ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 576/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 576/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București - secția a V-a civilă la data de 03 septembrie 2008, sub

nr. 32691/3/2008, reclamantele A.A., D.C.G. și B.D.A.G. au chemat în judecată

pe pârâtul Municipiul București, prin primarul general și au solicitat, în

principal, obligarea pârâtului să emită decizia sau dispoziția motivată de

restituire în natură a terenului în suprafață de 11.000 m.p., situat in

București, având următoarele vecinătăți: la Nord - limita de proprietate cu

blocuri de locuințe și spații de depozitare și vânzare produse destinate construcțiilor

pe o lungime de 112,12 m; la Est - limita de proprietate cu blocuri de locuințe

și zona retrocedată pe o lungime de 54,58 m; la Sud - str. Liniei pe o lungime

de 144,16 m; la Vest - str. Valea Cascadelor pe o lungime de 139,66 m, conform

raportului de expertiza extrajudiciară întocmit de expertul T.C., iar, în

subsidiar, în măsura în care restituirea în natură a terenului de mai sus nu

mai este posibilă, obligarea pârâtului să emită decizia sau dispoziția motivată

de despăgubire în echivalent pentru terenul care nu poate fi restituit în

natură. Totodată, au solicitat pentru cazul în care întregul teren a cărui

restituire în natură o solicită, sau o parte din acesta, se afla în deținerea

unei alte persoane fizice sau juridice decât a Municipiului București,

obligarea pârâtului să comunice toate datele privind persoana fizică sau

juridică deținătoare a imobilului, precum și copii de pe actele de transfer al

dreptului de proprietate sau de administrare, după caz. Au solicitat cheltuieli

de judecată.

În susținerea

acțiunii, reclamantele au arătat că, la data de 19 iulie 2001, după intrarea in

vigoare a Legii nr. 10/2001, au formulat notificarea, transmisa Prefecturii

municipiului București prin intermediul B.E.J. – E.P.

Prin adresa din 01

august 2001, Prefectura municipiului București le-a adus la cunoștința că

notificarea formulată, a fost comunicată, în original, Comisiei de Aplicare a

Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei municipiului București, singura

competentă în soluționarea cererii.

Deși au depus în

susținerea cererii de restituire în natura toate documentele necesare și

suficiente soluționării acesteia, atât la momentul depunerii ei, în anul 2001,

cât și ulterior, în anul 2007, așa cum rezultă din adresa din 30 mai 2007, până

în prezent pârâtul nu a emis decizia sau dispoziția motivată de soluționare a

notificării.

Cu privire la dreptul

de proprietate asupra terenului revendicat, reclamanții au arătat că preluarea

terenului în litigiu de către statul roman s-a făcut în mod abuziv, cu

încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, referitoare la dreptul

de proprietate.

Au învederat faptul

că preluarea bunului imobil s-a realizat în lipsa unei drepte și prealabile

despăgubiri, cu nerespectarea prevederilor constituționale în vigoare la acea

dată, și că dovada dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu ce a

aparținut autorului lor, A.V., rezultă atât din procesul-verbal încheiat în

data de 15 februarie 1951, prin care autorul lor a predat imobilul Ministerului

de Interne, dar și din cuprinsul Decretului nr. 10/1951.

De asemenea, au

arătat că din certificatul de moștenitor din 21 iunie 2002, emis de notarul

public E.M.N.Ț., precum și din certificatul de moștenitor din 03 martie 1998,

eliberat de notarul public M.E., rezulta că sunt moștenitoarele legale ale

fostului proprietar, defunctul A.V.

În drept,

reclamantele și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 24, art. 25, art. 27

și art. 28 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr.

744 din 28 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în

dosarul nr. 32691/3/2008, s-a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că tribunalul, procedând conform dispozițiilor

obligatorii ale Deciziei nr. XX/2007 dată în recurs în interesul legii de către

Înalta Curte de Casație și Justiție, a examinat pe fond solicitarea

reclamanților.

Astfel, s-a constatat

că reclamanții au formulat, în termen, în conformitate cu prevederile art. 21

din Legea nr. 10/2001, notificare, prin care au solicitat restituirea în natură

a terenului în suprafață de 11.000 m.p. situat în București, strada Lucernei.

