ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3790/2010

Deliberând, constată:

Prin Decizia penală nr. 1794 din 5 mai 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 1449/1/2010,

s-au respins ca nefondate recursurile declarate de inculpatul C.C. și de partea

responsabilă civilmente D.S. împotriva încheierii din 15 februarie 2010 a

Curții de Apel Suceava, secția penală, pronunțată în Dosarul nr.

2942.1/40/2006.

Au fost obligați

recurenții la câte 160 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța

sus-menționata decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, prin

încheierea din 15 februarie 2010, Curtea de Apel Suceava a respins cererea de

sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 371 alin. (1) și (2) C. proc. pen., formulată de D.S.

Instanța, învestită

cu soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani,

inculpatul C.C. și partea responsabilă civilmente SC "P.I." SRL

Cristești, prin reprezentant D.S., a reținut că aceasta din urmă a formulat în

scris excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 371 alin. (2) C.

proc. pen., invocând încălcarea art. 24 din Constituție referitoare la dreptul

la apărare, prin aceea că permit judecarea apelului numai cu privire la

persoana care l-a declarat și la persoana la care se referă declarația de apel,

cu nesocotirea intereselor părții responsabile civilmente.

Pentru a respinge

cererea de sesizare a Curții Constituționale, instanța de apel a constatat că

excepția invocată nu are legătură cu soluționarea cauzei întrucât dispozițiile

legale criticate reglementează efectul devolutiv al apelului, iar fondul cauzei

privește infracțiunile de înșelăciune și falsuri.

Fiind nemulțumită că

prevederile art. 371 alin. (1) și (2) C. proc. pen. nu fac referire expresă la

partea responsabilă civilmente, instanța de apel a concluzionat că autoarea

excepției tinde la adăugiri și modificări la textul de lege în discuție, ceea

ce în raport de prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 depășește

competențele Curții Constituționale.

Împotriva încheierii

din data de 15 februarie 2010 au declarat recursuri, inculpatul C.C. și D.S.,

apărătorul inculpatului C.C. susținând că sunt îndeplinite condițiile de

admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, verificând hotărârea atacată, pe baza actelor și

lucrărilor de la dosar a constatat că recursurile nu sunt fondate.

În considerentele

deciziei, instanța de recurs a reținut că instanța de apel - Curtea de Apel

Suceava - a fost sesizată cu soluționarea apelurilor parchetului, inculpatului

și părții responsabile civilmente SC "P.I." SRL Cristești, societate

preluată în decembrie 2000 de către D.S. împotriva Sentinței penale nr. 96 din

21 martie 2009 a Tribunalului Botoșani prin care inculpatul C.C. a fost

condamnat pentru comiterea infracțiunilor de înșelăciune și de fals și obligat

la plata despăgubirilor civile în solidar cu partea responsabilă civilmente.

În adevăr,

soluționarea apelurilor declarate nu are legătură cu prevederile art. 371 alin.

(1) și (2) C. proc. pen. din perspectiva intereselor legale ale părții

responsabile civilmente apelante.

În cauză, D.S. a

declarat apel, astfel că limitările prevăzute de art. 371 alin. (1) C. proc.

pen. nu îi sunt aplicabile, iar dispozițiile alin. (2) al aceluiași text de

lege nu conțin îngrădiri.

Pe de altă parte,

nici ipoteza declarării apelului peste termen de către sus-numita nu induce o

legătură a textului de lege criticat cu soluționarea cauzei, această situație

fiind reglementară printr-o altă dispoziție normativă.

Concluzionând în

sensul că încheierea pronunțată în cauză este legală și temeinică, Înalta Curte

de Casație și Justiție prin Decizia penală nr. 1794 din 5 mai 2010 a respins ca

nefondate recursurile declarate în cauză.

Împotriva acestei

decizii a formulat contestație în anulare contestatoarea D.S. care a avut

calitatea de recurentă parte responsabilă civilmente în recurs, invocând ca și

temei de drept dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen., și anume că nu a

fost prezentă la termenul de judecată din data de 5 mai 2010 deoarece are

domiciliul în străinătate.

În contestația în

anulare depusă la dosar, contestatoarea a mai arătat faptul că nici avocata sa

nu a putut fi prezentă în fața instanței de recurs la data de 5 mai 2010 din

motive justificate, fiind bolnavă, sens în care a atașat la dosar acte

medicale. Prin soluționarea cauzei în lipsa avocatei alese, în opinia

contestatoarei, instanța de recurs a încălcat prevederile legale cu privire la

citarea părților și la dreptul la apărare.

