ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3226/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 9 iunie 2010

T.E. a formulat în contradictoriu cu intimații T.F.T.  și T.V., contestație în anulare

împotriva deciziei nr. 3239 din 25 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție.

În motivarea cererii,

contestatoarea a susținut că dezlegarea dată de instanța de recurs prin hotărârea

atacată, este rezultatul unei greșeli materiale în accepțiunea dispozițiilor

art. 318 C. proc. civ, invocate ca temei al cererii deduse judecății.

S-a susținut, după prezentarea

hotărârilor pronunțate în cauză, că instanța de recurs a soluționat cauza pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001, deși temeiul de drept al cererii sale de chemare în judecată

(Dosarul nr. 13715/2006 al Judecătoriei sector 5 București) l-au constituit dispozițiile

art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

A învederat că Legea nr.

10/2001 nu obligă prin nici o dipoziție legală introducerea unei cereri în revendicare

până la data de 14 februarie 2002, astfel cum greșit a statuat instanța de recurs.

Hotărârea instanței de

recurs este contrară art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la convenție, cât și dispozițiilor art. 17 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului.

În acest mod, instanța

de recurs a judecat ultra petita partium, întrucât a statuat în baza unei legi inaplicabile

raportului juridic litigios.

Prezentând situația de

fapt a imobilului în litigiu, dispozițiile legale considerate a fi relevante în

cauză, precum și soluțiile pronunțate în cursul soluționării acesteia, ca și criticile

privind fondul raportului juridic litigios, contestatoarea a solicitat admiterea

contestației în anulare și anularea deciziei atacate, cu consecința respingerii

recursului și a menținerii hotărârii Curții de Apel prin care a fost păstrată soluția

de admitere a acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu subdobânditorul

bunului.

Referitor la calea de

atac dedusă judecății, se constată următoarele:

Potrivit art. 318 C. proc.

civ "hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale (...)".

Prima ipoteză a textului

art. 318 C. proc. civ. are în vedere greșeli materiale evidente, în legătură cu

aspectele formale ale judecării recursului, care au avut drept consecință pronunțarea

unei soluții eronate.

În sensul art. 318 C.

proc. civ. "greșeala materială" înseamnă greșeala de ordin procedural,

de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință darea unei soluții greșite.

Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța

prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină

soluția pronunțată.

Legea are în vedere greșeli

materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate.

În această categorie intră greșeli comise prin confundarea unor elemente esențiale

ale dosarului cauzei, cum ar fi, de pildă, anularea recursului ca netimbrat, deși

recipisa de plată a taxelor legale era atașată la dosar, sau respingerea recursului

ca tardiv, deși a fost depus în termenul legal, dar instanța nu a observat recipisa

scrisorii de recomandare.

Prin urmare, greșelile

instanței care deschid calea contestației în anulare întemeiată pe motivul invocat,

sunt greșeli de fapt, iar nu de judecată, de apreciere a probelor sau de interpretare

a dispozițiilor legale.

Or, în speță, contestatoarea

nu invocă o greșeală materială, adică o eroare evidentă în sensul normei precitată,

legată de aspectele formale ale soluționării recursului, ci critică soluția din

recurs pentru greșita aplicarea a legii, constând în soluționarea cauzei în baza

unei alte dispoziții legale decât acelea ce au constituit temeiul sesizării instanței.

Aplicarea greșită a unui

text de lege ori soluționarea cauzei prin raportare la un alt temei decât cel invocat

de parte, nu se constituie însă într-o eroare materială în accepțiunea tezei I a

dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., ci ar putea constitui una de judecată, a cărei

analizare și remediere nu este însă posibilă pe calea extraordinară de atac a contestației

în anulare, ale cărei condiții de admisibilitate sunt expres și limitativ prevăzute

de lege”.

Prin reglementarea acestei

căi extraordinare de atac, legiuitorul nu a urmărit să deschidă părților calea recursului

la recurs, care să fie soluționat de aceeași instanță, sub motivul că a fost greșit

aplicată legea, critică ce este specifică judecății din recurs.

Pentru aceste motive calea

de atac dedusă judecații urmează să fie respinsă, urmând ca în temeiul dispozițiilor

art. 274 alin. (3) C. proc. civ, contestatoarea să fie obligată la plata cheltuielilor

de judecată reduse, potrivit prescripțiilor acestui text.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de contestatoarea T.E. împotriva deciziei nr. 3239 din 25 mai

2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Obligă contestatoarea

la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimați, conform art.

274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 aprilie 2011.