ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5349/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1103 din 03 martie 2010, Curtea

de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis

acțiunea formulată de reclamantul S.D.S., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român,

prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, și a obligat pârâtul la

emiterea deciziei ce constituie titlul de despăgubire.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prin notificarea din

07 septembrie 2001, reclamantul a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea

în natură a imobilelor: una găinărie, un grajd cu teren aferent, una magazine din

lemn, situate în sat Broșteni, comuna Bahna, județul Neamț.

Prin dispoziția nr.

261 din 27 noiembrie 2006 emisă de Primarul comunei Bahna, județul Neamț, i s-a

respins cererea de restituire în natură pentru imobilele construcții și teren solicitate

prin notificare și s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII

din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum

și unele măsuri adiacente.

Dosarul aferent dispoziției

nr. 261 din 27 noiembrie 2006 a fost înaintat la Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților cu adresa din 27 noiembrie 2006 și a fost înregistrat la Secretariatul

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 30200/CC.

Urmare a demersurilor

reclamantului pentru obținerea informațiilor referitoare la stadiul soluționării

dosarului și pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților a emis adresa de răspuns din 31

iulie 2009, în care a fost prezentată procedura administrativă de emitere a titlului

de despăgubire, precizându-se că, până la acea dată, Dosarul nr. 30200/CC nu a fost

repartizat unui consilier în vederea analizării acestuia.

Legea nr. 247/2005 nu

prevede un termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, însă

instituie o procedură complexă pentru stabilirea și plata despăgubirilor care, în

mod obiectiv, nu poate fi parcursă în termenul de 30 de zile prevăzut de Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004.

În lipsa unei dispoziții

exprese referitoare la termenul de soluționare a dosarelor, instanța are obligația

de a exercita un control asupra dreptului de apreciere al autorității administrative

pentru a se asigura o protecție reală a drepturilor fundamentale ale cetățenilor

consfințite de Constituția României și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În cauză, instanța de

fond a constatat că termenul rezonabil de soluționare a cererii reclamantului, consacrat

de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu a fost respectat, în

condițiile în care notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 a fost soluționată

după 5 ani, deși termenul legal este de 60 de zile, iar de la data înregistrării

Dosarului nr. 30200/CC la Secretariatul Comisiei Centrale și până la data sesizării

instanței au trecut 3 ani, fără ca dosarul să fie repartizat unui consilier în vederea

analizării acestuia.

Reține prima instanță

că răspunsul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la cererea

reclamantului, cuprins în adresa din 31 iulie 2009, exprimă, în realitate, un refuz

nejustificat de soluționare a cererii, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1)

lit. i) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu este oferită nicio justificare cu privire

la lipsa de acțiune a autorității în decursul unui interval de 3 ani de la data

înregistrării dosarului și nu sunt prezentate elemente obiective care să permită

reclamantului să întrevadă și să controleze modul cum autoritatea investită de lege

își exercită atribuțiile și apoi să evalueze în ce măsură drepturile sale au fost

lezate prin conduita adoptată de autoritate.

De asemenea, se arată

în considerentele sentinței atacate, termenul rezonabil de soluționare a cererilor

de acordare a despăgubirilor, în temeiul Legii nr. 10/2001, trebuie analizat atât

în raport de durata procedurii administrative de soluționare a notificărilor, cât

și de durata procedurii reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cele două

proceduri fiind succesive, iar în acest stadiu al procedurii de emitere a deciziei

constând în titlul de despăgubire, atitudinea adoptată de autoritatea pârâtă este

de natură să anuleze speranța legitimă a reclamantului că într-un interval de timp

rezonabil și previzibil, cererea îi va fi soluționată, iar dreptul urmărit va fi

realizat.

Aceasta, reține instanța

de fond, deoarece solicitarea de individualizare a măsurilor reparatorii este lipsită

de temei legal, în condițiile în care dispoziția nr. 261 din 27 noiembrie 2006 a

rămas definitivă, a fost înaintată Comisiei Centrale însoțită de întreaga documentație,

inclusiv procesele-verbale de preluare a imobilelor, care permit individualizarea

lor în vederea stabilirii despăgubirilor, iar atribuțiile Comisiei sunt limitate

la analiza legalității respingerii cererii de restituire în natură, în raport de

prevederile Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe,

a declarat recurs pârâtul, criticând-o ca nelegală și netemeinică, întrucât a fost

dată cu greșita aplicare a legii. S-a apreciat în recurs că instanța fondului a

apreciat eronat că în speță au fost încălcate dispozițiile privind respectarea unui

termen rezonabil de soluționare a cauzei, procedura administrativă neputând fi continuată

în lipsa dosarului de despăgubire. De asemenea, greșit Curtea de apel a calificat

refuzul nejustificat al autorității de a soluționa cererea reclamantului, atâta

vreme cât acest refuz nu s-a fundamentat pe un exces de putere.

Recursul este nefondat

și va fi respins.

Examinând actele dosarului,

motivele de recurs și în raport de dispozițiile art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Prin sentința recurată,

Curtea de Apel București a admis cererea reclamantului-intimat și a obligat pe pârâtul-recurent

la emiterea deciziei care constituie titlul de despăgubire.

Rezultă fără posibilitate

de tăgadă că prin dispoziția Primarului comunei Bahna, județul Neamț, nr. 261/2006,

i s-a respins reclamantului cererea de restituire în natură pentru imobile construcții

și teren și s-a propus acordarea de despăgubiri conform Titlului VII din Legea

nr. 247/2005.

Este adevărat că Legea

nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire, dar corect s-a apreciat de prima instanță că aceasta are rolul de a

exercita un control asupra dreptului de apreciere al autorității administrative,

tocmai pentru a se asigura o reală protecție a dreptului de proprietate al cetățeanului.

Art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului consfințește dreptul fiecărei persoane la un proces echitabil

în mod public și într-un termen rezonabil, termen care în mod cert nu a fost respectat

de recurent, în condițiile în care notificarea formulată de intimat în baza Legii

nr. 10/2001 a fost soluționată după 5 ani, depășindu-se astfel termenul de 60 de

zile.

De altfel, într-un termen

de 3 ani până la sesizarea instanței de judecată dosarul intimatului nu a fost repartizat

pentru a fi analizat.

Desigur, răspunsul Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților la solicitarea intimatului-reclamant

prin adresa din 2009 poate reprezenta un refuz nejustificat al autorității de a-i

satisface acestuia un drept recunoscut de lege în sensul prevederilor Legii nr.

554/2004, întrucât a fost cu mult depășit termenul rezonabil prevăzut de art. 6

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este motivul pentru care

în mod legal pentru argumentele mai sus invocate, Curtea de Apel București a admis

acțiunea și a obligat autoritatea administrativă să emită decizia care constituie

titlul de despăgubire pentru intimat.

Față de aceste considerente,

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că sentința atacată este legală și

temeinică, motiv pentru care va respinge recursul declarat de Statul Român, prin

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

împotriva sentinței nr. 1103 din 03 martie 2010 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 decembrie 2010.