ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2952/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2952/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată
următoarele:
Prin
cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța reclamanta SC M.V.K. SRL a
solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei SC M.L. SRL la restituirea sumei
de 109.146 de RON – reprezentând preț integral plătit în avans potrivit facturii
fiscale din 27 iunie 2006 și obligarea acesteia la plata dobânzii legale aferente
debitului principal și a cheltuielilor de judecată legate de proces.
Prin sentința civilă nr. 4714 din 17
septembrie 2010 instanța a respins acțiunea ca nefondată.
În motivarea hotărârii, prima instanță
a reținut că pârâta SC M.L. SRL a emis factura din 27 iunie 2006 în care figurează
drept cumpărător reclamanta SC M.V.K. SRL, consemnându-se un avans de 109.146 de
RON și o valoare a TVA de 20.737,74 RON, cu taxare inversă pentru stația P.; prin
ordinul de plată din 27 iunie 2006 reclamanta a efectuat plata prin virament bancar
către pârâtă a sumei de 109.146 de RON, notificând – la 7 decembrie 2006 – societatea
pârâtă să-i restituie suma întrucât nu a întocmit contractul de vânzare - cumpărare
pentru stația P.
S-a reținut, în esență, că restituirea
sumei solicitate de reclamantă se putea dispune doar după ce instanța ar fi pronunțat
rezoluțiunea actului încheiat de părți, dar acest obiect nu a figurat în cererea
supusă judecății.
Reclamanta nu a înțeles a învesti instanța
cu o cerere în acest sens, astfel încât să se poată verifica toate condițiile de
validitate ale actului și modul în care părțile au înțeles să-și reglementeze relațiile
dintre ele; stabilind limitele învestirii numai la cererea de restituire a unei
sume, fără a se putea determina cu acuratețe calificarea juridică a voinței reale
a părților, bunul asupra căruia poartă această voință, dar și efectele nerespectării
unor obligații neclare în contextul probatoriu dat, instanța de fond constatând
că lipsește premisa esențială a desființării actului, astfel încât să se poată dispune
repunerea părților în situația anterioară și restituirea avansului.
Împotriva acestei sentințe, reclamanta
SC M.V.K. SRL Voluntari a declarat apel, care a fost respins, ca nefondat, prin
decizia civilă nr. 177/COM din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția
comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal.
Pentru a decide astfel, instanța de apel
a reținut că prin
acțiunea
sa, reclamanta nu a solicitat rezoluțiunea convenției încheiată între părți, acțiunea
fiind motivată în baza înțelegerii părților de vânzare-cumpărare a stației P., iar
existența sau nu a acestei convenții nu trebuie dovedită în speță întrucât nu face
obiectul acțiunii.
Referitor la criticile apelantei vizând
calificarea cererii sau a capetelor de cerere, instanța de control judiciar a reținut
că dispozițiile art. 129 se aplică în situația în care judecătorul are nelămuriri
cu privire la obiectul acțiunii, însă în speță obiectul s-a apreciat ca fiind clar
formulat de către un reprezentant avocat, reținându-se că potrivit principiului
disponibilității judecătorul de fond nu putea avea în vedere decât acest obiect
și motivarea sa, respectiv cauza litigiului.
S-a apreciat că îmbogățirea fără justă
cauză poate fi avută în vedere în situația în care nu există o cauză legitimă a
măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia, or, în speță, reclamanta
a invocat tocmai înțelegerea părților pentru vânzarea unei stații P.
În termen legal, împotriva deciziei anterior
evocate, reclamanta SC M.V.K. SRL Voluntari a declarat recurs prin care a solicitat
admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În drept, au fost invocate dispozițiile
art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta, criticând hotărârea atacată pentru nelegalitate
sub următoarele aspecte:
dintr-o eroare inexplicabilă a fost
consemnată prezența avocatului reclamantei la termenul de judecată la care instanța
a rămas în pronunțare, acesta fiind în fața Curții de Apel București la un alt termen
de judecată;
la același termen de judecată au fost
depuse cereri de amânare ale reprezentanților părților care puteau fi respinse și
eventual suspendată cauza;
instanța a procedat la judecarea cauzei
fără a se pronunța asupra probelor propuse prin apelul declarat în termen;
nu a analizat motivele de apel, respingând
apelul fără a intra în analiza actului juridic/operațiunii juridice ce a avut loc
între părți, și deși judecătorul primei instanțe s-a arătat nelămurit cu privire
la obiectul pricinii, instanța de apel a considerat dispozițiile art. 129 C.
proc. civ. ca inaplicabile.
În temeiul dispozițiilor art. 308 C.
proc. civ., intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență,
respingerea recursului ca nefondat.
La termenul din 8 iunie 2011, Înalta Curte,
în temeiul dispozițiilor art. 305 C. proc. civ. a încuviințat proba cu înscrisurile
solicitate de recurentă, respectiv, încheierea Curții de apel, declarațiile colegilor
mandatarei prin care se atestă că la data de 9 decembrie 2010 aceasta se afla la
București, precum și actele depuse prin fax la Curtea de Apel Constanța.
