ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3845/2012

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1054 din 10 iunie 2010,

Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea civilă formulată de

reclamanta D.A. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor publice Caraș-Severin

și, în consecință, a obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în

lei la data efectuării plății, a sumei de 40.000 euro, respectiv a sumei de 1.200

lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Reclamanta, în vârstă

de un an, împreună cu un frate, cu părinții, cu bunicii și un unchi, au fost

strămutați, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu - Doclin

în localitatea Jigălia din Câmpia Bărăganului, începând din data de 18 iunie 1951

până în 20 decembrie 1955.

Prin hotărârea nr. 1858/1991,

emisă în baza Decretului-lege nr. 118/1990, i s-a acordat reclamantei o

indemnizație lunară de 957 lei.

Având în

vedere dispozițiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, 8

CEDO, jurisprudența CEDO (cauza Kudla vs. Polonia), art. 1 din Protocolul nr. 1,

în conformitate cu art. 41 din Convenție, instanța a considerat că atât timp

cât reclamanta a făcut dovada prejudiciului moral suferit are dreptul de a

beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte

categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.

Față de

prejudiciile morale suferite de reclamantă, tribunalul a apreciat că suma de

40.000 Euro reprezintă o echitabilă despăgubire.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin,

solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul respingerii

acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

În urma examinării

sentinței atacate, în raport de motivele invocate și de Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin decizia nr. 594 din 16 martie 2011

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă s-a apreciat ca fiind întemeiat

apelul pârâtului pentru argumentele ce succed:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare,

sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea

Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale

suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă

există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege

nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența

constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4

din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al

doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și

rezonabile.

Curtea

Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990,

legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel

încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după

20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere

valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că

atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5

noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea

susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001,

persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea

despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra

Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov

și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea

exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza de față, curtea de apel a avut în vedere că sunt aplicabile

dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt

aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar

de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în

intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord

prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a din Legea nr. 221/1009)

cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat

efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt

obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a apreciat

că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului, cu consecința

schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei.

Această soluție se

impune, a reținut instanța de apel, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 322

alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în

instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o

instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea

a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției

invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția

dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta D.A., solicitând menținerea

ca legală și temeinică a hotărârii pronunțate de prima instanță.

În

motivarea recursului, reclamanta susține, în esență, că acțiunea a fost greșit

respinsă în condițiile în care Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale a fost dată ulterior pronunțării sentinței civile de la fond,

iar apelul având caracter devolutiv, curtea de apel avea obligația analizării

cererii de chemare în judecată atât pe fond, cât și în drept, și nu doar să se

raporteze la un articol de lege invocat de prima instanță.

Recursul

se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce

succed.

Potrivit art. 147 alin.

(4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor.

Corelativ, art. 11 alin.

(3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor.

Este stabilit astfel,

fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional,

aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituționalității legilor -

a principiului general al neretroactivității legilor.

Altfel spus, deși

încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că

legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării

neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate

retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data

publicării deciziei în M. Of.

Ca atare, numai până

la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și

aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația

unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula

tempus regit actum.

În acest context, nu

se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului

judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește

efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia

ca neconstituțional - prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale - și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al

României, la 15 noiembrie 2010.

Or, în speță, decizia

din apel a fost pronunțată la 16 martie 2011, dată la care - urmare declarării

neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a

deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această

neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei,

nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea

considera că ultraactivează.

În consecință, la

momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se

pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul

pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea

invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în

cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.

Problema de drept la

care se face trimitere prin prezentul recurs - ultraactivitatea unui text de

lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care

se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel

definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea

prevăzută de art. 330

6

alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a

fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I -

a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de

drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat,

acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe

care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene, nu i le legitimează”.

Având în vedere

considerentele expuse, raportat la dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta D.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta D.A. împotriva deciziei nr. 594 din 16 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 mai 2012.