De asemenea, s-a

constatat că imobilul a cărui restituire se solicită face obiectul Legii nr. 10/2001,

conform art. 2 alin. (1) lit. i) din actul normativ menționat.

În ceea ce privește

calitatea reclamanților de persoane îndreptățite, în înțelesul art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că aceștia nu au făcut dovada în

acest sens, având în vedere că în cauză nu a fost făcută dovada dreptului de

proprietate al autorului A.V., procesul verbal încheiat la data de 15 februarie

1951 neputând fi apreciat ca probă în acest sens.

Tribunalul a

considerat, totodată, că în cauză nu se poate face aplicarea prezumției de

proprietate prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu

se pune problema unei lipse totale a probelor.

De asemenea, s-au mai

reținut și inadvertențele relative la denumirea străzii pe care era amplasat

imobilul și denumirea actuală, reclamanții nefăcând dovada identității de

denumire între strada Lucernei și actuala stradă Valea Cascadelor.

Prin decizia civilă nr.

32/A din 3 februarie 2011, Curtea de Apel București - secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală a admis apelul formulat de apelantele

– reclamante A.A., D.C.G. și B.D.A.G.; a schimbat în tot sentința apelată, în

sensul că a admis acțiunea; a dispus restituirea către reclamante a suprafeței

de teren de 209,72 m.p. identificată prin raportul de expertiză întocmit de

expert B.C. și a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în

condițiile art. 16 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru

suprafața de 10790,28 m.p., reținând, în esență, următoarele:

În ceea ce privește

primul motiv, privind calitatea apelantelor de persoane îndreptățite prin

prisma calității de moștenitor al celui ce se pretinde a fi fostul proprietar,

acesta este fondat.

Astfel, apelantele au

formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea din 19 iulie 2001 prin

intermediul B.E.J. E.P., transmisă Prefecturii municipiului București, prin

care au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 11000 mp,

situat în București, Militari, Cartier Graur, strada Lucernei, teren cu privire

la care se invocă faptul că a aparținut autorului lor A.V.

Conform procesului

verbal din 15 februarie 1951, a fost pus în aplicare Decretul nr. 10 din 1951

pentru declararea de utilitate publică și exproprierea unor terenuri situate pe

teritoriul capitalei R.P.R., iar, la poziția 14, a figurat terenul în litigiu

proprietatea lui A.V., care a fost declarat de utilitate publică și dat în

folosința Ministerului de Interne. Acest aspect este confirmat și de conținutul

adresei din 29 martie 1994 emise de Ministerul de Interne, conform căreia

terenul în suprafață de 11000 mp, proprietatea lui V.A., situat în str.

Lucernei, comuna Slobozia, a fost expropriat și a intrat în proprietatea

Statului Român, și în administrarea Ministerului de Interne, în baza Decretului

nr. 10 din 18 ianuarie 1951 emis de Prezidiul Marii Adunări Naționale a RPR. La

data de 22 iunie 1951, exproprierea a fost transcrisă în registrul de

transcripțiuni la Grefa Tribunalului Ilfov.

Ulterior, prin

Ordinul nr. 3920/1962 al Ministerului Afacerilor Interne, terenul a fost

transmis în administrarea Ministerului Industriilor și Construcțiilor -

Direcția Generală Construcții Montaj.

Conform

certificatului de moștenitor din 21 iunie 2002 emis de notarul public E.M.N.Ț.,

de pe urma defunctului A.V., decedat la 08 februarie 1976, a rămas ca moștenitor

numitul A.G.

Conform

certificatului de moștenitor din 03 martie 1998 eliberat de notarul public

M.E., de pe urma defunctului A.G., decedat la data de 29 septembrie 1995, au

rămas ca moștenitoare apelantele.

Față de cele expuse,

s-a conchis că apelantele au făcut dovada calității de moștenitoare ale

autorului lor A.V., acest prim motiv de apel fiind fondat.

În ceea ce privește

motivul de apel legat de dovada dreptului de proprietate al autorului lor,

Curtea a constatat că în cauză sunt deplin aplicabile prevederile art. 24 din

Legea nr. 10/2001, republicată.

Potrivit acestor

dispoziții, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea

dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau

de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în

executare măsura preluării abuzive.

