ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 576/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București - secția a V-a civilă la data de 03 septembrie 2008, sub nr. 32691/3/2008, reclamantele A.A., D.C.G. și B.D.A.G.

au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin primarul general și au solicitat, în principal, obligarea pârâtului să emită decizia sau dispoziția motivată de restituire în natură a terenului în suprafață de 11.000 m.p., situat in București, având următoarele vecinătăți: la Nord - limita de proprietate cu blocuri de locuințe și spații de depozitare și vânzare produse destinate construcțiilor pe o lungime de 112,12 m; la Est - limita de proprietate cu blocuri de locuințe și zona retrocedată pe o lungime de 54,58 m; la Sud - str. Liniei pe o lungime de 144,16 m; la Vest - str. Valea Cascadelor pe o lungime de 139,66 m, conform raportului de expertiza extrajudiciară întocmit de expertul T.C., iar, în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură a terenului de mai sus nu mai este posibilă, obligarea pârâtului să emită decizia sau dispoziția motivată de despăgubire în echivalent pentru terenul care nu poate fi restituit în natură.

Totodată, au solicitat pentru cazul în care întregul teren a cărui restituire în natură o solicită, sau o parte din acesta, se afla în deținerea unei alte persoane fizice sau juridice decât a Municipiului București, obligarea pârâtului să comunice toate datele privind persoana fizică sau juridică deținătoare a imobilului, precum și copii de pe actele de transfer al dreptului de proprietate sau de administrare, după caz. Au solicitat cheltuieli de judecată. În susținerea acțiunii, reclamantele au arătat că, la data de 19 iulie 2001, după intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, au formulat notificarea, transmisa Prefecturii municipiului București prin intermediul B.E.J. – E.P. Prin adresa din 01 august 2001, Prefectura municipiului București le-a adus la cunoștința că notificarea formulată, a fost comunicată, în original, Comisiei de Aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei municipiului București, singura competentă în soluționarea cererii.

Deși au depus în susținerea cererii de restituire în natura toate documentele necesare și suficiente soluționării acesteia, atât la momentul depunerii ei, în anul 2001, cât și ulterior, în anul 2007, așa cum rezultă din adresa din 30 mai 2007, până în prezent pârâtul nu a emis decizia sau dispoziția motivată de soluționare a notificării. Cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului revendicat, reclamanții au arătat că preluarea terenului în litigiu de către statul roman s-a făcut în mod abuziv, cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, referitoare la dreptul de proprietate.

Au învederat faptul că preluarea bunului imobil s-a realizat în lipsa unei drepte și prealabile despăgubiri, cu nerespectarea prevederilor constituționale în vigoare la acea dată, și că dovada dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu ce a aparținut autorului lor, A.V., rezultă atât din procesul-verbal încheiat în data de 15 februarie 1951, prin care autorul lor a predat imobilul Ministerului de Interne, dar și din cuprinsul Decretului nr. 10/1951. De asemenea, au arătat că din certificatul de moștenitor din 21 iunie 2002, emis de notarul public E.M.N.Ț., precum și din certificatul de moștenitor din 03 martie 1998, eliberat de notarul public M.E., rezulta că sunt moștenitoarele legale ale fostului proprietar, defunctul A.V.

În drept, reclamantele și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 24, art. 25, art. 27 și art. 28 din Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 744 din 28 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. 32691/3/2008, s-a respins acțiunea, ca neîntemeiată. În motivarea sentinței, s-a reținut că tribunalul, procedând conform dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr. XX/2007 dată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a examinat pe fond solicitarea reclamanților. Astfel, s-a constatat că reclamanții au formulat, în termen, în conformitate cu prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, notificare, prin care au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 11.000 m.p.

situat în București, strada Lucernei. De asemenea, s-a constatat că imobilul a cărui restituire se solicită face obiectul Legii nr. 10/2001, conform art. 2 alin. (1) lit. i) din actul normativ menționat. În ceea ce privește calitatea reclamanților de persoane îndreptățite, în înțelesul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că aceștia nu au făcut dovada în acest sens, având în vedere că în cauză nu a fost făcută dovada dreptului de proprietate al autorului A.V., procesul verbal încheiat la data de 15 februarie 1951 neputând fi apreciat ca probă în acest sens. Tribunalul a considerat, totodată, că în cauză nu se poate face aplicarea prezumției de proprietate prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu se pune problema unei lipse totale a probelor.

