ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3853/2012

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1800 din 04

noiembrie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea civilă

formulată de reclamanții P.I.B. și S.P.O. împotriva pârâtului Statului Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin,

și, în consecință, a obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant în parte,

echivalentul în lei la data efectuării plății, a sumei de 8.000 euro și suma de

1.000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că reclamanții, împreună cu părinții, au fost

strămutați prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 din localitatea de domiciliu - Oravița

- în localitatea Borcea Nouă din Câmpia Bărăganului, începând din data de 18

iunie 1951 până la data 20 decembrie 1955.

Având în

vedere dispozițiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, 8

CEDO, jurisprudența CEDO (cauza Kudla vs. Polonia), art. 1 din Protocolul nr. 1,

în conformitate cu art. 41 din Convenție, instanța a considerat că atât timp

cât reclamanții au făcut dovada prejudiciului moral suferit au dreptul de a

beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte

categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.

Față de

prejudiciile morale suferite de reclamanți, instanța a apreciat că suma de câte

8.000 euro, pentru fiecare reclamant în parte, reprezintă o echitabilă

despăgubire.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apeluri, în termen legal, ambele părți, solicitând

schimbarea ei în parte, reclamanții în sensul admiterii în totalitate a

pretențiilor lor, iar instituția pârâtă în sensul respingerii în totalitate a

acestora.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 799 din 19 aprilie 2011, a constatat

că apelul reclamanților este nefondat, dar apelul pârâtului este fondat, pentru

următoarele considerente:

Ca urmare a cererilor

formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în mai

multe dosare aflate pe rolul instanțelor în care s-a invocat excepția de

neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a admis respectiva excepție.

Analiza art. 5 alin.

(1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel

al constituționalității sale, dar și cel al compatibilității lui cu

dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Aspectul

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 a fost dedus

din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv: Decretul-lege

nr. 118/1990, republicat și O.U.G. nr. 214/1999 aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificări și completări ulterioare,

examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării de

despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive

politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror

coexistență conduce la crearea unor situații de incoerență și instabilitate.

S-a reținut că prin art.

16 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă

pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă

instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative iar în

cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturare fie prin abrogare,

fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.

Curtea

Constituțională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii

menționate prin instituirea, ca efect al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca

scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă

dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, și de aceea, este în mod

vădit, neavenită.

Privită în conținutul

său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care

reclamanții o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al

Legii 221/2009, este una rezultată dintr-o situație legală iar nu

convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în

a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei

proceduri judiciare.

Curtea

Constituțională a reținut că lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele

persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența

CEDO în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza Ernewein ș.a. contra

Germania, Hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza Klaus și Iouri Kiladze

contra Georgia), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o

satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor

contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o

manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste

cât și într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a

permis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor

care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.

Chiar și în absența

vreunei obligații rezultate din Convenție, interesul statului român pentru

consacrarea acestei reparații de ordin moral ca și a celei de ordin material

(prin acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit

Decretului-lege nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane și pentru

aceleași fapte prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009), s-a

manifestat efectiv iar măsurile menționate constituie remedii adecvate

reparării efectelor acestei tragedii a istoriei și reprezintă în sine o

satisfacție echitabilă în sensul art. 41 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului și jurisprudenței generate de aplicarea acestui articol.

Potrivit celor

anterior expuse, rezultă că reclamanții nu aveau, la data intrării în vigoare a

Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr. 1)

la Convenție, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea

procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre

judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul

rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin.

(1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).

Rezultă, deci, că

raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect

Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data

soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui

moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art.

5 alin. (1) lit. a) din lege - care au condus inițial la suspendarea lui de

drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147

alin. (1) din Constituție) - datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes

trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în apel - a

substanței pretențiilor deduse judecății.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții P.I.B. și S.P.O.,

indicând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând, pe

fondul cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În

motivarea recursului, reclamanții susțin, în esență, că acțiunea a fost greșit

respinsă în condițiile în care legea aplicabilă este cea de la data formulării

cererii de chemare în judecată, efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale având efecte doar pentru viitor, nefiind aplicabile

cauzelor aflate pe rolul instanțelor și în curs de judecată.

Recursul

se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce

succed.

Potrivit art. 147 alin.

(4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor.

Corelativ, art. 11 alin.

(3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor.

Este stabilit astfel,

fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional,

aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituționalității legilor

- a principiului general al neretroactivității legilor.

Altfel spus, deși

încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că

legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării

neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate

retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data

publicării deciziei în M. Of.

Ca atare, numai până

la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și

aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația

unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula

tempus regit actum.

În acest context, nu

se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului

judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește

efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia

ca neconstituțional - prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale - și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al

României, la 15 noiembrie 2010.

Or, în speță, decizia

din apel a fost pronunțată la 19 aprilie 2011, dată la care - urmare declarării

neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a

deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această

neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamanților,

nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea

considera că ultraactivează.

În consecință, la

momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se

pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul

pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea

invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în

cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în

executare.

Problema de drept la

care se face trimitere prin prezentul recurs - ultraactivitatea unui text de

lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care

se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel

definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea

prevăzută de art. 330

6

alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a

fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I -

a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de

drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat,

acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe

care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene, nu i le legitimează”.

Având în vedere

considerentele expuse, raportat la dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții P.I.B. și S.P.O.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanții P.I.B. și S.P.O. împotriva

deciziei nr. 799 din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 mai 2012.