Alin. (2) al

aceluiași articole prevede că, în aplicarea prevederilor alin. (1) și în

absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de

autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura

preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar,

iar, în speță, nu s-a făcut proba contrară, care ar putea răsturna prezumția

relativă a dreptului de proprietate. De asemenea, s-a reținut că nici

raționamentul făcut de prima instanță, referitor la neaplicarea prezumției de

proprietate prevăzută de art. 24 alin. (2) din lege, întrucât nu se pune

problema unei lipse totale a probelor, nu poate fi valabil, întrucât, prin

aplicarea prezumției legale din textul de lege menționat, apelantele-reclamante

au făcut dovada calității lor de persoane îndreptățite la restituire.

Cu privire la motivul

de apel legat de identitatea între str. Lucernei și str. Valea Cascadelor și a

suprafeței de teren revendicate, situată pe fosta strada Lucernei, cu suprafața

de teren din str. Valea Cascadelor, Curtea a constatat, de asemenea, că este

fondat.

Astfel, prima

instanță a reținut o neconcordanță de denumire a străzilor pe care era amplasat

imobilul în trecut și denumirea actuală, respectiv faptul că reclamanții nu au

făcut dovada identității de denumire între strada Lucernei și actuala stradă

Valea Cascadelor, însă potrivit adresei din 24 noiembrie 2009 emisă de Primăria

municipiului București - Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și

Planificare Urbană, s-a reținut că se confirmă faptul că imobilul identificat

de expertul B.C. se află în prezent pe str. Valea Cascadelor, purtând diferite

numere poștale, ca urmare a fragmentării acestuia, același aspect fiind

confirmat și de adresa din 04 februarie 2010 emisă de către Oficiul de Cadastru

și Publicitate Imobiliara București, în care se face referire la str. Valea

Cascadelor (fosta Lucernei).

Analizând modul de

identificare a terenului, Curtea a reținut că, potrivit raportului de expertiză

topografică întocmit de expertul th. B.C., a fost identificat terenul situat în

București, Str. Valea Cascadelor (fosta Lucernei), în suprafață de 10999,99 mp,

la intersecția străzii Liniei cu Str. Valea Cascadelor (fostă Lucernei).

În ceea ce privește

posibilitatea de restituire în natură, prin același raport s-a reținut că

terenul în litigiu este afectat de magazine demolabile și depozite demolabile

de materiale de construcții, parțial de două blocuri de nefamiliști (la nord)

și un bloc de nefamiliști în întregime, iar la sud de un atelier de mecanică și

un spațiu deținut de o societate, pe care se află amplasate trei construcții

din beton și magazii demolabile.

Ca urmare a refacerii

expertizei în fața primei instanțe, expertul a constatat că terenul ce se poate

restitui în natură este de 209,72 mp, celelalte suprafețe neafectate de clădiri

fiind alei de acces între blocurile de nefamiliști.

Ca urmare a

întrebării suplimentare adresate expertului în apel, acesta a precizat că nu

s-a constatat existența unui trotuar, dar ținând cont de aliniamentul străzii,

terenul în suprafață de 22,52 mp poate fi trotuar, restul de suprafață de

187,20 mp, putând fi restituită în natură.

În raport de

dispozițiile art. 10.3 din H.G. nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea

Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, s-a concluzionat că numai terenul de 209,72 m.p., identificat

prin raportul de expertiză întocmit de expert B.C. întrunește condițiile pentru

restituirea în natură, restul suprafeței de teren de 10790,28 m.p (până la 11

000 mp conform notificării) urmând a fi restituită prin echivalent.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul București, prin

primarul general, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate, a arătat următoarele:

În mod greșit, Curtea

de Apel București a admis apelul reclamantului, având in vedere excepția lipsei

calității procesuale active a reclamanților, față de prevederile art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, întrucât nu s-a făcut dovada calității de persoana

îndreptățită, precum și dovada dreptului de proprietate al autorului lor, A.V.,

întrucât înscrisurile depuse nu constituie un „drept de proprietate”, iar Legea

nr. 24 din 15 ianuarie 2007, „definește terenul în cauză”.

În acest sens, s-a

arătat că nu se poate dispune restituirea în natura a terenului situat în Str.