De asemenea, s-au mai reținut și inadvertențele relative la denumirea străzii pe care era amplasat imobilul și denumirea actuală, reclamanții nefăcând dovada identității de denumire între strada Lucernei și actuala stradă Valea Cascadelor. Prin decizia civilă nr. 32/A din 3 februarie 2011, Curtea de Apel București - secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a admis apelul formulat de apelantele – reclamante A.A., D.C.G. și B.D.A.G.; a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea; a dispus restituirea către reclamante a suprafeței de teren de 209,72 m.p. identificată prin raportul de expertiză întocmit de expert B.C.

și a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile art. 16 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru suprafața de 10790,28 m.p., reținând, în esență, următoarele: În ceea ce privește primul motiv, privind calitatea apelantelor de persoane îndreptățite prin prisma calității de moștenitor al celui ce se pretinde a fi fostul proprietar, acesta este fondat. Astfel, apelantele au formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea din 19 iulie 2001 prin intermediul B.E.J. E.P., transmisă Prefecturii municipiului București, prin care au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 11000 mp, situat în București, Militari, Cartier Graur, strada Lucernei, teren cu privire la care se invocă faptul că a aparținut autorului lor A.V.

Conform procesului verbal din 15 februarie 1951, a fost pus în aplicare Decretul nr. 10 din 1951 pentru declararea de utilitate publică și exproprierea unor terenuri situate pe teritoriul capitalei R.P.R., iar, la poziția 14, a figurat terenul în litigiu proprietatea lui A.V., care a fost declarat de utilitate publică și dat în folosința Ministerului de Interne. Acest aspect este confirmat și de conținutul adresei din 29 martie 1994 emise de Ministerul de Interne, conform căreia terenul în suprafață de 11000 mp, proprietatea lui V.A., situat în str. Lucernei, comuna Slobozia, a fost expropriat și a intrat în proprietatea Statului Român, și în administrarea Ministerului de Interne, în baza Decretului nr. 10 din 18 ianuarie 1951 emis de Prezidiul Marii Adunări Naționale a RPR.

La data de 22 iunie 1951, exproprierea a fost transcrisă în registrul de transcripțiuni la Grefa Tribunalului Ilfov. Ulterior, prin Ordinul nr. 3920/1962 al Ministerului Afacerilor Interne, terenul a fost transmis în administrarea Ministerului Industriilor și Construcțiilor - Direcția Generală Construcții Montaj. Conform certificatului de moștenitor din 21 iunie 2002 emis de notarul public E.M.N.Ț., de pe urma defunctului A.V., decedat la 08 februarie 1976, a rămas ca moștenitor numitul A.G. Conform certificatului de moștenitor din 03 martie 1998 eliberat de notarul public M.E., de pe urma defunctului A.G., decedat la data de 29 septembrie 1995, au rămas ca moștenitoare apelantele. Față de cele expuse, s-a conchis că apelantele au făcut dovada calității de moștenitoare ale autorului lor A.V., acest prim motiv de apel fiind fondat.

În ceea ce privește motivul de apel legat de dovada dreptului de proprietate al autorului lor, Curtea a constatat că în cauză sunt deplin aplicabile prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată. Potrivit acestor dispoziții, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Alin. (2) al aceluiași articole prevede că, în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar, iar, în speță, nu s-a făcut proba contrară, care ar putea răsturna prezumția relativă a dreptului de proprietate.

De asemenea, s-a reținut că nici raționamentul făcut de prima instanță, referitor la neaplicarea prezumției de proprietate prevăzută de art. 24 alin. (2) din lege, întrucât nu se pune problema unei lipse totale a probelor, nu poate fi valabil, întrucât, prin aplicarea prezumției legale din textul de lege menționat, apelantele-reclamante au făcut dovada calității lor de persoane îndreptățite la restituire. Cu privire la motivul de apel legat de identitatea între str. Lucernei și str. Valea Cascadelor și a suprafeței de teren revendicate, situată pe fosta strada Lucernei, cu suprafața de teren din str. Valea Cascadelor, Curtea a constatat, de asemenea, că este fondat.

Astfel, prima instanță a reținut o neconcordanță de denumire a străzilor pe care era amplasat imobilul în trecut și denumirea actuală, respectiv faptul că reclamanții nu au făcut dovada identității de denumire între strada Lucernei și actuala stradă Valea Cascadelor, însă potrivit adresei din 24 noiembrie 2009 emisă de Primăria municipiului București - Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană, s-a reținut că se confirmă faptul că imobilul identificat de expertul B.C. se află în prezent pe str. Valea Cascadelor, purtând diferite numere poștale, ca urmare a fragmentării acestuia, același aspect fiind confirmat și de adresa din 04 februarie 2010 emisă de către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliara București, în care se face referire la str. Valea Cascadelor (fosta Lucernei).

