ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2952/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța reclamanta SC M.V.K. SRL a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei SC M.L. SRL la restituirea sumei de 109.146 de RON – reprezentând preț integral plătit în avans potrivit facturii fiscale din 27 iunie 2006 și obligarea acesteia la plata dobânzii legale aferente debitului principal și a cheltuielilor de judecată legate de proces. Prin sentința civilă nr. 4714 din 17 septembrie 2010 instanța a respins acțiunea ca nefondată. În motivarea hotărârii, prima instanță a reținut că pârâta SC M.L. SRL a emis factura din 27 iunie 2006 în care figurează drept cumpărător reclamanta SC M.V.K.

SRL, consemnându-se un avans de 109.146 de RON și o valoare a TVA de 20.737,74 RON, cu taxare inversă pentru stația P.; prin ordinul de plată din 27 iunie 2006 reclamanta a efectuat plata prin virament bancar către pârâtă a sumei de 109.146 de RON, notificând – la 7 decembrie 2006 – societatea pârâtă să-i restituie suma întrucât nu a întocmit contractul de vânzare - cumpărare pentru stația P. S-a reținut, în esență, că restituirea sumei solicitate de reclamantă se putea dispune doar după ce instanța ar fi pronunțat rezoluțiunea actului încheiat de părți, dar acest obiect nu a figurat în cererea supusă judecății.

Reclamanta nu a înțeles a învesti instanța cu o cerere în acest sens, astfel încât să se poată verifica toate condițiile de validitate ale actului și modul în care părțile au înțeles să-și reglementeze relațiile dintre ele; stabilind limitele învestirii numai la cererea de restituire a unei sume, fără a se putea determina cu acuratețe calificarea juridică a voinței reale a părților, bunul asupra căruia poartă această voință, dar și efectele nerespectării unor obligații neclare în contextul probatoriu dat, instanța de fond constatând că lipsește premisa esențială a desființării actului, astfel încât să se poată dispune repunerea părților în situația anterioară și restituirea avansului. Împotriva acestei sentințe, reclamanta SC M.V.K.

SRL Voluntari a declarat apel, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 177/COM din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prin acțiunea sa, reclamanta nu a solicitat rezoluțiunea convenției încheiată între părți, acțiunea fiind motivată în baza înțelegerii părților de vânzare-cumpărare a stației P., iar existența sau nu a acestei convenții nu trebuie dovedită în speță întrucât nu face obiectul acțiunii.

Referitor la criticile apelantei vizând calificarea cererii sau a capetelor de cerere, instanța de control judiciar a reținut că dispozițiile art. 129 se aplică în situația în care judecătorul are nelămuriri cu privire la obiectul acțiunii, însă în speță obiectul s-a apreciat ca fiind clar formulat de către un reprezentant avocat, reținându-se că potrivit principiului disponibilității judecătorul de fond nu putea avea în vedere decât acest obiect și motivarea sa, respectiv cauza litigiului. S-a apreciat că îmbogățirea fără justă cauză poate fi avută în vedere în situația în care nu există o cauză legitimă a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia, or, în speță, reclamanta a invocat tocmai înțelegerea părților pentru vânzarea unei stații P. În termen legal, împotriva deciziei anterior evocate, reclamanta SC M.V.K.

SRL Voluntari a declarat recurs prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta, criticând hotărârea atacată pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: 1. dintr-o eroare inexplicabilă a fost consemnată prezența avocatului reclamantei la termenul de judecată la care instanța a rămas în pronunțare, acesta fiind în fața Curții de Apel București la un alt termen de judecată; 2. la același termen de judecată au fost depuse cereri de amânare ale reprezentanților părților care puteau fi respinse și eventual suspendată cauza; 3. instanța a procedat la judecarea cauzei fără a se pronunța asupra probelor propuse prin apelul declarat în termen; 4. nu a analizat motivele de apel, respingând apelul fără a intra în analiza actului juridic/operațiunii juridice ce a avut loc între părți, și deși judecătorul primei instanțe s-a arătat nelămurit cu privire la obiectul pricinii, instanța de apel a considerat dispozițiile art. 129 C. proc.

