ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2067/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la 22 martie 1995 sub nr. 2571/1995, reclamanții C.N., V.V.M. și I.C. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local Constanța, pentru ca prin, hotărârea ce se va pronunța, în temeiul art. 480 și art. 481 C. civ., art. 20, art. 21 și art. 41 din Constituție, art. 1 din primul Protocol Adițional al C.E.D.O.

să fie obligat pârâtul la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a loturilor de teren: lotul 36, careul 543 situat în prezent în str. T. nr. 25; lotul nr. 11, careul 540 situat în prezent la est de incinta unității Ministerului de Interne, în ceea ce privește partea rămasă liberă; lotul nr. 12, careul 540 situat în prezent la est de incinta unității Ministerului de Interne; lotul nr. 13, careul 517 situat în prezent în str. R. pe latura de sud în extremitatea estică; reclamanții au mai solicitat obligarea pârâtului la atribuirea de teren intravilan din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, în compensarea loturilor de teren: lotul nr. 51, careul 544 situat în prezent în str. T. nr. 4-6; lotul nr. 44 careul 543 situat în prezent în str. T. nr. 26; lotul nr. 45, careul 543 situat în prezent în str. T. nr. 24; lotul nr. 37, careul 543 situat în prezent în str. T. nr. 27; lotul nr. 13, careul 540 situat în str. P. nr. 26-28; lotul nr. 11, careul 540 în proporția ocupată de clădirea Ministerului de Interne.

După casarea cu trimitere spre rejudecare, prin sentința civilă f.n. din 11 iunie 2010, Tribunalul Constanța a luat act de renunțarea reclamanților la judecata cererii având ca obiect lotul nr. 14, a respins excepțiile inadmisibilității formulării acțiunii și lipsei calității procesual pasive, invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, ca nefondate și a admis în parte acțiunea, obligând pârâții Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie lotul nr. 36, situat în prezent în Constanța, strada P. nr. 25; ca urmare a admiterii excepției, a fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta R.A.E.D.P.P. Constanța ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.

De asemenea, a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata către reclamanți a sumei de 2.297.945 Euro, în echivalent în lei de la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru loturile 12,13,37,44, 46 și 51, fiind respinsă cererea de obligare a pârâților Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța la plata în solidar a despăgubirilor ca nefondată; tribunalul a mai respins acțiunea în revendicare având ca obiect lotul nr. 11 precum și cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul de Interne ca nefondate.

Pentru a pronunța soluția respingerii excepției inadmisibilității formulării acțiunii , tribunalul a reținut că, la momentul la care instanța de judecată a fost învestită cu soluționarea acțiunii în revendicare - 27 februarie 1995, nu intrase în vigoare legea specială ce reglementează regimul juridic al imobilelor trecute în proprietatea statului și măsurile reparatorii ce se pot acorda foștilor proprietari, astfel că, această acțiune în revendicare întrunea toate condițiile de admisibilitate la data formulării ei; prin urmare, a constatat prima instanță, situația reclamanților nu este aceea în care acțiunea în revendicare este formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci presupune continuarea acțiunii de drept comun, promovată înainte de 2001, dar după ce în cursul judecății s-a parcurs și procedura administrativă, fără repararea efectivă a prejudiciului suferit.

În raport de jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a considerat că, pentru capătul de cerere prin care se solicită plata de despăgubiri pentru loturile de teren ce nu mai pot fi restituite în natură, Statul Român are calitate procesual pasivă, statul fiind cel care trebuie să garanteze realizarea efectivă și rapidă a dreptului la măsuri reparatorii, indiferent dacă este vorba despre restituirea în natură sau despre acordarea de despăgubiri. În ce privește cererea reclamanților de acordare a despăgubirilor pentru aceste imobile imposibil de restituit în natură, despăgubiri calculate la valoarea de circulație a loturilor de teren, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză, tribunalul a reținut că o asemenea soluție este în concordanță cu dispozițiile art. 480-481 C. civ.

Prima instanță a considerat însă că cererea reclamanților de obligare în solidar la plată a Municipiului Constanța și a Consiliului Local Constanța este nefondată, având în vedere că atingerea adusă dreptului de proprietate a fost generată de stat și nu de autoritatea locală în patrimoniul căreia se află în prezent bunul, astfel că statul este cel care trebuie să suporte obligația de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta sa culpabilă. În privința lotului nr. 11 revendicat de reclamanți, tribunalul a reținut că acesta aparține domeniului public și se află în prezent în incinta I.P.J. Constanța, constituind totodată obiect al actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1057 din 25 aprilie 1940, prin care E.R.

vinde soților F.E. și G. imobilul în suprafață de 255 mp din parcelarea Șteflea, motiv pentru care acțiunea reclamanților cu privire la acest lot și pe cale de consecință, cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul de Interne a fost respinsă. Împotriva acestei sentinței au formulat apel reclamanții C.N., F.M.