Valea Cascadelor sector 6, având în vedere că acesta este spațiu verde,

înconjurat de trotuare, alei pietonale și de blocuri, și este destinat

afectațiunii clădirilor de locuit din imediata vecinătate, iar orice spațiu de

locuit presupune și nevoia pentru spații verzi.

Mai mult, potrivit HC

GMB nr. 308 din 16 decembrie 1999 privind trecerea unor terenuri în domeniul

public al sectoarelor 1-6, la art. 1 se prevede faptul că „începând cu data

intrării în vigoare a prezentei, terenurile amplasate între blocurile de

locuințe (componente ale ansamblurilor de locuințe), care prin proiectare și

execuție au destinația de spatii verzi locale și jocuri de copii, constituie

proprietate publica - domeniu public - și se trec în administrarea primăriilor

sectoarelor 1-6”.

De asemenea, s-a

arătat că, potrivit art. 71 din O.U.G. nr. 114/2007, care completează O.U.G. nr.

195/2005, privind protecția mediului, „Schimbarea destinației terenurilor

amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de

urbanism, reducerea suprafețelor acestora sau strămutarea lor este interzisă,

indiferent de regimul juridic al acestora”., iar în cazul în care se constată

astfel de situații, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe

de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu

afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane.

Sintagma amenajări de

utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele

suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de

teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității și anume

căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), amenajări de spații verzi din

jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și

altele. Individualizarea acestor suprafețe, în cadrul procedurilor

administrative de soluționare a notificărilor, este atributul entității

investite cu soluționarea notificărilor, urmând a fi avute în vedere, de la caz

la caz, atât servituțile legale, cât și documentațiile de amenajare a

teritoriului și de urbanism. Prevederile alin. (11) al art. 10 din lege interzic

înstrăinarea sau schimbarea destinației imobilului a cărui restituire în natură

nu este posibilă datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate

publică, în speță „spațiu verde”.

Or, la dosar, nu se

regăsește o situație juridică clară a terenului identificat potrivit raportului

de expertiză din dosar în care să se stabilească apartenența terenului la

domeniul public sau privat.

Mai mult, potrivit art.

10.3. din Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, în toate cazurile entitatea investită cu soluționarea notificării are

obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate

terenul solicitat și vecinătățile acestuia și totodată de a verifica destinația

actuală a terenului și a suprafeței sale, pentru a nu afecta căile de acces

(existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și

altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de

alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi

militare și altele asemenea care nu pot fi observate printr-o expertiză care nu

are confirmarea instituțiilor care le administrează.

Or, față de

amplasamentul acestor utilități, care servesc normalei folosințe a blocului de

locuințe ce ocupă parțial terenul în litigiu, dar și construcțiile vecine care

deservesc comunitatea locală,s-a conchis că nu se poate susține în mod

justificat că acest teren este liber și poate fi restituit în natură, și că

situația acestui teren se încadrează în prevederea cuprinsă în art. 11 alin. (4)

din Legea nr. 10/2001, întrucât terenul este ocupat funcțional în întregime,

fiind afectat pe toată lungimea Nord - Sud și EST - Vest de rețele de apă

potabilă, canalizare, cabluri electrice și conducte de gaze, toate fiind rețele

de utilitate publică și care, potrivit legislației în vigoare, presupun

existența unor zone de protecție pe toată lungimea lor, care să permită

folosirea acestora.

Sintagma „bun

disponibil” în accepțiunea legii nu este echivalentă cu teren liber de

construcții, ci reprezintă o noțiune complexă și anume faptul că bunul în cauză

nu este necesar comunității respective.

S-a mai arătat, că,

deși analiza instanței de apel vizează cererea formulată în cadrul notificării,

dispozitivul deciziei este unul propriu unei acțiuni in revendicare.

