ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3042/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3042/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

La data de 23 martie 2010, reclamantul

L.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând să se constate caracterul politic al măsurii administrative

luate împotriva autoarei sale L.F. în perioada 18 iunie 1951-20 ianuarie 1956,

prin care i s-a stabilit domiciliul obligatoriu

în localitatea Răchitoasa, jud. Ialomița; obligarea pârâtului la plata

despăgubirilor morale în cuantum de

50.000 Euro.

Învestit cu soluționarea cauzei,

Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 2506/PI din 5 octombrie 2010

a respins excepțiile

privind necompetența materială a Tribunalului Timiș, lipsa calității procesuale

active a reclamantului L.M., lipsa calității procesuale pasive a D.G.F.P. Timiș

și inadmisibilitatea acțiunii.

A admis în parte

acțiunea reclamantului și l-a obligat pe pârât la plata

sumei de 5000 Euro, daune morale.

Pentru a se pronunța astfel pe fondul

cauzei, tribunalul a reținut că măsura deportării în Bărăgan luată față de

autoarea reclamantului se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea

nr. 221/2009.

Prin raportare

la criteriile stabilite prin dispoz. art. 5 lit. a) din Legea

specială, având în vedere

jurisprudența Curții Europene, prima instanță a apreciat că reclamantul este

îndrituit să primească suma de 5000 Euro daune morale pentru prejudiciul moral

suferit de autoarea sa.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, solicitând schimbarea ei în

sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantului, întrucât, pe

parcursul judecății a fost

pronunțată și

publicată decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

care

a condus la dispariția temeiului de drept pe care și-a întemeiat

reclamantul acțiunea, respectiv a art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin decizia civilă nr. 743 din 12

aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Timiș; a schimbat sentința atacată în sensul că a respins

acțiunea formulată de reclamantul L.M.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut ca motiv de ordine publică incidența în cauză a declarării ca

neconstituționale a dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct de vedere al

constituționalității acestui text de lege cât și cel al compatibilității lui cu

dispozițiile CEDO.

Curtea a reținut că, la data soluționării

apelului, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

fusese deja publicată în M.Of.

și prin

urmare reclamanta nu deținea un „bun" în sensul art. 1 din

Protocolul

adițional nr. 1 CEDO.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul L.M.

Critica a vizat

faptul că instanța de apel nu putea să aplice retroactiv

decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, iar autoritățile statului erau obligate să pună de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

La termenul de

dezbateri din data de 4 mai 2012 Înalta Curte a pus în

discuția părților incidența în speță a

soluției pronunțate de Înalta Curte în recursul în interesul legii, privind

efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, respectiv decizia nr.

12/2011.

Analizând decizia atacată în raport de

criticile formulate, inclusiv de

motivul de

recurs invocat din oficiu, precum și de dispozițiile art. 304 pct. 9

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

Contrar susținerilor recurentului,

curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se pune în speță,

respectiv aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate în baza lor și dacă mai pot

constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condițiile în care

au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin

decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în

M.Of. al

României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Cu privire la efectele deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a

pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, publicată în

M.Of. nr. 789

din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei

decizii a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M.Of.

Conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C.

proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în

interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în M.Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se

impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute

de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție, dispozițiile din legile în

vigoare,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de

la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării lor în M.Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr.

47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

Față de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin

decizie

a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și

erga omnes

,

se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au

formulat

încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din

19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului

în

interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M.Of., cu excepția situației în care la această dată era

deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței

de contencios constituțional în M.Of.

Or, în speță, la

data publicării în M.Of. nr. 761 din 15

noiembrie

2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel

decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării

respectivei decizii.

Așa fiind, chiar dacă este de

necontestat că măsura administrativă a dislocării într-o altă localitate luată

împotriva autoarei recurentului a generat prejudicii incontestabile, nu poate

fi primită susținerea în sensul că este îndreptățit la repararea integrală a

prejudiciului în baza Legii nr. 221/2009 prin acordarea de daune morale.

Chiar dacă la data promovării acțiunii

era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind vorba

despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este

incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit

înaintea definitivării sale, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act

neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în

ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu

constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate

aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

In speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamantul

nu era

titularul unui „bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din

Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data

publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de

neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se

controlul aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga

omnes

și ex nunc

ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta

nu se poate desfășura tăcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale

cărui limite au fost

determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al

stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a drepturilor omului

nu înseamnă recunoașterea

unui drept care

nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică

internă.

Atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei, pentru că asupra normei nu a acționat în mod

discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar

însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce

este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte

normative, să fie astfel înlăturat.

In acest context

al analizei, se reține că ultraactivitatea unui text de

lege și după publicarea în M.Of. a

deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia

cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranșată de Înalta Curte de

Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută de art. 330 alin. (1) C.

proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr.

202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M.Of. nr.

789 din 7 noiembrie 2011. Partea

I

-

a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de

drept

inexistentă din punct de vedere

juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta

„nu mai este cantonat în

exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și

puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele

convenționale Europene, nu i le legitimează".

În concluzie,

față de decizia nr. 12/2011, obligatorie pentru instanțe

în condițiile art. 330 alin. (4) C.

proc. civ., în cuprinsul căreia,

redat mai

sus, s-a analizat aspectul privind respectarea principiului

neretroactivității

legii civile, prin aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

proceselor în curs de judecată, precum și a

principiului

nediscriminării, nu se poate susține că soluționarea litigiului

în

raport de această decizie ar contraveni celor două principii, constituțional și

convențional.

Față de toate

aceste considerente, care suplinesc în parte motivarea

instanței de

apel, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr.

12/2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a

normelor naționale și convenționale anterior analizate.

În consecință, recursul declarat de

reclamant va fi respins ca

ne fondat,

conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul L.M. împotriva deciziei nr. 743 din 12 aprilie 2011 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

4 mai 2012.