și I.A., prin care au criticat hotărârea primei instanțe instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând schimbarea acesteia și obligarea tuturor pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor alături Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța Împotriva acestei sentinței a formulat apel și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, prin care a criticat hotărârea primei instanțe instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând schimbarea acesteia și respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau respingerea cererii față de Statul Român ca introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Analizând sentința apelată prin prisma motivelor de invocate de reclamant, Curtea a constatat că doar apelul pârâtului Statul Român este întemeiat și a fost admis cu consecința schimbării în parte a sentinței în sensul că a fost obligat Statul să acorde reclamanților despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru loturile de teren ce nu pot fi restituite în natură, respectiv loturile nr. 12, 13, 37, 44, 46 și 51, iar pârâtul Municipiul Constanța prin Primar să înainteze propunerea de despăgubire însoțită de documentația aferentă către Comisia Centrală conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, apelul reclamanților fiind respins, ca nefondat.

Pentru aceste motive, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale, deoarece autorul faptei ilicite este Statul Român și nu Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța, apelul reclamanților, prin care se solicita obligarea și a acestora, în solidar - deși temeiul acestei solidarități nu a fost niciodată indicat, la plata de despăgubiri, a fost apreciat ca neîntemeiat. Aceste argumente privind răspunderea Statului pentru fapta sa ilicită de a fi deposedat abuziv pe autorii reclamanților de bunul revendicat prin prezenta, au constituit și motive de respingere și a excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de această parte. Apelul pârâtului Statul Român a fost apreciat ca întemeiat în partea în care se critică modalitatea de soluționare a revendicării privind obligarea la plata contravalorii de circulație a imobilelor care nu se puteau restitui în natură.

Din analiza art. 1 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005 s-a reținut că pentru toate imobilele preluate de statul comunist – terenuri (în intravilan sau extravilan) ori construcții -, indiferent dacă epoca preluării s-a indicat expres (ex.: 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în Legea nr. 10/2001, O.U.G. 83/1999 sau O.U.G. nr. 94/2000) sau generic („aduse sau preluate de C.A.P.” – Legea nr. 18/1991), fără distincție dacă s-au confiscat de la persoane fizice (Legea nr. 10/2001) sau juridice, oricare ar fi fost forma de organizare (societate comercială, partid politic, persoană juridică fără scop lucrativ – Legea 10/2001, cult religios sau organizații ale comunităților naționale – O.U.G. nr. 94/2000 și respectiv O.U.G.

nr. 83/1999), deci pentru toate imobilele preluate de regimul de dinainte de 22 decembrie 1989 care nu se pot restitui în natură legea prevede o singură alternativă: despăgubiri în temeiul legii speciale. Reținând că însăși Curtea Europeană a considerat Legea nr. 247/2005 drept un act de aplicabilitate generală tuturor imobilelor revendicate (petentele A., P. și S. au revendicat la 15 decembrie 1995 un imobil ce a aparținut autorului lor), s-a considerat că acordarea reclamanților a despăgubirilor în temeiul Legii 247/2005 este o măsură corespunzătoare satisfacerii dreptului de proprietate de a aparținut autorilor lor. Pentru aceste considerente, prin decizia nr. 296C din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, s-a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.

Constanța, în contradictoriu cu intimații reclamanții C.N., F.M. și I.A. și intimații pârâți Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța, R.A.E.D.P.P. Constanța și Ministerul Administrației și Internelor – Direcția Generală Juridică, împotriva sentinței civile f.n. din 11 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. 8180/118/2008, s-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligat Statul să acorde reclamanților despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru loturile de teren ce nu pot fi restituite în natură, respectiv loturile nr. 12, 13, 37, 44, 46 și 51, a fost obligat Municipiul Constanța prin Primar să înainteze propunerea de despăgubire însoțită de documentația aferentă către Comisia Centrală conform Titlului VII din Legea 247/2005, a fost respins apelul reclamanților C.N., F.M.

și I.A. formulat împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat și s-au menținut restul dispozițiilor sentinței. Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții C.N., F.M., I.A. care au invocat următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate. Se susține că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, deoarece, motivarea se referă la modul în care se constituie și se alocă bugetele statului si ale unităților administrativ - teritoriale (Legea nr. 500/2020 și Legea nr. 237/2006) precum și la funcționarea acestora din urmă (Legea nr. 215/2001). Pe de altă parte, se consideră a fi străine de natura pricinii, toate considerentele care vizează securitatea raporturilor juridice civile prin prisma jurisprudenței aferente Convenției EDO.