Analizând modul de identificare a terenului, Curtea a reținut că, potrivit raportului de expertiză topografică întocmit de expertul th. B.C., a fost identificat terenul situat în București, Str. Valea Cascadelor (fosta Lucernei), în suprafață de 10999,99 mp, la intersecția străzii Liniei cu Str. Valea Cascadelor (fostă Lucernei). În ceea ce privește posibilitatea de restituire în natură, prin același raport s-a reținut că terenul în litigiu este afectat de magazine demolabile și depozite demolabile de materiale de construcții, parțial de două blocuri de nefamiliști (la nord) și un bloc de nefamiliști în întregime, iar la sud de un atelier de mecanică și un spațiu deținut de o societate, pe care se află amplasate trei construcții din beton și magazii demolabile.

Ca urmare a refacerii expertizei în fața primei instanțe, expertul a constatat că terenul ce se poate restitui în natură este de 209,72 mp, celelalte suprafețe neafectate de clădiri fiind alei de acces între blocurile de nefamiliști. Ca urmare a întrebării suplimentare adresate expertului în apel, acesta a precizat că nu s-a constatat existența unui trotuar, dar ținând cont de aliniamentul străzii, terenul în suprafață de 22,52 mp poate fi trotuar, restul de suprafață de 187,20 mp, putând fi restituită în natură. În raport de dispozițiile art. 10.3 din H.G. nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a concluzionat că numai terenul de 209,72 m.p., identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert B.C.

întrunește condițiile pentru restituirea în natură, restul suprafeței de teren de 10790,28 m.p (până la 11 000 mp conform notificării) urmând a fi restituită prin echivalent. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul București, prin primarul general, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate, a arătat următoarele: În mod greșit, Curtea de Apel București a admis apelul reclamantului, având in vedere excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, față de prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu s-a făcut dovada calității de persoana îndreptățită, precum și dovada dreptului de proprietate al autorului lor, A.V., întrucât înscrisurile depuse nu constituie un „drept de proprietate”, iar Legea nr. 24 din 15 ianuarie 2007, „definește terenul în cauză”.

În acest sens, s-a arătat că nu se poate dispune restituirea în natura a terenului situat în Str. Valea Cascadelor sector 6, având în vedere că acesta este spațiu verde, înconjurat de trotuare, alei pietonale și de blocuri, și este destinat afectațiunii clădirilor de locuit din imediata vecinătate, iar orice spațiu de locuit presupune și nevoia pentru spații verzi. Mai mult, potrivit HC GMB nr. 308 din 16 decembrie 1999 privind trecerea unor terenuri în domeniul public al sectoarelor 1-6, la art. 1 se prevede faptul că „începând cu data intrării în vigoare a prezentei, terenurile amplasate între blocurile de locuințe (componente ale ansamblurilor de locuințe), care prin proiectare și execuție au destinația de spatii verzi locale și jocuri de copii, constituie proprietate publica - domeniu public - și se trec în administrarea primăriilor sectoarelor 1-6”.

De asemenea, s-a arătat că, potrivit art. 71 din O.U.G. nr. 114/2007, care completează O.U.G. nr. 195/2005, privind protecția mediului, „Schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora sau strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora”., iar în cazul în care se constată astfel de situații, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane.

Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele. Individualizarea acestor suprafețe, în cadrul procedurilor administrative de soluționare a notificărilor, este atributul entității investite cu soluționarea notificărilor, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituțile legale, cât și documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism.

Prevederile alin. (11) al art. 10 din lege interzic înstrăinarea sau schimbarea destinației imobilului a cărui restituire în natură nu este posibilă datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică, în speță „spațiu verde”. Or, la dosar, nu se regăsește o situație juridică clară a terenului identificat potrivit raportului de expertiză din dosar în care să se stabilească apartenența terenului la domeniul public sau privat. Mai mult, potrivit art. 10.3.

din Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în toate cazurile entitatea investită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul solicitat și vecinătățile acestuia și totodată de a verifica destinația actuală a terenului și a suprafeței sale, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea care nu pot fi observate printr-o expertiză care nu are confirmarea instituțiilor care le administrează.

