ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2067/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2067/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța

la 22 martie 1995 sub nr. 2571/1995, reclamanții C.N., V.V.M. și I.C. au chemat

în judecată pe pârâtul Consiliul Local Constanța, pentru ca prin, hotărârea ce

se va pronunța, în temeiul art. 480 și art. 481 C. civ., art. 20, art. 21 și

art. 41 din Constituție, art. 1 din primul Protocol Adițional al C.E.D.O. să

fie obligat pârâtul la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a

loturilor de teren: lotul 36, careul 543 situat în prezent în str. T. nr. 25;

lotul nr. 11, careul 540 situat în prezent la est de incinta unității

Ministerului de Interne, în ceea ce privește partea rămasă liberă; lotul nr.

12, careul 540 situat în prezent la est de incinta unității Ministerului de

Interne; lotul nr. 13, careul 517 situat în prezent în str. R. pe latura de sud

în extremitatea estică; reclamanții au mai solicitat obligarea pârâtului la

atribuirea de teren intravilan din domeniul privat al unității

administrativ-teritoriale, în compensarea loturilor de teren: lotul nr. 51,

careul 544 situat în prezent în str. T. nr. 4-6; lotul nr. 44 careul 543 situat

în prezent în str. T. nr. 26; lotul nr. 45, careul 543 situat în prezent în

str. T. nr. 24; lotul nr. 37, careul 543 situat în prezent în str. T. nr. 27;

lotul nr. 13, careul 540 situat în str. P. nr. 26-28; lotul nr. 11, careul 540

în proporția ocupată de clădirea Ministerului de Interne.

După casarea cu trimitere spre rejudecare, prin sentința

civilă f.n. din 11 iunie 2010, Tribunalul Constanța a luat act de renunțarea

reclamanților la judecata cererii având ca obiect lotul nr. 14, a respins

excepțiile inadmisibilității formulării acțiunii și lipsei calității procesual

pasive, invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, ca

nefondate și a admis în parte acțiunea, obligând pârâții Municipiul Constanța

și Consiliul Local Constanța să lase reclamanților în deplină proprietate și

posesie lotul nr. 36, situat în prezent în Constanța, strada P. nr. 25; ca

urmare a admiterii excepției, a fost respinsă acțiunea formulată în

contradictoriu cu pârâta R.A.E.D.P.P. Constanța ca fiind îndreptată împotriva

unei persoane fără calitate procesual pasivă.

De asemenea, a fost obligat pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor la plata către reclamanți a sumei de 2.297.945 Euro, în

echivalent în lei de la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru loturile

12,13,37,44, 46 și 51, fiind respinsă cererea de obligare a pârâților

Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța la plata în solidar a

despăgubirilor ca nefondată; tribunalul a mai respins acțiunea în revendicare

având ca obiect lotul nr. 11 precum și cererea formulată în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul de Interne ca nefondate.

Pentru a pronunța soluția respingerii excepției

inadmisibilității formulării acțiunii , tribunalul a reținut că, la momentul la

care instanța de judecată a fost învestită cu soluționarea acțiunii în

revendicare - 27 februarie 1995, nu intrase în vigoare legea specială ce

reglementează regimul juridic al imobilelor trecute în proprietatea statului și

măsurile reparatorii ce se pot acorda foștilor proprietari, astfel că, această

acțiune în revendicare întrunea toate condițiile de admisibilitate la data

formulării ei; prin urmare, a constatat prima instanță, situația reclamanților

nu este aceea în care acțiunea în revendicare este formulată ulterior intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci presupune continuarea acțiunii de drept

comun, promovată înainte de 2001, dar după ce în cursul judecății s-a parcurs

și procedura administrativă, fără repararea efectivă a prejudiciului suferit.

În raport de jurisprudența constantă a Curții Europene a

Drepturilor Omului, tribunalul a considerat că, pentru capătul de cerere prin

care se solicită plata de despăgubiri pentru loturile de teren ce nu mai pot fi

restituite în natură, Statul Român are calitate procesual pasivă, statul fiind

cel care trebuie să garanteze realizarea efectivă și rapidă a dreptului la

măsuri reparatorii, indiferent dacă este vorba despre restituirea în natură sau

despre acordarea de despăgubiri.