Sub un al doilea aspect, se susține că hotărârea vine în vădită coliziune cu dispozițiile art. 46 alin. (1) [fost art. 47 alin. (1)] din Legea nr. 10/2001. Se mai consideră că, instanța a schimbat forțat natura juridică a acțiunii, mai exact a capătului de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 481 C. civ. și în mod greșit, hotărârea recurată se referă la considerentele deciziei nr. III /2008 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție , întrucât acestea sub nicio formă nu se referă la concursul dintre dreptul comun și legea specială, când conflictul de drepturi este subsumat unei acțiuni promovate mai înainte de apariția legii speciale. Se susține că, de neprimit este și considerentul potrivit cu care din analiza art.1 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, reiese intenția legiuitorului de a supune prevederilor acestui titlu toate imobilele preluate de statul comunist.

Prin recursul său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, susține următoarele critici de nelegalitate a hotărârii recurate. Se critică hotărârea instanței de fond având în vedere respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice invocate. Conform prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 25 din Decretul nr. 31/1954 și art. 38 din Legea nr. 215/2001 rezultă că Ministerul Finanțelor Publice reprezintă interesele statului în justiție în litigiile al căror obiect îl formează bunurile din domeniul public de interes național, în condițiile în care participă nemijlocit și în nume propriu.

Pe de altă parte art. 3 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dispune că, entitatea învestită cu soluționarea notificării este, după caz, unitatea deținătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluționeze o notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său (Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Ministerul Finanțelor Publice, alte autorități publice centrale sau locale implicate). Acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent este posibilă în situația în care restituirea în natură a imobilului preluat abuziv nu se poate realiza și legea prevede această modalitate de reparație. Astfel, regula generală instituită prin legea reparatorie, în cuprinsul art. l alin. (1) și art. 7, este aceea a restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv și care intră sub incidența legii speciale reparatorii.

Numai prin excepție, în ipoteza în care nu există posibilitatea restituirii în natură, persoana îndreptățită beneficiază de măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de art.1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor eferente imobilelor preluate abuziv. Se consideră că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), calitatea de unitate deținătoare aparține Primăriei Municipiului Constanta, care potrivit prevederilor art. 23 alin. (1) din lege, are obligația de a emite dispoziția motivată, cu atât mai mult cu cât, în litigiile privind dreptul de proprietate, Statul Român, este reprezentat și de unitatea administrativ - teritorială în raza căreia este situat imobilul.

Se solicită a se constata că soluția acordării de despăgubiri a fost reglementată numai ca ipoteza subsidiară, în cazul în care măsura compensării nu este posibilă ori aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită. Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed: Criticile recurenților – reclamanți vizează, în esență, incidența motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7,8 și 9 C. proc. civ. Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea recurată să nu cuprindă motivele pe care se sprijină sau să cuprindă motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În cauză, nu se justifică susținerile recurenților-reclamanți privind acele motive străine de natura pricinii din hotărârea recurată care se referă la modul în care se constituie și se alocă bugetele statului și ale unităților administrativ teritoriale și cele ce vizează securitatea raporturilor juridice civile prin prisma jurisprudenței aferentei Convenției EDO. Aceste considerente nu pot fi considerate ca fiind străine de natura pricinii, deoarece în mod just instanța de apel le-a reținut în c decizie pentru a motiva obligarea statului la plata contravalorii prejudiciului cauzat reclamanților prin deposedarea abuzivă a bunurilor ce au aparținut autorilor, obligație ce incumbă în mod exclusiv Statului Român, atât ca autor al deposedării, cât și ca titular al obligației de reparare a prejudiciilor cauzate de acesta.

Instanța de apel a analizat astfel în mod just cererea de despăgubire a reclamanților doar din punctul de vedere al îndeplinirii condițiilor de reținere a răspunderii civile delictuale în privința pârâților Consiliul local Constanța și Municipiul Constanța. Acele acte normative sunt enumerate în cuprinsul deciziei pentru a justifica obligația de plată a Statului Român care este entitate juridică distinctă de autoritățile locale. De asemenea, se reține că, din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă să statul este privit din perspectiva autorităților publice, legislative, administrative, jurisdicționale, interpretare ce rezultă din art. 1 al Convenției. Nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. nu subzistă, instanța de apel nu a schimbat natura juridică a acțiunii, așa cum susțin recurenții reclamanți, instanța s-a pronunțat întocmai pe apelurile formulate de pârâți și a rezolvat cererea de despăgubiri exclusiv prin prisma verificării îndeplinirii condițiilor de angajare a răspunderii civile delictuale a pârâților Consiliul local Constanța și Municipiul Constanța și aceasta deoarece prin apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile pronunțată de Tribunalul Constanța nu s-a contestat rezolvarea acțiunii principale ( acțiune în revendicare), ci s-au formulat critici exclusiv asupra obligației de despăgubiri și a lipsei solidarității dintre părți. Instanța de apel a justificat de ce normele de drept material ale Legii nr. 10/2001 sunt aplicabile și acțiunilor în curs de desfășurare - respectiv, din necesitatea asigurării unui mecanism unitar de acordare a despăgubirilor pentru situația tuturor imobilelor preluate abuziv de către Stat.

