a) din art. 5 alin.

(1) se face referire la acordarea despăgubirilor „pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare” nu poate conduce la concluzia susținută de către

recurenți, întrucât această dispoziție trebuie coroborată cu ipoteza normei

aflată în alin. (1) și care are în vedere, în mod egal, situația condamnărilor

politice și a măsurilor administrative cu caracter politic.

În consecință, constatându-se că este

vorba de o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 alin. (1)

din Legea nr. 221/2009 (dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu), în

mod corect instanța de apel a reținut incidența art. 5 alin. (1) lit. a) din

acest act normativ, hotărârea pronunțată având astfel temei legal.

Întrucât prima instanță, respingând acțiunea

reclamantei pe motiv că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

nu sunt aplicabile în cauză, nu a analizat fondul pretențiilor deduse

judecății, se constată că soluția instanței de apel de desființare a hotărârii

primei instanțe este legală raportat la dispozițiile art. 297 C. proc. civ.,

părțile neputând fi lipsite de un grad de jurisdicție.

În plus, față de limitele învestirii, curtea de apel

nu se putea pronunța decât cu privire la legalitatea soluției din perspectiva motivelor

care au fundamentat-o.

Or, câtă vreme instanțele de fond și de apel nu au

intrat în cercetarea fondului cauzei, temeinicia pretențiilor reclamanților nu

poate fi analizată direct în faza procesuală a recursului.

Pe cale de consecință, urmează ca, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., să se respingă ca nefondate recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Călărași și Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București împotriva deciziei nr. 270/A din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie

2011.