În ce privește cererea reclamanților de acordare a

despăgubirilor pentru aceste imobile imposibil de restituit în natură,

despăgubiri calculate la valoarea de circulație a loturilor de teren, astfel

cum a fost stabilită prin raportul de expertiză, tribunalul a reținut că o

asemenea soluție este în concordanță cu dispozițiile art. 480-481 C. civ.

Prima instanță a considerat însă că cererea reclamanților

de obligare în solidar la plată a Municipiului Constanța și a Consiliului Local

Constanța este nefondată, având în vedere că atingerea adusă dreptului de

proprietate a fost generată de stat și nu de autoritatea locală în patrimoniul

căreia se află în prezent bunul, astfel că statul este cel care trebuie să

suporte obligația de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta sa culpabilă.

În privința lotului nr. 11 revendicat de reclamanți,

tribunalul a reținut că acesta aparține domeniului public și se află în prezent

în incinta I.P.J. Constanța, constituind totodată obiect al actului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1057 din 25 aprilie 1940, prin care E.R.

vinde soților F.E. și G. imobilul în suprafață de 255 mp din parcelarea

Șteflea, motiv pentru care acțiunea reclamanților cu privire la acest lot și pe

cale de consecință, cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

de Interne a fost respinsă.

Împotriva acestei sentinței au formulat apel reclamanții

C.N., F.M. și I.A., prin care au criticat hotărârea primei instanțe instanței

de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând schimbarea acesteia și

obligarea tuturor pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor alături

Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța

Împotriva acestei sentinței a formulat apel și pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor, prin care a criticat hotărârea primei

instanțe instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând

schimbarea acesteia și respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau respingerea

cererii față de Statul Român ca introdusă împotriva unei persoane lipsite de

calitate procesuală pasivă.

Analizând sentința apelată prin prisma motivelor de

invocate de reclamant, Curtea a constatat că doar apelul pârâtului Statul Român

este întemeiat și a fost admis cu consecința schimbării în parte a sentinței în

sensul că a fost obligat Statul să acorde reclamanților despăgubiri în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru loturile de teren ce nu

pot fi restituite în natură, respectiv loturile nr. 12, 13, 37, 44, 46 și 51,

iar pârâtul Municipiul Constanța prin Primar să înainteze propunerea de

despăgubire însoțită de documentația aferentă către Comisia Centrală conform

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, apelul reclamanților fiind respins, ca

nefondat.

Pentru aceste motive, constatând că nu sunt îndeplinite

condițiile răspunderii delictuale, deoarece autorul faptei ilicite este Statul

Român și nu Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța, apelul

reclamanților, prin care se solicita obligarea și a acestora, în solidar - deși

temeiul acestei solidarități nu a fost niciodată indicat, la plata de despăgubiri,

a fost apreciat ca neîntemeiat.

Aceste argumente privind răspunderea Statului pentru

fapta sa ilicită de a fi deposedat abuziv pe autorii reclamanților de bunul

revendicat prin prezenta, au constituit și motive de respingere și a excepției

lipsei calității procesuale pasive invocate de această parte.

Apelul pârâtului Statul Român a fost apreciat ca

întemeiat în partea în care se critică modalitatea de soluționare a

revendicării privind obligarea la plata contravalorii de circulație a

imobilelor care nu se puteau restitui în natură.

Din analiza art. 1 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005

s-a reținut că pentru toate imobilele preluate de statul comunist – terenuri

(în intravilan sau extravilan) ori construcții -, indiferent dacă epoca

preluării s-a indicat expres (ex.: 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în Legea

nr. 10/2001, O.U.G. 83/1999 sau O.U.G. nr. 94/2000) sau generic („aduse sau

preluate de C.A.P.” – Legea nr. 18/1991), fără distincție dacă s-au confiscat

de la persoane fizice (Legea nr. 10/2001) sau juridice, oricare ar fi fost

forma de organizare (societate comercială, partid politic, persoană juridică

fără scop lucrativ – Legea 10/2001, cult religios sau organizații ale

comunităților naționale – O.U.G. nr. 94/2000 și respectiv O.U.G. nr. 83/1999),

deci pentru toate imobilele preluate de regimul de dinainte de 22 decembrie

1989 care nu se pot restitui în natură legea prevede o singură alternativă:

despăgubiri în temeiul legii speciale.