Or, față de amplasamentul acestor utilități, care servesc normalei folosințe a blocului de locuințe ce ocupă parțial terenul în litigiu, dar și construcțiile vecine care deservesc comunitatea locală,s-a conchis că nu se poate susține în mod justificat că acest teren este liber și poate fi restituit în natură, și că situația acestui teren se încadrează în prevederea cuprinsă în art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, întrucât terenul este ocupat funcțional în întregime, fiind afectat pe toată lungimea Nord - Sud și EST - Vest de rețele de apă potabilă, canalizare, cabluri electrice și conducte de gaze, toate fiind rețele de utilitate publică și care, potrivit legislației în vigoare, presupun existența unor zone de protecție pe toată lungimea lor, care să permită folosirea acestora.

Sintagma „bun disponibil” în accepțiunea legii nu este echivalentă cu teren liber de construcții, ci reprezintă o noțiune complexă și anume faptul că bunul în cauză nu este necesar comunității respective. S-a mai arătat, că, deși analiza instanței de apel vizează cererea formulată în cadrul notificării, dispozitivul deciziei este unul propriu unei acțiuni in revendicare.

Or, natura juridică și efectele celor două acțiuni sunt diferite, acțiuni în revendicare presupunând nu doar analiza caracterului abuziv al preluări, ci și a existenței și valabilității titlului statului, iar admiterea acesteia conduce la concluzia că imobilul nu a ieșit niciodată, în mod legal, din patrimoniul proprietarilor, în timp ce plângerea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 presupune doar constatarea caracterului abuziv al preluării (preluare care putea fi cu titlu, fără titlu sau cu titlu valabil) și stabilirea situației juridice actuale a imobilului în vederea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, devenind astfel incidente dispozițiile art. 25 alin. (4) din acest act normativ, potrivit cărora „Decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară”.

Examinând decizia în limita criticilor formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: Astfel, pârâtul recurent a formulat critici pentru nelegalitatea deciziei recurate, în sensul că aceasta a fost dată cu încălcarea art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „ De prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari a persoanelor fizice îndreptățite”, cu motivarea că reclamantele nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite și nici dovada dreptului de proprietate a autorului A.V., asupra imobilului în litigiu.

Persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001, sunt fie persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv de către stat a acestora, fie persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv, în înțelesul art. 3 alin. (1) lit. a) și b) din acest act normativ, cât și moștenitorii legali sau testamentari ai peroanelor fizice îndreptățite, în sensul art. 4 alin. (2) din același act normativ. În speță, reclamantele au calitate de moștenitoare legale ale numitului A.V., de la care s-a expropriat imobilul în litigiu în baza Decretului nr. 10/1951, așa cum corect a reținut instanța de apel.

În ceea ce privește dovada dreptului de proprietate a autorului A.V.

asupra imobilului în litigiu, se constată că instanța de apel, față de procesul-verbal de punere în aplicare a Decretului nr. 10/1951, pentru declararea de utilitate publică și exproprierea unor terenuri situate pe teritoriul capitalei R.P.R., în care la poziția 14 a figurat terenul în litigiu, proprietatea A.V., corect a făcut aplicarea art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive” și (2) „în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus În executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”.

Procesul-verbal din 15 februarie 1951, în care la poziția 14 a figurat terenul în litigiu, proprietatea autorului reclamantelor, A.V., este actul de autoritate prin care s-a pus în executare măsura abuzivă a exproprierii dispusă prin Decretul nr. 10/1951, iar în lipsa unor probe contrare din partea pârâtului, în sensul alin. (2) din art. 24 din Legea nr. 10/2001, nu s-a răsturnat prezumția relativă a dreptului de proprietate ce operează în privința autorului acestora, A.V., în condițiile art. 24 (1) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, față de cele expuse, se constată că instanța de apel, corect, a reținut că reclamantele, în calitate de moștenitoare legale ale fostului proprietar al imobilului în litigiu, au făcut dovada de „persoane îndreptățite” la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, a dreptului de proprietate al autorului acestora asupra acestuia, cât și a întinderii dreptului.

Celelalte critici formulate de pârât, potrivit cărora greșit s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 209,72 mp, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert B.C., pentru că terenul respectiv face parte din domeniul public, potrivit HC GMB nr. 308/1999, că regimul său juridic este reglementat de Legea nr. 24/2007 și că, în speță, sunt incidente prevederile art. 11 alin. (10) din Legea nr. 10/2001, care interzic înstrăinarea sau schimbarea destinației imobilului a cărei restituire în natură nu este posibilă, datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică, „spațiu verde”, sunt nefondate.

