ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 172/2008

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la Tribunalului Timiș, secția civilă, reclamanții A.M.I., B.G., C.V., M.C., S.C., S.T., S.P., S.M.C.R., S.C.A. și S.M. au chemat în judecată Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Economiei și Finanțelor și Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora la calcularea și plata drepturilor reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, începând cu luna iulie 2004 până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii, precum și pentru viitor, drepturi actualizate cu indicele de inflație, obligarea pârâților la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale solicitate.

Prin sentința civilă nr. 1691 din 15 august 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor art. 36 din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul judiciar, aprobată prin Legea nr. 45/2007, legiuitorul a stabilit fără echivoc faptul că instanța competentă în soluționarea litigiilor privind drepturile salariale ale magistraților este Curtea de Apel București.

Învestită prin declinare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2545 din 18 octombrie 2007, a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția conflicte de muncă, și constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea stabilirii competenței. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel București a reținut că dispozițiile art. 36 din O.U.G.

nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției reglementează competența Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, în soluționarea plângerilor formulate împotriva hotărârilor organelor de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și ale Direcției Naționale Anticorupție, pronunțate în soluționarea contestațiilor, ce vizează modul de stabilire al drepturilor salariale.

Aceste dispoziții legale nu sunt incidente în cauză, întrucât obiectul acțiunii nu este reprezentat de plângerea formulată de reclamanți împotriva hotărârii organelor de conducere ale Ministerului Justiției, emisă în soluționarea contestației ce vizează modalitatea de stabilire a drepturilor salariale, ci de obligarea pârâților la plata unor drepturi salariale la care reclamanții consideră că sunt îndreptățiți, în raport de O.G. nr. 19/2006, aprobată prin Legea nr. 444/2006. Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul conform art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului Timiș, pentru următoarele considerente: Obiectul acțiunii reclamanților îl reprezintă plata unor drepturi salariale la care aceștia consideră că sunt îndreptățiți.

Prevederile cuprinse în art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 aprobată prin Legea nr. 45/2007, se referă la personalul salariat care, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație la organele de conducere, prevăzute în mod expres în text. Drepturile salariale se stabilesc după caz, de ministrul justiției, de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, de președintele C.S.M. sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, conform dispozițiilor art. 9 din O.U.G. nr. 27/2006. Reclamanții nu au contestat modul de stabilire a drepturilor salariale, și nu aveau obligația să urmeze procedura prealabilă prevăzută de art. 36 alin. (1) din O.U.G.

nr. 27/2006, cum nu aveau obligația să se adreseze instanței de contencios administrativ competente, în cazul în care erau nemulțumiți de soluționarea contestației, astfel cum prevăd dispozițiile art. 36 alin. (2). Cererea reclamanților se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) C. muncii, conform cărora „prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii”. În speță, nu există o lege specială derogatorie, iar sintagma „raporturile de muncă” trebuie înțeleasă în sens larg, aplicându-se nu numai persoanelor care au încheiat un contract tipic de muncă. Prevederile C. muncii se aplică tuturor categoriilor de salariați (magistrați, funcționari publici cu statut special etc.), cât timp nu există o lege specială derogatorie.

Cum în prezenta cauză nu există o astfel de lege specială, care să reglementeze materia drepturilor bănești restante, competența judecării, în primă instanță, a cererii reclamanților aparține Tribunalului Timiș, ca instanță de conflicte de muncă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe A.M.I., S.P., S.T., M.C., B.G., S.M., S.C.A., C.V., S.C., S.M.C.R., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Economiei și Finanțelor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Timiș, ca instanță de conflicte de muncă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2008.