Reținând că însăși Curtea Europeană a considerat Legea

nr. 247/2005 drept un act de aplicabilitate generală tuturor imobilelor

revendicate (petentele A., P. și S. au revendicat la 15 decembrie 1995 un

imobil ce a aparținut autorului lor), s-a considerat că acordarea reclamanților

a despăgubirilor în temeiul Legii 247/2005 este o măsură corespunzătoare

satisfacerii dreptului de proprietate de a aparținut autorilor lor.

Pentru aceste considerente, prin decizia nr. 296C din 21

decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale, s-a admis apelul pârâtului Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanța, în

contradictoriu cu intimații reclamanții C.N., F.M. și I.A. și intimații pârâți

Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța, R.A.E.D.P.P. Constanța și

Ministerul Administrației și Internelor – Direcția Generală Juridică, împotriva

sentinței civile f.n. din 11 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța în

dosarul nr. 8180/118/2008, s-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că

a fost obligat Statul să acorde reclamanților despăgubiri în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru loturile de teren ce nu pot fi

restituite în natură, respectiv loturile nr. 12, 13, 37, 44, 46 și 51, a fost

obligat Municipiul Constanța prin Primar să înainteze propunerea de despăgubire

însoțită de documentația aferentă către Comisia Centrală conform Titlului VII

din Legea 247/2005, a fost respins apelul reclamanților C.N., F.M. și I.A.

formulat împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat și s-au menținut restul

dispozițiilor sentinței.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții C.N., F.M.,

I.A. care au invocat următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate.

Se susține că hotărârea recurată cuprinde motive străine

de natura pricinii, deoarece, motivarea se referă la modul în care se

constituie și se alocă bugetele statului si ale unităților administrativ -

teritoriale (Legea nr. 500/2020 și Legea nr. 237/2006) precum și la

funcționarea acestora din urmă (Legea nr. 215/2001).

Pe de altă parte, se consideră a fi străine de natura

pricinii, toate considerentele care vizează securitatea raporturilor juridice

civile prin prisma jurisprudenței aferente Convenției EDO.

Sub un al doilea aspect, se susține că hotărârea vine în

vădită coliziune cu dispozițiile art. 46 alin. (1) [fost art. 47 alin. (1)] din

Legea nr. 10/2001.

Se mai consideră că, instanța a schimbat forțat natura

juridică a acțiunii, mai exact a capătului de cerere întemeiat pe dispozițiile

art. 481 C. civ. și în mod greșit, hotărârea recurată se referă la

considerentele deciziei nr. III /2008 dată în interesul legii de Înalta Curte

de Casație și Justiție , întrucât acestea sub nicio formă nu se referă la

concursul dintre dreptul comun și legea specială, când conflictul de drepturi

este subsumat unei acțiuni promovate mai înainte de apariția legii speciale.

Se susține că, de neprimit este și considerentul potrivit

cu care din analiza art.1 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, reiese

intenția legiuitorului de a supune prevederilor acestui titlu toate imobilele

preluate de statul comunist.

Prin recursul său, pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța,

susține următoarele critici de nelegalitate a hotărârii recurate.

Se critică hotărârea instanței de fond având în vedere

respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice invocate.

Conform prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 25

din Decretul nr. 31/1954 și art. 38 din Legea nr. 215/2001 rezultă că

Ministerul Finanțelor Publice reprezintă interesele statului în justiție în

litigiile al căror obiect îl formează bunurile din domeniul public de interes

național, în condițiile în care participă nemijlocit și în nume propriu.

Pe de altă parte art. 3 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

dispune că, entitatea învestită cu soluționarea notificării este, după caz,

unitatea deținătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluționeze o

notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său (Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului, Ministerul Finanțelor Publice, alte

autorități publice centrale sau locale implicate).

Acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent este

posibilă în situația în care restituirea în natură a imobilului preluat abuziv

nu se poate realiza și legea prevede această modalitate de reparație.

