ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2952/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța reclamanta SC M.V.K. SRL a

solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei SC M.L. SRL la restituirea sumei

de 109.146 de RON – reprezentând preț integral plătit în avans potrivit facturii

fiscale din 27 iunie 2006 și obligarea acesteia la plata dobânzii legale aferente

debitului principal și a cheltuielilor de judecată legate de proces.

Prin sentința civilă nr. 4714 din 17

septembrie 2010 instanța a respins acțiunea ca nefondată.

În motivarea hotărârii, prima instanță

a reținut că pârâta SC M.L. SRL a emis factura din 27 iunie 2006 în care figurează

drept cumpărător reclamanta SC M.V.K. SRL, consemnându-se un avans de 109.146 de

RON și o valoare a TVA de 20.737,74 RON, cu taxare inversă pentru stația P.; prin

ordinul de plată din 27 iunie 2006 reclamanta a efectuat plata prin virament bancar

către pârâtă a sumei de 109.146 de RON, notificând – la 7 decembrie 2006 – societatea

pârâtă să-i restituie suma întrucât nu a întocmit contractul de vânzare - cumpărare

pentru stația P.

S-a reținut, în esență, că restituirea

sumei solicitate de reclamantă se putea dispune doar după ce instanța ar fi pronunțat

rezoluțiunea actului încheiat de părți, dar acest obiect nu a figurat în cererea

supusă judecății.

Reclamanta nu a înțeles a învesti instanța

cu o cerere în acest sens, astfel încât să se poată verifica toate condițiile de

validitate ale actului și modul în care părțile au înțeles să-și reglementeze relațiile

dintre ele; stabilind limitele învestirii numai la cererea de restituire a unei

sume, fără a se putea determina cu acuratețe calificarea juridică a voinței reale

a părților, bunul asupra căruia poartă această voință, dar și efectele nerespectării

unor obligații neclare în contextul probatoriu dat, instanța de fond constatând

că lipsește premisa esențială a desființării actului, astfel încât să se poată dispune

repunerea părților în situația anterioară și restituirea avansului.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta

SC M.V.K. SRL Voluntari a declarat apel, care a fost respins, ca nefondat, prin

decizia civilă nr. 177/COM din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția

comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a reținut că prin

acțiunea

sa, reclamanta nu a solicitat rezoluțiunea convenției încheiată între părți, acțiunea

fiind motivată în baza înțelegerii părților de vânzare-cumpărare a stației P., iar

existența sau nu a acestei convenții nu trebuie dovedită în speță întrucât nu face

obiectul acțiunii.

Referitor la criticile apelantei vizând

calificarea cererii sau a capetelor de cerere, instanța de control judiciar a reținut

că dispozițiile art. 129 se aplică în situația în care judecătorul are nelămuriri

cu privire la obiectul acțiunii, însă în speță obiectul s-a apreciat ca fiind clar

formulat de către un reprezentant avocat, reținându-se că potrivit principiului

disponibilității judecătorul de fond nu putea avea în vedere decât acest obiect

și motivarea sa, respectiv cauza litigiului.

S-a apreciat că îmbogățirea fără justă

cauză poate fi avută în vedere în situația în care nu există o cauză legitimă a

măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia, or, în speță, reclamanta

a invocat tocmai înțelegerea părților pentru vânzarea unei stații P.

În termen legal, împotriva deciziei anterior

evocate, reclamanta SC M.V.K. SRL Voluntari a declarat recurs prin care a solicitat

admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În drept, au fost invocate dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta, criticând hotărârea atacată pentru nelegalitate

sub următoarele aspecte:

consemnată prezența avocatului reclamantei la termenul de judecată la care instanța

a rămas în pronunțare, acesta fiind în fața Curții de Apel București la un alt termen

de judecată;

depuse cereri de amânare ale reprezentanților părților care puteau fi respinse și

eventual suspendată cauza;

fără a se pronunța asupra probelor propuse prin apelul declarat în termen;

apelul fără a intra în analiza actului juridic/operațiunii juridice ce a avut loc

între părți, și deși judecătorul primei instanțe s-a arătat nelămurit cu privire

la obiectul pricinii, instanța de apel a considerat dispozițiile art. 129 C.

proc. civ. ca inaplicabile.

În temeiul dispozițiilor art. 308 C.

proc. civ., intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență,

respingerea recursului ca nefondat.

La termenul din 8 iunie 2011, Înalta Curte,

în temeiul dispozițiilor art. 305 C. proc. civ. a încuviințat proba cu înscrisurile

solicitate de recurentă, respectiv, încheierea Curții de apel, declarațiile colegilor

mandatarei prin care se atestă că la data de 9 decembrie 2010 aceasta se afla la

București, precum și actele depuse prin fax la Curtea de Apel Constanța.