civ. ca inaplicabile. În temeiul dispozițiilor art. 308 C. proc. civ., intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat. La termenul din 8 iunie 2011, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 305 C. proc. civ. a încuviințat proba cu înscrisurile solicitate de recurentă, respectiv, încheierea Curții de apel, declarațiile colegilor mandatarei prin care se atestă că la data de 9 decembrie 2010 aceasta se afla la București, precum și actele depuse prin fax la Curtea de Apel Constanța. Apreciind ca fiind întemeiată solicitarea recurentei, la termenul de astăzi, Înalta Curte a încuviințat proba cu înscrisul solicitat, respectiv copia extrasului din caietul grefierului din ședința de la 9 decembrie 2010 a instanței de apel.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Sunt nefondate alegațiile recurentei vizând absența apărătorului ales de la judecata pricinii, instanța de control judiciar reținând în practicaua încheierii de amânare a pronunțării hotărârii recurate prezența și susținerile reprezentantei acesteia. În cazul în care ar fi considerat că s-a strecurat o eroare materială în încheierea de amânare a pronunțării prin care s-a consemnat prezența apărătorului reclamantei, apelanta-reclamantă ar fi putut să ceară rectificarea erorii materiale în condițiile art. 281 C. proc.

civ. Cererea trebuia făcută în scris, iar partea trebuia să aibă posibilitatea legală de a ataca cu recurs o eventuală încheiere de îndreptare a erorii materiale. Recurenta-reclamantă nu a înțeles să formuleze cerere de îndreptare materială în sensul prevederilor art. 281 C. proc. civ. - singurul mijloc procesual pus la dispoziție de legiuitor într-o atare situație - aspect ce a fost precizat de reprezentanta recurentei la termenul din 8 iunie 2011 și consemnat în încheierea de la acea dată, împrejurare ce echivalează cu o achiesare a reclamantei asupra celor consemnate în încheierea de amânare a pronunțării hotărârii recurate, iar probele cu înscrisuri în recurs nu sunt concludente în sensul celor susținute de recurentă.

În consecință, vor fi înlăturate criticile recurentei sub aspectul suspendării judecării cauzei conform art. 242 alin. (1) C. proc. civ. pentru lipsa nejustificată a părților. Câtă vreme reprezentanta apelantei-reclamante, a fost prezentă la dezbateri, a beneficiat de apărare calificată și efectivă - astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de amânare a pronunțării de la acea dată - punând concluzii pe fondul apelului și având posibilitatea solicitării probelor, dat fiind caracterul devolutiv al apelului, instanța de control judiciar în mod corect a reținut cauza spre soluționare, neputând fi imputată instanței lipsa de diligență a părții de a-și proba susținerile și de a depune la dosarul pricinii înscrisurile de care înțelegea să se folosească în sensul art. 1169 C. civ.

Referitor la criticile recurentei vizând dispozițiile art. 129 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să le respingă, întrucât ambele instanțe au analizat pricina din perspectiva învestirii lor prin cererea de chemare în judecată, examinând cauza în virtutea rolului activ. Este de necontestat că reclamanta SC M.V.K. SRL a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei SC M.L. SRL la restituirea sumei de 109.146 de RON – reprezentând preț integral plătit în avans potrivit facturii fiscale din 27 iunie 2006 și obligarea acesteia la plata dobânzii legale aferente debitului principal. Reclamanta a definit cauza litigiului și a conturat un anumit raport juridic, instanța de apel apreciind în mod judicios că, în cauză, nu se poate imputa judecătorului fondului faptul că nu a cerut lămuriri asupra obiectului acțiunii, câtă vreme obiectul pricinii a fost clar formulat.

Prin urmare, nu se poate reține că a fost încălcat principiul rolului activ al instanței, în cauză fiind respectat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare, a fost depusă la dosar întâmpinare, a fost acordat termen pentru a se lua cunoștință de conținutul acesteia, precum și al motivelor de apel, au fost puse concluzii în susținerea apelului, a fost amânată pronunțarea pentru a da posibilitatea intimatei de a depune concluzii scrise. Este de reținut că același cadru legal, instituie, însă, părților îndatorirea ca, în condițiile legii să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1) C. proc.

civ. și să-și probeze pretențiile și apărările, în condițiile art. 1169 C. civ., instanța neputând să se substituie voinței părților. Față de considerentele anterior evocate, Înalta Curte constată că decizia recurată este la adăpost de orice critică, iar recursul reclamantei este nefondat, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va fi respins, menținându-se hotărârea instanței de apel, ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC M.V.K. SRL Voluntari împotriva deciziei civile nr. 177/COM din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2011.