ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1654/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 10 august 2009 pe rolul Tribunalului Călărași, reclamanții S.C.G. și S.C.A. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin deportarea (dislocarea) cu caracter politic dispusă de autoritățile comuniste împotriva defunctului lor tată, S.A.C., decedat la data de 25 iunie 1998 și prin stabilirea domiciliului obligatoriu. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, autorul lor a fost deportat (dislocat) din localitatea Biled, județul Timiș în localitatea Dâlga, județul Călărași, pentru că tatăl său era macedonean.

Au arătat că această măsură abuzivă a avut la bază motive politice, precum refuzul înscrierii în G.A.C., faptul că locuiau în zona de graniță cu Iugoslavia, aflată în dizgrația Uniunii Sovietice și originea macedoneană a părinților. În acest context politic, la data de 18 iunie 1951, autorul și familia sa au fost încărcați în vagoane de marfă, transportați ca niște animale și lăsați pe câmp, în Câmpia Bărăganului, cu interdicție de a părăsi localitatea (domiciliu obligatoriu), sub sancțiunea pedepsei cu închisoarea. S-a mai arătat că au fost nevoiți să sape bordei în pământ și să trăiască în condiții inumane, la limita subzistenței, îndurând un regim de exterminare și teroare fizică și psihică până la data de 27 iulie 1955 când, sub presiunea unor factori politici internaționali, a fost ridicată interdicția.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 256 din 10 februarie 2010, Tribunalul Călărași – secția civilă a respins acțiunea formulată de reclamanți, reținând că, în condițiile în care reclamantul și-a întemeiat acțiunea exclusiv pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, era imperios necesar să facă dovada existenței unei condamnări penale atestată printr-o hotărâre judecătorească, întrucât acest text de lege nu lasă loc de interpretări sau asimilări, deoarece nu face trimitere la acte texte unde sunt prevăzute măsurile administrative. Astfel, prima instanță a arătat că, chiar dacă deportarea a fost traumatizantă și a pus în pericol viața și sănătatea persoanelor strămutate, voința legiuitorului a fost de a se acorda despăgubiri morale numai în cazul condamnărilor.

În atare condiții, nefiind dovedită existența unei condamnări cu caracter politic, tribunalul a apreciat că nu este născut un drept la despăgubiri al reclamanților, iar prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile în cauză. Curtea de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 270/A din 26 aprilie 2010, a admis apelul declarat de reclamanții S.C.G. și S.C.A., a desființat sentința pronunțată de tribunal și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 menționează expres persoanele îndreptățite la măsurile menționate ulterior, printre aceste categorii fiind și acele persoane care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, măsuri care sunt circumstanțiate în art. 3 alin. (1) lit. e) din același act normativ.

Astfel, instanța de apel a constatat că, în situația de față, nu este necesară existența unei hotărâri de condamnare, legea acordând posibilitatea formulării unei astfel de cereri și celor care au suferit o măsură administrativă cu caracter politic, în temeiul Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne. În consecință, curtea de apel a admis apelul și a trimis cauza spre rejudecare, având în vedere că, deși s-au administrat probe, nu s-a intrat în cercetarea fondului. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Călărași și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a arătat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Astfel, recurentul a susținut că, în condițiile în care reclamanții și-au întemeiat acțiunea exclusiv pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în cauză trebuia făcută dovada unei condamnări penale, neexistând alte distincții sau trimiteri în cuprinsul textului de lege citat, astfel cum se procedează la lit. b) din cadrul aceluiași articol de lege.

S-a susținut că, în speță, este cert că măsura suferită de autorul reclamanților are caracter politic, însă din analiza textului de lege reiese vădit faptul că voința legiuitorului a fost să acorde despăgubiri morale doar celor care au suferit condamnări penale, iar pentru cei care au suferit măsuri administrative cu caracter politic, beneficiul unor măsuri reparatorii de natură materială. În aceste condiții, recurentul a apreciat că, motivarea instanței de apel prin care se arată că nu este necesară în cauză o hotărâre de condamnare pentru acordarea despăgubirilor morale, reprezintă o adăugare la lege și o încălcare a principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Recurentul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Călărași, prin recursul declarat, a susținut, de asemenea, că, față de temeiul de drept invocat de reclamanți în susținerea acțiunii, beneficiază de despăgubiri pentru prejudiciul moral persoanele care au suferit o condamnare or, în cauza de față, nu s-a făcut dovada unei astfel de condamnări. Recurentul – pârât a invocat, prin cererea de recurs, și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, la termenul de judecată din 24 februarie 2011, reprezentantul acestuia a declarat în fața instanței că nu mai susține această excepție, având în vedere că, între timp, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra acestui aspect.

Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursurile nefondate, pentru următoarele considerente: Susținerea recurenților că hotărârea instanței de apel ar fi lipsită de temei legal, întrucât a nesocotit dispozițiile Legii nr. 221/2009, acordând daune morale deși nu s-a făcut dovada existenței unei condamnări cu caracter politic, nu poate fi primită. Așa cum în mod corect a stabilit instanța de apel, prin dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 este reglementată posibilitatea acordării daunelor morale nu doar pentru ipoteza în care persoana a suferit condamnări cu caracter politic, ci și atunci când a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.

În acest sens, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, stabilind sfera persoanelor îndreptățite la asemenea măsuri reparatorii, statuează că este vorba despre „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic”. Faptul că la lit. a) din art. 5 alin. (1) se face referire la acordarea despăgubirilor „pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare” nu poate conduce la concluzia susținută de către recurenți, întrucât această dispoziție trebuie coroborată cu ipoteza normei aflată în alin. (1) și care are în vedere, în mod egal, situația condamnărilor politice și a măsurilor administrative cu caracter politic.

În consecință, constatându-se că este vorba de o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 (dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu), în mod corect instanța de apel a reținut incidența art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, hotărârea pronunțată având astfel temei legal. Întrucât prima instanță, respingând acțiunea reclamantei pe motiv că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile în cauză, nu a analizat fondul pretențiilor deduse judecății, se constată că soluția instanței de apel de desființare a hotărârii primei instanțe este legală raportat la dispozițiile art. 297 C. proc. civ., părțile neputând fi lipsite de un grad de jurisdicție.

În plus, față de limitele învestirii, curtea de apel nu se putea pronunța decât cu privire la legalitatea soluției din perspectiva motivelor care au fundamentat-o. Or, câtă vreme instanțele de fond și de apel nu au intrat în cercetarea fondului cauzei, temeinicia pretențiilor reclamanților nu poate fi analizată direct în faza procesuală a recursului. Pe cale de consecință, urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă ca nefondate recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Călărași și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 270/A din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2011.