Astfel, în cadrul procedurii de soluționare a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, nu prezintă relevanță afectațiune juridică actuală a imobilelor solicitate, respectiv calificările Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sau alte acte normative subsidiare acesteia, situație în care deținătorul imobilului, care, la data soluționării notificării, este calificat ca fiind bun proprietate publică, are competența de a dispune restituirea bunului imobil în natură, fără a mai fi necesară parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, potrivit art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, împrejurarea că terenul în litigiu aparține domeniului public, nu îl exclude de la restituirea în natură în condițiile și cu respectarea dispozițiilor legii speciale, Legea nr. 10/2001. Critica formulată de pârât, potrivit căreia regimul juridic al terenului restituit în natură reclamantelor, având destinația de „spațiu verde”, este reglementat de dispozițiile Legii nr. 24/2007, ce reglementează și administrarea spațiilor verzi, este, de asemenea, nefondată, întrucât regimul juridic al imobilului în litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, și numai în condițiile acestui act normativ se poate dispune asupra cererii de restituire a acestuia către fostul proprietar sau moștenitorii săi, urmare a preluării sale abuzive de către stat.

Critica potrivit căreia, cu încălcarea art. 10 alin. (11) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel, față de afectațiune terenului în suprafață de 209,72 mp, de spațiu verde, a dispus, greșit, restituirea terenului în litigiu către reclamante, este nefondată, întrucât acest text de lege nu este incident în speță, dat fiind că terenul a fost preluat de stat abuziv, prin expropriere, în baza Decretului nr. 10/1951, situație în care devin incidente dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora pentru terenul afectat servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Sintagma „amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale”, are în vedere unele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse amenajării destinate a deservi nevoile comunității, printre altele, și amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, potrivit art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Cu privire la starea de fapt, așa cum a fost stabilită de instanța de apel și care nu poate fi reevaluată în recurs, s-a constatat că terenul în litigiu restituit în natură este afectat de construcții demontabile și nu de amenajări de utilitate publică, respectiv, „spațiu verde” și amenajări supraterane și subterane, așa cum susține pârâtul.

Nici critica potrivit căreia terenul în suprafață de 209,72 mp nu poate fi restituit în natură, deoarece, potrivit art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, acesta a fost folosit integral lucrărilor pentru care s-a dispus exproprierea, nu este întemeiată, întrucât, așa cum s-a stabilit prin raportul de expertiză omologat de instanța de apel, acesta nu este afectat integral de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea și nici de servituți legale sau alte amenajări de utilitate publică.

În ceea ce privește critica potrivit căreia dispozitivul deciziei recurate este unul propriu unei acțiuni în revendicare, deși analiza instanței a vizat cererea reclamantelor făcută în cadrul notificării, situație în care devin aplicabile dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probatorie a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară”, este nefondată, întrucât, așa cum s-a arătat, în lipsa soluționării notificării de către entitatea notificată, în termenul legal, ceea ce echivalează cu respingerea notificării, persoanele îndreptățite se pot adresa instanței de judecată, potrivit Deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, în recurs în interesul legii, care are plenitudinea de competență în soluționarea cererilor de restituire întemeiate pe Legea nr. 10/2001, și poate cenzura refuzul de restituire, iar hotărârea de restituire constituie titlu de proprietate, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Celelalte critici vizând modul de soluționare a acțiunii în revendicare, pe dreptul comun, având în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor, nu vor fi analizate, deoarece sunt străine de natura cauzei, obiectul prezentului litigiu constituindu-l cererea reclamantelor de acordare de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu în cadrul procedurii speciale, prevăzute de Legea nr. 10/2001 și nu o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, art. 480 și următoarele C. civ. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general. Constatând culpa procesuală a recurentului-pârât, instanța va dispune obligarea acestuia la plata sumei de 3.000 lei către intimatele-reclamante, reprezentând cheltuieli de judecată reduse, conform dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., având în vedere complexitatea pricinii și munca depusă de apărătorul acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 32/A din 3 februarie 2011 a Curții de Apel București - secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Obligă recurentul Municipiul București, prin primarul general, la plata sumei de 3.000 lei, către intimatele A.A., D.C.G. și B.D.A.G., reprezentând cheltuieli de judecată reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2012.