Or, natura juridică

și efectele celor două acțiuni sunt diferite, acțiuni în revendicare

presupunând nu doar analiza caracterului abuziv al preluări, ci și a existenței

și valabilității titlului statului, iar admiterea acesteia conduce la concluzia

că imobilul nu a ieșit niciodată, în mod legal, din patrimoniul proprietarilor,

în timp ce plângerea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 presupune doar

constatarea caracterului abuziv al preluării (preluare care putea fi cu titlu,

fără titlu sau cu titlu valabil) și stabilirea situației juridice actuale a

imobilului în vederea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001,

devenind astfel incidente dispozițiile art. 25 alin. (4) din acest act

normativ, potrivit cărora „Decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a

restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei

îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și

constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea

formalităților de publicitate imobiliară”.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele

considerente:

Astfel, pârâtul

recurent a formulat critici pentru nelegalitatea deciziei recurate, în sensul

că aceasta a fost dată cu încălcarea art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

potrivit căruia „ De prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii

legali sau testamentari a persoanelor fizice îndreptățite”, cu motivarea că

reclamantele nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite și nici

dovada dreptului de proprietate a autorului A.V., asupra imobilului în litigiu.

Persoane îndreptățite

la măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001, sunt fie persoanele

fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv de către stat

a acestora, fie persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea

imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod

abuziv, în înțelesul art. 3 alin. (1) lit. a) și b) din acest act normativ, cât

și moștenitorii legali sau testamentari ai peroanelor fizice îndreptățite, în

sensul art. 4 alin. (2) din același act normativ.

În speță,

reclamantele au calitate de moștenitoare legale ale numitului A.V., de la care

s-a expropriat imobilul în litigiu în baza Decretului nr. 10/1951, așa cum

corect a reținut instanța de apel.

În ceea ce privește

dovada dreptului de proprietate a autorului A.V. asupra imobilului în litigiu,

se constată că instanța de apel, față de procesul-verbal de punere în aplicare

a Decretului nr. 10/1951, pentru declararea de utilitate publică și

exproprierea unor terenuri situate pe teritoriul capitalei R.P.R., în care la

poziția 14 a figurat terenul în litigiu, proprietatea A.V., corect a făcut

aplicarea art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „în absența

unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de

proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de

autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare

măsura preluării abuzive” și (2) „în aplicarea prevederilor alin. (1) și în

absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de

autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus

În executare măsura

preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”.

Procesul-verbal din

15 februarie 1951, în care la poziția 14 a figurat terenul în litigiu,

proprietatea autorului reclamantelor, A.V., este actul de autoritate prin care

s-a pus în executare măsura abuzivă a exproprierii dispusă prin Decretul nr. 10/1951,

iar în lipsa unor probe contrare din partea pârâtului, în sensul alin. (2) din art.

24 din Legea nr. 10/2001, nu s-a răsturnat prezumția relativă a dreptului de

proprietate ce operează în privința autorului acestora, A.V., în condițiile art.

24 (1) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, față de

cele expuse, se constată că instanța de apel, corect, a reținut că

reclamantele, în calitate de moștenitoare legale ale fostului proprietar al

imobilului în litigiu, au făcut dovada de „persoane îndreptățite” la măsuri

reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, a

dreptului de proprietate al autorului acestora asupra acestuia, cât și a

întinderii dreptului.

Celelalte critici

formulate de pârât, potrivit cărora greșit s-a dispus restituirea în natură a

terenului în suprafață de 209,72 mp, identificat prin raportul de expertiză

întocmit de expert B.C., pentru că terenul respectiv face parte din domeniul

public, potrivit HC GMB nr. 308/1999, că regimul său juridic este reglementat

de Legea nr. 24/2007 și că, în speță, sunt incidente prevederile art. 11 alin. (10)

din Legea nr. 10/2001, care interzic înstrăinarea sau schimbarea destinației

imobilului a cărei restituire în natură nu este posibilă, datorită afectării

acestuia unei amenajări de utilitate publică, „spațiu verde”, sunt nefondate.

Astfel, în cadrul

procedurii de soluționare a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001,

nu prezintă relevanță afectațiune juridică actuală a imobilelor solicitate,

respectiv calificările Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările

ulterioare, sau alte acte normative subsidiare acesteia, situație în care

deținătorul imobilului, care, la data soluționării notificării, este calificat

ca fiind bun proprietate publică, are competența de a dispune restituirea

bunului imobil în natură, fără a mai fi necesară parcurgerea procedurii

prevăzute de Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare,

potrivit art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Prin urmare,

împrejurarea că terenul în litigiu aparține domeniului public, nu îl exclude de

la restituirea în natură în condițiile și cu respectarea dispozițiilor legii

speciale, Legea nr. 10/2001.