Astfel, regula generală instituită prin legea

reparatorie, în cuprinsul art. l alin. (1) și art. 7, este aceea a restituirii

în natură a imobilelor preluate abuziv și care intră sub incidența legii

speciale reparatorii.

Numai prin excepție, în ipoteza în care nu există

posibilitatea restituirii în natură, persoana îndreptățită beneficiază de

măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de art.1 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, respectiv compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent

de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei

îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale

privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor eferente imobilelor

preluate abuziv.

Se consideră că, după data intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001 (14 februarie 2001), calitatea de unitate deținătoare aparține

Primăriei Municipiului Constanta, care potrivit prevederilor art. 23 alin. (1)

din lege, are obligația de a emite dispoziția motivată, cu atât mai mult cu

cât, în litigiile privind dreptul de proprietate, Statul Român, este reprezentat

și de unitatea administrativ - teritorială în raza căreia este situat imobilul.

Se solicită a se constata că soluția acordării de

despăgubiri a fost reglementată numai ca ipoteza subsidiară, în cazul în care

măsura compensării nu este posibilă ori aceasta nu este acceptată de persoana

îndreptățită.

Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor de

recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că acestea sunt

nefondate pentru considerentele ce succed:

Criticile recurenților – reclamanți vizează, în esență,

incidența motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7,8 și 9 C.

proc. civ.

Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea recurată să nu

cuprindă motivele pe care se sprijină sau să cuprindă motive contradictorii ori

străine de natura pricinii.

În cauză, nu se justifică susținerile

recurenților-reclamanți privind acele motive străine de natura pricinii din

hotărârea recurată care se referă la modul în care se constituie și se alocă

bugetele statului și ale unităților administrativ teritoriale și cele ce

vizează securitatea raporturilor juridice civile prin prisma jurisprudenței

aferentei Convenției EDO. Aceste considerente nu pot fi considerate ca fiind

străine de natura pricinii, deoarece în mod just instanța de apel le-a reținut

în c decizie pentru a motiva obligarea statului la plata contravalorii

prejudiciului cauzat reclamanților prin deposedarea abuzivă a bunurilor ce au

aparținut autorilor, obligație ce incumbă în mod exclusiv Statului Român, atât

ca autor al deposedării, cât și ca titular al obligației de reparare a

prejudiciilor cauzate de acesta. Instanța de apel a analizat astfel în mod just

cererea de despăgubire a reclamanților doar din punctul de vedere al

îndeplinirii condițiilor de reținere a răspunderii civile delictuale în

privința pârâților Consiliul local Constanța și Municipiul Constanța.

Acele acte normative sunt enumerate în cuprinsul deciziei

pentru a justifica obligația de plată a Statului Român care este entitate

juridică distinctă de autoritățile locale. De asemenea, se reține că, din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă să statul este

privit din perspectiva autorităților publice, legislative, administrative,

jurisdicționale, interpretare ce rezultă din art. 1 al Convenției.

Nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct.

8 C. proc. civ. nu subzistă, instanța de apel nu a schimbat natura juridică a

acțiunii, așa cum susțin recurenții reclamanți, instanța s-a pronunțat întocmai

pe apelurile formulate de pârâți și a rezolvat cererea de despăgubiri exclusiv

prin prisma verificării îndeplinirii condițiilor de angajare a răspunderii

civile delictuale a pârâților Consiliul local Constanța și Municipiul Constanța

și aceasta deoarece prin apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței

civile pronunțată de Tribunalul Constanța nu s-a contestat rezolvarea acțiunii

principale ( acțiune în revendicare), ci s-au formulat critici exclusiv asupra

obligației de despăgubiri și a lipsei solidarității dintre părți.

Instanța de apel a justificat de ce normele de drept

material ale Legii nr. 10/2001 sunt aplicabile și acțiunilor în curs de

desfășurare - respectiv, din necesitatea asigurării unui mecanism unitar de

acordare a despăgubirilor pentru situația tuturor imobilelor preluate abuziv de

către Stat.

Faptul că un imobil prin natura sa juridică, cum este și

cel din speță, intră în sfera de reglementare a unui act normativ special

atrage incidența normelor respective, indiferent de împrejurarea că sunt

invocate sau nu de parte (având în vedere că norma specială derogă de la norma

generală), întrucât instanța este cea chemată să aplice dreptul situației de

fapt ce îi este dedusă judecății.