În consecință,

contestatoarea a solicitat admiterea contestației în anulare, desființarea în

întregime a hotărârii atacate și, în raport de prevederile art. 392 C. proc.

pen., acordarea unui termen pentru judecarea recursului.

Examinând contestația

în anulare formulată de contestatoarea D.S. sub aspectul admisibilității în

principiu, potrivit dispozițiilor art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte constată

că aceasta este inadmisibilă.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de

neînlăturat pe alte căi și anume anularea pentru vicii, nulități privind actele

de procedură, și nu un motiv care ar constitui o nulitate privind fondul

cauzei.

Natura juridică a

acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea

contestației în anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de retractare,

respectiv că însăși instanța care a pronunțat hotărârea atacată este pusă a

controla condițiile în care a dat hotărârea și de a o infirma, eventual.

Totodată, din

perspectiva tehnicii de reglementare a acestei căi extraordinare de atac,

legiuitorul a enumerat expres și limitativ cazurile în care se poate ataca o

hotărâre definitivă prin intermediul contestației în anulare, ceea ce

reprezintă o garanție că această cale de atac nu va da posibilitatea oricui și

oricând de înlăturare a efectelor pe care le produc hotărârile judecătorești

definitive.

Potrivit

dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., "împotriva hotărârilor penale

definitive se poate face contestație în anulare ..".

Articolul 386 lit. a)

C. proc. pen. invocat de contestatoare, prevede că împotriva hotărârilor penale

definitive se poate face contestație în anulare "când procedura de citare

a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs

nu a fost îndeplinită conform legii". Altfel spus, cazul de contestație în

anulare menționat se referă la neîndeplinirea legală a procedurii de citare

pentru judecata care are loc la instanța de recurs.

Prin modul de

reglementare a dispozițiilor art. 386 lit. a) C. proc. pen., legiuitorul dă

posibilitatea verificării modului în care au fost respectate anumite garanții

procesuale pe care le au părțile în procesul penal și anume, dreptul de a fi

prezente la judecarea recursului, precum și exercitarea dreptului la apărare în

condițiile unei ședințe publice, orale și contradictorii.

Examinând partea

introductivă a Deciziei penale nr. 1794 din 5 mai 2010, împotriva căreia s-a

formulat contestație în anulare, rezultă că recurenta parte responsabilă

civilmente D.S. a lipsit, procedura de citare a fost îndeplinită, iar cererea

prin care apărătorul ales al acesteia a solicitat amânarea cauzei a fost

respinsă, instanța de recurs procedând la judecarea recursurilor declarate în

cauză.

Din interpretarea

dispozițiilor art. 386 C. proc. pen. mai sus-menționate rezultă că pentru a se

putea exercita calea extraordinară de atac a contestației în anulare, trebuie

să fie vorba despre o hotărâre judecătorească definitivă care să fie

susceptibilă de executare, respectiv, să se fi pronunțat o soluția ce privește

fondul cauzei.

Sub acest aspect,

hotărârea judecătorească atacată cu contestație în anulare de către D.S., deși

definitivă, nu întrunește cerința de a fi soluționat fondul unei cauze, ci se

referă la o activitate cu caracter incidental ivită în timpul judecății, și

anume o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 371 alin. (1) și (2) C. proc. pen.,

ridicată de contestatoare în fața Curții de Apel Suceava, instanța legal

învestită cu soluționarea apelurilor declarate de mai multe părți, printre care

și contestatoarea împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond.

În consecință,

hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a judecat un recurs ce privește

o încheiere prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale

nu este susceptibilă de a fi atacată pe calea contestației în anulare - cale

extraordinară de atac - iar în cazul în care aceasta a fost uzitată, soluția ce

se impune a fi pronunțată este respingerea ei ca inadmisibilă.

Potrivit

dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatoarea D.S. va fi

obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea D.S. împotriva

Deciziei penale nr. 1794 din 5 mai 2010 a Înaltei Curții de Casație și

Justiție, secția penală - pronunțată în Dosarul nr. 1449/1/2010.

Obligă contestatoarea

la 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 27 octombrie 2010.