Faptul că un imobil prin natura sa juridică, cum este și cel din speță, intră în sfera de reglementare a unui act normativ special atrage incidența normelor respective, indiferent de împrejurarea că sunt invocate sau nu de parte (având în vedere că norma specială derogă de la norma generală), întrucât instanța este cea chemată să aplice dreptul situației de fapt ce îi este dedusă judecății. În speță, instanța fondului a stabilit că loturile a căror retrocedare s-a pretins nu pot face obiect la restituirii în natură, fiind ocupate de construcții, soluția nefiind contestată sub acest aspect în apel. În aceste condiții, așa cum s-a statuat și prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se punea într-adevăr problema, transformării în dezdăunări a acțiunii în revendicare.

Or, acest aspect al despăgubirilor, ca măsură reparatorie prin echivalent, a fost corect rezolvat de instanța de apel cu trimiterea la dispozițiile legii speciale. De altfel, deși contestată această dezlegare dată de instanța de apel, recurenții-reclamanți nu dezvoltă aspectele de nelegalitate și nu aduc argumente în sprijinul criticilor, limitându-se la a susține că hotărârea ar veni în contradicție cu dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 atunci când apreciază că ar fi incidente litigiului normele de drept material ale acestui act normativ, fără să arate însă, de ce ar fi eronat raționamentul instanței de apel care a reținut contrariul. Recurenții mai susțin nelegalitatea deciziei recurate prin prisma interpretării și aplicării dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, dispoziții aplicate în mod legal de instanța de apel.

Din examinarea acestei reglementări legale, rezultă că acordarea de despăgubiri este considerată ca modalitate de restabilirea, prin echivalent a dreptului de proprietate asupra imobilelor, fiind considerată chiar și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului o măsură corespunzătoare satisfacerii dreptului de proprietate garantat de Convenție. După cum a afirmat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cazuri (ex.: cauza M. Atanasiu ș.a. contra României, par. 169-177), în situația unor modificări fundamentale ale sistemului unei țări, precum cele pe care le reprezintă tranziția de la un regim totalitar la o formă democratică de guvernare și reforma structurii politice, juridice și economice a statului, adoptarea unor legi economice și sociale pe scară largă în materie de restituire de proprietăți, nu poate asigura o dreptate completă în fața varietății de situații în care se află numeroasele persoane în cauză.

Curtea Europeană a recunoscut că statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfințite de lege - și de a reduce, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative, amintind că ceea ce prevede art. 1 din Protocolul nr.1 Adițional la CEDO este ca valoarea despăgubirii acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie „în mod rezonabil în raport” cu valoarea bunului și că doar o lipsă totală de despăgubire este considerată ca incompatibilă cu art.1 din Protocolul nr. 1. Pentru aceste considerente, recursul reclamanților se consideră a fi nefondat.

Recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este nefondat pentru următoarele considerente: Susținerile recurentului Statul Român vizează lipsa calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice în ceea ce privește obligarea sa la plata despăgubirilor, susțineri ce nu se justifică, deoarece instanța de apel nu a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata acestor despăgubiri, ci a obligat Statul Român să acorde despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, și nu pe Ministerul Finanțelor Publice, așa cum se critică prin prezentul recurs.

De altfel, așa cum s-a reținut în decizia instanței de apel, prin art. 1 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor ce nu se pot restitui în natură, constituindu-se, în acest sens, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor al cărei secretariat se asigură de către Autoritatea Națională pentru Restituire. Motivele de recurs invocate de același recurent privind subsidiaritatea acordării de despăgubiri față de măsura compensării sau a restituirii în natură, precum și acela al nereținerii calității de unitate deținătoare a Primăriei Municipiului Constanța nu pot fi primite, aceste critici nefiind invocate de recurentul Statul Român în cadrul apelului declarat.

Pentru aceste considerente se vor respinge ambele recursuri și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civilă ca legală. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanții C.N., F.M., I.A. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța împotriva deciziei civile nr. 296 C din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2012.