Apreciind ca fiind întemeiată solicitarea
recurentei, la termenul de astăzi, Înalta Curte a încuviințat proba cu înscrisul
solicitat, respectiv copia extrasului din caietul grefierului din ședința de la
9 decembrie 2010 a instanței de apel.
Analizând decizia recurată în raport de
criticile formulate, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată
că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Sunt nefondate alegațiile recurentei vizând
absența apărătorului ales de la judecata pricinii, instanța de control judiciar
reținând în practicaua încheierii de amânare a pronunțării hotărârii recurate prezența
și susținerile reprezentantei acesteia.
În cazul în care ar fi considerat că s-a
strecurat o eroare materială în încheierea de amânare a pronunțării prin care s-a
consemnat prezența apărătorului reclamantei, apelanta-reclamantă ar fi putut să
ceară rectificarea erorii materiale în condițiile art. 281 C. proc. civ. Cererea
trebuia făcută în scris, iar partea trebuia să aibă posibilitatea legală de a ataca
cu recurs o eventuală încheiere de îndreptare a erorii materiale.
Recurenta-reclamantă nu a înțeles să formuleze
cerere de îndreptare materială în sensul prevederilor art. 281 C. proc. civ. - singurul
mijloc procesual pus la dispoziție de legiuitor într-o atare situație - aspect ce
a fost precizat de reprezentanta recurentei la termenul din 8 iunie 2011 și consemnat
în încheierea de la acea dată, împrejurare ce echivalează cu o achiesare a reclamantei
asupra celor consemnate în încheierea de amânare a pronunțării hotărârii recurate,
iar probele cu înscrisuri în recurs nu sunt concludente în sensul celor susținute
de recurentă.
În consecință, vor fi înlăturate criticile
recurentei sub aspectul suspendării judecării cauzei conform art. 242 alin. (1)
C. proc. civ. pentru lipsa nejustificată a părților.
Câtă vreme reprezentanta apelantei-reclamante,
a fost prezentă la dezbateri, a beneficiat de apărare calificată și efectivă - astfel
cum rezultă din cuprinsul încheierii de amânare a pronunțării de la acea dată -
punând concluzii pe fondul apelului și având posibilitatea solicitării probelor,
dat fiind caracterul devolutiv al apelului, instanța de control judiciar în mod
corect a reținut cauza spre soluționare, neputând fi imputată instanței lipsa de
diligență a părții de a-și proba susținerile și de a depune la dosarul pricinii
înscrisurile de care înțelegea să se folosească în sensul art. 1169 C. civ.
Referitor la criticile recurentei vizând
dispozițiile art. 129 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să le respingă, întrucât
ambele instanțe au analizat pricina din perspectiva învestirii lor prin cererea
de chemare în judecată, examinând cauza în virtutea rolului activ.
Este de necontestat că reclamanta SC M.V.K.
SRL a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei SC M.L. SRL la restituirea
sumei de 109.146 de RON – reprezentând preț integral plătit în avans potrivit facturii
fiscale din 27 iunie 2006 și obligarea acesteia la plata dobânzii legale aferente
debitului principal.
Reclamanta a definit cauza litigiului și
a conturat un anumit raport juridic, instanța de apel apreciind în mod judicios
că, în cauză, nu se poate imputa judecătorului fondului faptul că nu a cerut lămuriri
asupra obiectului acțiunii, câtă vreme obiectul pricinii a fost clar formulat.
Prin urmare, nu se poate reține că a fost
încălcat principiul rolului activ al instanței, în cauză fiind respectat principiul
contradictorialității și al dreptului la apărare, a fost depusă la dosar întâmpinare,
a fost acordat termen pentru a se lua cunoștință de conținutul acesteia, precum
și al motivelor de apel, au fost puse concluzii în susținerea apelului, a fost amânată
pronunțarea pentru a da posibilitatea intimatei de a depune concluzii scrise.
Este de reținut că același cadru legal,
instituie, însă, părților îndatorirea ca, în condițiile legii să urmărească desfășurarea
și finalizarea procesului, să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea
și termenele stabilite de lege sau judecător, să-și exercite drepturile procedurale
conform dispozițiilor art. 723 alin. (1) C. proc. civ. și să-și probeze pretențiile
și apărările, în condițiile art. 1169 C. civ., instanța neputând să se substituie
voinței părților.
Față de considerentele anterior evocate,
Înalta Curte constată că decizia recurată este la adăpost de orice critică, iar
recursul reclamantei este nefondat, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor
art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va fi respins, menținându-se hotărârea instanței
de apel, ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta
SC M.V.K. SRL Voluntari împotriva deciziei civile nr. 177/COM din 14 decembrie 2010
a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios
administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 5
octombrie 2011.