Critica formulată de

pârât, potrivit căreia regimul juridic al terenului restituit în natură

reclamantelor, având destinația de „spațiu verde”, este reglementat de

dispozițiile Legii nr. 24/2007, ce reglementează și administrarea spațiilor

verzi, este, de asemenea, nefondată, întrucât regimul juridic al imobilului în

litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, și numai în condițiile acestui

act normativ se poate dispune asupra cererii de restituire a acestuia către

fostul proprietar sau moștenitorii săi, urmare a preluării sale abuzive de

către stat.

Critica potrivit

căreia, cu încălcarea art. 10 alin. (11) din Legea nr. 10/2001, instanța de

apel, față de afectațiune terenului în suprafață de 209,72 mp, de spațiu verde,

a dispus, greșit, restituirea terenului în litigiu către reclamante, este

nefondată, întrucât acest text de lege nu este incident în speță, dat fiind că

terenul a fost preluat de stat abuziv, prin expropriere, în baza Decretului nr.

10/1951, situație în care devin incidente dispozițiile art. 11 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, potrivit cărora pentru terenul afectat servituților legale

și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale,

măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Sintagma „amenajări

de utilitate publică ale localităților urbane și rurale”, are în vedere unele

suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de

teren supuse amenajării destinate a deservi nevoile comunității, printre

altele, și amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și

grădini publice, potrivit art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 privind Normele

Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Cu privire la starea

de fapt, așa cum a fost stabilită de instanța de apel și care nu poate fi

reevaluată în recurs, s-a constatat că terenul în litigiu restituit în natură

este afectat de construcții demontabile și nu de amenajări de utilitate

publică, respectiv, „spațiu verde” și amenajări supraterane și subterane, așa cum

susține pârâtul.

Nici critica potrivit

căreia terenul în suprafață de 209,72 mp nu poate fi restituit în natură,

deoarece, potrivit art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, acesta a fost

folosit integral lucrărilor pentru care s-a dispus exproprierea, nu este

întemeiată, întrucât, așa cum s-a stabilit prin raportul de expertiză omologat

de instanța de apel, acesta nu este afectat integral de lucrările pentru care

s-a dispus exproprierea și nici de servituți legale sau alte amenajări de

utilitate publică.

În ceea ce privește

critica potrivit căreia dispozitivul deciziei recurate este unul propriu unei

acțiuni în revendicare, deși analiza instanței a vizat cererea reclamantelor

făcută în cadrul notificării, situație în care devin aplicabile dispozițiile art.

25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „decizia sau, după caz,

dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada

proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probatorie a

unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie,

după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară”, este nefondată,

întrucât, așa cum s-a arătat, în lipsa soluționării notificării de către

entitatea notificată, în termenul legal, ceea ce echivalează cu respingerea

notificării, persoanele îndreptățite se pot adresa instanței de judecată,

potrivit Deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

– Secțiile Unite, în recurs în interesul legii, care are plenitudinea de

competență în soluționarea cererilor de restituire întemeiate pe Legea nr. 10/2001,

și poate cenzura refuzul de restituire, iar hotărârea de restituire constituie

titlu de proprietate, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Celelalte critici

vizând modul de soluționare a acțiunii în revendicare, pe dreptul comun, având

în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor, nu vor fi analizate,

deoarece sunt străine de natura cauzei, obiectul prezentului litigiu

constituindu-l cererea reclamantelor de acordare de măsuri reparatorii pentru

imobilul în litigiu în cadrul procedurii speciale, prevăzute de Legea nr. 10/2001

și nu o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, art.

480 și următoarele C. civ.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general.

Constatând culpa

procesuală a recurentului-pârât, instanța va dispune obligarea acestuia la

plata sumei de 3.000 lei către intimatele-reclamante, reprezentând cheltuieli

de judecată reduse, conform dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

având în vedere complexitatea pricinii și munca depusă de apărătorul acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul

general, împotriva deciziei nr. 32/A din 3 februarie 2011 a Curții de Apel

București - secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Obligă recurentul

Municipiul București, prin primarul general, la plata sumei de 3.000 lei, către

intimatele A.A., D.C.G. și B.D.A.G., reprezentând cheltuieli de judecată reduse

conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 februarie 2012.