În speță, instanța fondului a stabilit că loturile a

căror retrocedare s-a pretins nu pot face obiect la restituirii în natură,

fiind ocupate de construcții, soluția nefiind contestată sub acest aspect în

apel.

În aceste condiții, așa cum s-a statuat și prin decizia

în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se punea

într-adevăr problema, transformării în dezdăunări a acțiunii în revendicare.

Or, acest aspect al despăgubirilor, ca măsură reparatorie

prin echivalent, a fost corect rezolvat de instanța de apel cu trimiterea la

dispozițiile legii speciale.

De altfel, deși contestată această dezlegare dată de

instanța de apel, recurenții-reclamanți nu dezvoltă aspectele de nelegalitate

și nu aduc argumente în sprijinul criticilor, limitându-se la a susține că

hotărârea ar veni în contradicție cu dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001

atunci când apreciază că ar fi incidente litigiului normele de drept material

ale acestui act normativ, fără să arate însă, de ce ar fi eronat raționamentul

instanței de apel care a reținut contrariul.

Recurenții mai susțin nelegalitatea deciziei recurate

prin prisma interpretării și aplicării dispozițiilor Titlului VII din Legea nr.

247/2005, dispoziții aplicate în mod legal de instanța de apel.

Din examinarea acestei reglementări legale, rezultă că

acordarea de despăgubiri este considerată ca modalitate de restabilirea, prin

echivalent a dreptului de proprietate asupra imobilelor, fiind considerată

chiar și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului o măsură corespunzătoare satisfacerii

dreptului de proprietate garantat de Convenție.

După cum a afirmat Curtea Europeană a Drepturilor Omului

în numeroase cazuri (ex.: cauza M. Atanasiu ș.a. contra României, par.

169-177), în situația unor modificări fundamentale ale sistemului unei țări,

precum cele pe care le reprezintă tranziția de la un regim totalitar la o formă

democratică de guvernare și reforma structurii politice, juridice și economice

a statului, adoptarea unor legi economice și sociale pe scară largă în materie

de restituire de proprietăți, nu poate asigura o dreptate completă în fața

varietății de situații în care se află numeroasele persoane în cauză.

Curtea Europeană a recunoscut că statul are dreptul de a

expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfințite de lege -

și de a reduce, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative, amintind că

ceea ce prevede art. 1 din Protocolul nr.1 Adițional la CEDO este ca valoarea

despăgubirii acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie

„în mod rezonabil în raport” cu valoarea bunului și că doar o lipsă totală de

despăgubire este considerată ca incompatibilă cu art.1 din Protocolul nr. 1.

Pentru aceste considerente, recursul reclamanților se

consideră a fi nefondat.

Recursul declarat de Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice este nefondat pentru următoarele considerente:

Susținerile recurentului Statul Român vizează lipsa

calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice

în ceea ce privește obligarea sa la plata despăgubirilor, susțineri ce nu se

justifică, deoarece instanța de apel nu a obligat pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice la plata acestor despăgubiri, ci a obligat Statul

Român să acorde despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

și nu pe Ministerul Finanțelor Publice, așa cum se critică prin prezentul

recurs.

De altfel, așa cum s-a reținut în decizia instanței de

apel, prin art. 1 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se

reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a

despăgubirilor aferente imobilelor ce nu se pot restitui în natură,

constituindu-se, în acest sens, Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor al cărei secretariat se asigură de către Autoritatea Națională pentru

Restituire.

Motivele de recurs invocate de același recurent privind

subsidiaritatea acordării de despăgubiri față de măsura compensării sau a

restituirii în natură, precum și acela al nereținerii calității de unitate

deținătoare a Primăriei Municipiului Constanța nu pot fi primite, aceste

critici nefiind invocate de recurentul Statul Român în cadrul apelului

declarat.

Pentru aceste considerente se vor respinge ambele

recursuri și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civilă ca

legală.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanții C.N., F.M.,

I.A. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Constanța împotriva deciziei civile nr. 296 C din

21 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2012.