ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3881/2012

Asupra

cauzei

de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de

04

noiembrie 2009, pe rolul Tribunalului București, reclamantul B.H.G. a formulat

contestație în baza Legii nr. 10/2001, împotriva deciziei din 09 septembrie

2009 emisă de A.V.A.S. solicitând obligarea pârâtei să emite o nouă decizie

prin care să-i acorde despăgubiri pentru cota de jumătate din imobilul situat

în orașul Agnita, constând în teren intravilan în suprafață de 7.241 m.p.

În

motivarea contestației,

reclamantul a arătat că este fiul defunctei B.E., decedată la 31 ianuarie 1963,

care a fost coproprietară în cotă de 1/2 asupra terenului menționat. Terenul a fost

expropriat în mod abuziv în anul 1945 și înscris în favoarea statului în cartea

funciară la 29 noiembrie 1969, fiind în prezent în incinta sediului central al SC

I. SA Agnita.

Reclamantul a mai susținut că după apariția Legii nr.

10/2001, a formulat două notificări, prin executorii judecătorești din Sibiu și

Agnita, prin care a solicitat despăgubiri, depunând anexat extras de carte funciară,

certificat de deces al mamei, certificatul de naștere al său, copie de pe buletinul

de identitate, iar A.V.A.S., prin decizia din 09 septembrie 2009, în mod neîntemeiat

i-a respins notificările, pe motiv că nu ar fi făcut dovada calității de moștenitor

de pe urma fostului proprietar tabular.

Prin sentința civilă nr. 825 din 11 iunie 2010, pronunțată

de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

s-a admis contestația, s-a anulat decizia din 09 septembrie 2009 și a fost

obligată pârâta să emită o nouă decizie cu propunere de acordare în favoarea contestatorului

a despăgubirilor privind terenul de 7.241 m.p., situat în orașul Agnita, jud. Sibiu,

imposibil de restituit în natură și care a făcut obiectul privatizării. Totodată,

A.V.A.S. a fost obligată să înainteze decizia și sentința către Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În

motivarea acestei

sentințe s-a reținut că dreptul de proprietate asupra terenului a fost înscris în

cartea funciară, în părți egale, conform actului de donație din 27 martie 1943,

în favoarea proprietarelor L.H. și B.E., autoarea reclamantului.

Prin hotărârea din 26 iunie 1957 a Sfatului Popular al

Raionului Agnita și potrivit procesului-verbal din 16 noiembrie 1969, dreptul de

proprietate asupra imobilului a trecut în proprietatea statului prin expropriere

de la cele două proprietare tabulare L.H. și B.E.

Prin certificatul de moarte din 11 februarie 1963 al autoarei

B.E., reclamantul a dovedit că autoarea sa a decedat la 31 ianuarie 1963, iar cu

copiile de pe certificatul de naștere și actul său de identitate, reclamantul dovedește

filiația față de autoarea sa, respectiv calitatea de moștenitor legal, în cauză

nefiind aduse dovezi contrarii, în sensul că reclamantul nu ar fi acceptat succesiunea,

probe în raport de care prima instanță a apreciat că notificarea a fost respinsă

în mod nelegal de către pârâtă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta A. V.A.S.,

fără a motiva cererea de apel.

Prin decizia nr. 506 A din 16 mai 2011, Curtea de Apel

București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins

apelul, ca nefondat.

În

considerentele

deciziei, instanța de apel a avut în vedere că, potrivit art. 292 alin. (2) C.

proc. civ., instanța de control judiciar ar trebuie să se pronunțe în fond, „numai

pe baza celor invocate la prima instanță”.

Or, apelanta A.V.A.S., deși i-a fost comunicată contestația

motivată la fond, nu a depus întâmpinare la prima instanță și nici nu și-a trimis

reprezentantul în instanță, spre a-și susține apărările.

Curtea a mai reținut că, potrivit art. 292 alin. (1) din

același cod, instanța de apel va verifica stabilirea situației de fapt și aplicarea

legii de către prima instanță „în limitele cererii de apel”, ca expresie a principiului

disponibilității ce operează în materia civilă. În speță, în apelul declarat, nu

s-au arătat și motivele de fapt și de drept care să demonstreze nelegalitatea și

netemeinicia sentinței apelate.

Apreciind că nu există nici motive de nelegalitate de

ordine publică, care ar putea fî invocate din oficiu de către instanță, în temeiul

art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul

prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâta A.V.A.S., invocând motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

susținerea motivului

de recurs invocat, recurenta arată că decizia recurată este nelegală, fiind dată

cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 23 și art. 29 din Legea

nr. 10/2001.

Reclamantul nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită

la măsuri reparatorii, respectiv nu a depus dovezi ale calității de moștenitor de

pe urma proprietarilor tabulari. La dosarul administrativ aferent notificărilor

nu au fost depuse toate actele doveditoare, în condițiile art. 23 din aceeași lege,

deși A.V.A.S a comunicat reclamantului, prin mai multe adrese, necesitarea completării

dosarului administrativ. Astfel, reclamantul nu a depus certificate de moștenitor

în copii legalizate de pe urma celor două proprietare tabulare.