Apreciind ca fiind întemeiată solicitarea

recurentei, la termenul de astăzi, Înalta Curte a încuviințat proba cu înscrisul

solicitat, respectiv copia extrasului din caietul grefierului din ședința de la

9 decembrie 2010 a instanței de apel.

Analizând decizia recurată în raport de

criticile formulate, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată

că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Sunt nefondate alegațiile recurentei vizând

absența apărătorului ales de la judecata pricinii, instanța de control judiciar

reținând în practicaua încheierii de amânare a pronunțării hotărârii recurate prezența

și susținerile reprezentantei acesteia.

În cazul în care ar fi considerat că s-a

strecurat o eroare materială în încheierea de amânare a pronunțării prin care s-a

consemnat prezența apărătorului reclamantei, apelanta-reclamantă ar fi putut să

ceară rectificarea erorii materiale în condițiile art. 281 C. proc. civ. Cererea

trebuia făcută în scris, iar partea trebuia să aibă posibilitatea legală de a ataca

cu recurs o eventuală încheiere de îndreptare a erorii materiale.

Recurenta-reclamantă nu a înțeles să formuleze

cerere de îndreptare materială în sensul prevederilor art. 281 C. proc. civ. - singurul

mijloc procesual pus la dispoziție de legiuitor într-o atare situație - aspect ce

a fost precizat de reprezentanta recurentei la termenul din 8 iunie 2011 și consemnat

în încheierea de la acea dată, împrejurare ce echivalează cu o achiesare a reclamantei

asupra celor consemnate în încheierea de amânare a pronunțării hotărârii recurate,

iar probele cu înscrisuri în recurs nu sunt concludente în sensul celor susținute

de recurentă.

În consecință, vor fi înlăturate criticile

recurentei sub aspectul suspendării judecării cauzei conform art. 242 alin. (1)

C. proc. civ. pentru lipsa nejustificată a părților.

Câtă vreme reprezentanta apelantei-reclamante,

a fost prezentă la dezbateri, a beneficiat de apărare calificată și efectivă - astfel

cum rezultă din cuprinsul încheierii de amânare a pronunțării de la acea dată -

punând concluzii pe fondul apelului și având posibilitatea solicitării probelor,

dat fiind caracterul devolutiv al apelului, instanța de control judiciar în mod

corect a reținut cauza spre soluționare, neputând fi imputată instanței lipsa de

diligență a părții de a-și proba susținerile și de a depune la dosarul pricinii

înscrisurile de care înțelegea să se folosească în sensul art. 1169 C. civ.

Referitor la criticile recurentei vizând

dispozițiile art. 129 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să le respingă, întrucât

ambele instanțe au analizat pricina din perspectiva învestirii lor prin cererea

de chemare în judecată, examinând cauza în virtutea rolului activ.

Este de necontestat că reclamanta SC M.V.K.

SRL a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei SC M.L. SRL la restituirea

sumei de 109.146 de RON – reprezentând preț integral plătit în avans potrivit facturii

fiscale din 27 iunie 2006 și obligarea acesteia la plata dobânzii legale aferente

debitului principal.

Reclamanta a definit cauza litigiului și

a conturat un anumit raport juridic, instanța de apel apreciind în mod judicios

că, în cauză, nu se poate imputa judecătorului fondului faptul că nu a cerut lămuriri

asupra obiectului acțiunii, câtă vreme obiectul pricinii a fost clar formulat.

Prin urmare, nu se poate reține că a fost

încălcat principiul rolului activ al instanței, în cauză fiind respectat principiul

contradictorialității și al dreptului la apărare, a fost depusă la dosar întâmpinare,

a fost acordat termen pentru a se lua cunoștință de conținutul acesteia, precum

și al motivelor de apel, au fost puse concluzii în susținerea apelului, a fost amânată

pronunțarea pentru a da posibilitatea intimatei de a depune concluzii scrise.

Este de reținut că același cadru legal,

instituie, însă, părților îndatorirea ca, în condițiile legii să urmărească desfășurarea

și finalizarea procesului, să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea

și termenele stabilite de lege sau judecător, să-și exercite drepturile procedurale

conform dispozițiilor art. 723 alin. (1) C. proc. civ. și să-și probeze pretențiile

și apărările, în condițiile art. 1169 C. civ., instanța neputând să se substituie

voinței părților.

Față de considerentele anterior evocate,

Înalta Curte constată că decizia recurată este la adăpost de orice critică, iar

recursul reclamantei este nefondat, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va fi respins, menținându-se hotărârea instanței

de apel, ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta

SC M.V.K. SRL Voluntari împotriva deciziei civile nr. 177/COM din 14 decembrie 2010

a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5

octombrie 2011.