Recurenta mai susține că instanța de apel a pronunțat

decizia cu încălcarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 și din perspectiva

faptului că A.V.A.S. nu a soluționat notificarea din mai multe considerente întemeiate:

dosarul administrativ nu a fost completat cu actele doveditoare în condițiile

art. 23 și art. 29 din Legea nr. 10/2001, nu s-a dovedit de către reclamant calitatea

de persoană îndreptățită la despăgubiri, A.V.A.S. și-a îndeplinit toate obligațiile

și a depus toate diligențele în vederea informării, clarificării și soluționării

notificării, iar în condițiile în care reclamantul nu a depus în completarea dosarului

administrativ toate actele doveditoare, recurenta consideră că se află încă în termenul

legal de analiză a notificării.

În

raport de caracterul

imperativ al normelor ce reglementează procedura de emitere a deciziei cu propunere

de acordare de despăgubiri, recurenta susține că nu s-a dovedit că a fost urmată

procedura administrativă și că reclamantul a făcut dovada drepturilor sale.

Competența instanței putea interveni numai în măsura în

care s-ar fi emis decizie sau dispoziție motivată de către A.V.A.S., privind finalizarea

procedurii administrative, numai această decizie putând face obiectul analizei instanței

judecătorești, în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Examinând decizia recurată, în raport de criticile invocate,

Înalta Curte reține următoarele:

Deși în dezvoltarea primei critici, încadrată în dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a interpretat

și a aplicat eronat dispozițiile art. 23 și art. 29 din Legea nr. 10/2001,

Înalta Curte constată că, în realitate, instanța de apel nu a făcut nicio referire

la aceste texte de lege, nefiind învestită cu critici în apel privitoare la calitatea

reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul în

litigiu.

Instanța de apel a reținut că, potrivit prevederilor

art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în lipsa motivării apelului, în principiu, s-ar

fi putut pronunța în fond pe baza celor invocate de apelantă la prima instanță.

Însă, întrucât nici la prima instanță apelanta pârâtă nu a depus întâmpinare și

nu a formulat apărări, iar procesul civil este guvernat de principiul disponibilității,

instanța de control judiciar a apreciat că nu poate proceda la devoluarea fondului.

Recurenta nu formulează critici la adresa soluției de

respingere a apelului, astfel cum a fost argumentată, ci susține motive de fond,

care vizează mai degrabă sentința primei instanțe, prin care, constatându-se că

reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, s-a admis

contestația, s-a anulat dispoziția și a fost obligată pârâta la emiterea unei noi

dispoziții cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent.

Recurenta face abstracție de împrejurarea că obiectul

căii extraordinare de atac a recursului îl constituie decizia din apel, nicidecum

sentința instanței de fond.

În

condițiile în

care în recurs nu se susțin critici de nelegalitate raportate la motivul de respingere

a apelului, instanța de recurs nu poate examina omisso medio critica referitoare

la modul de interpretare și aplicare de către prima instanță a prevederilor

art. 23 și art. 29 din Legea nr. 10/2001. Calitatea reclamantului de persoană îndreptățită

a fost stabilită de prima instanță pe baza evaluării înscrisurilor doveditoare depuse

la dosar (actul de proprietate, extrasul de carte funciară, certificatul de moștenitor

și actele de stare civilă), iar temeinicia rezultatului acestei evaluări nu a fost

contestat de pârâtă în apel, singura cale de atac devolutivă care i-ar fi permis

să repună în discuție probele administrate în cauză.

Cea de-a doua critică (în cadrul căreia recurenta susține

că nu a soluționat notificarea din mai multe considerente apreciate de aceasta ca

fiind întemeiate și că în condițiile în care reclamantul nu a depus în completarea

dosarului administrativ toate actele doveditoare, recurenta s-ar mai afla încă în

termenul legal de analiză a notificării) este străină de situația de fapt a prezentei

cauze, deoarece în speță s-a emis de către A.V.A.S. decizia din 09 septembrie 2009

de soluționare a notificării, decizie ce formează obiectul contestației deduse judecății.

Întrucât

procedura

administrativă prealabilă s-a epuizat prin emiterea actului de soluționare a notificării

de către entitatea învestită.

În

acest sens,

sunt incidente prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată,

potrivit cărora „dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de

restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită

la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității

deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării”.

Instanța, în virtutea dreptului său de plenitudine de

jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, are competența să anuleze decizia sau dispoziția

de respingere a notificării și să examineze pe fond cererea de acordare de măsuri

reparatorii pentru imobilul preluat de stat în mod abuziv.

În

raport de aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S.

împotriva deciziei nr. 506A din 16 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a

IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2012.