ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1508/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Decizia civilă nr. 53/A din 05 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul Ialomița în Dosarul nr. 1469/330/2011 s-a admis apelul declarat de apelanta SC M. SRL. - societate în insoivență, prin Cabinet Individual de Insolvența A.V., împotriva sentinței civile nr. 379 din 08 martie 2012 pronunțată de Judecătoria Urziceni, care a fost anulată în tot și s-a reținut cauza spre judecare în fond. Inițial, prin cererea formulată la Judecătoria Urziceni, reclamanta SC I.I.E. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC M. SRL., solicitând revendicarea și evacuarea acesteia din imobilul „Amplasament stație mobilă de carburanți'', situat în com.

Bărcănești, județul Ialomița, pe care aceasta îl ocupă fără drept de la data de 18 noiembrie 2009. S-a mai solicitat de către reclamantă obligarea pârâtei să îi predea toate bunurile din inventarul stației mobile de carburanți, menționate în precontractui de vânzare-cumpărare, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că este proprietara imobilului situat în comuna Bărcănești, județul Ialomița, conform autorizației de construire din 18 decembrie 2000 eliberată de Primăria com. Bărcănești, imobilul fiind folosit, cu acordul său, de SC S.C. SRL Urziceni, cu care încheiase un precontract de vânzare-cumparare având ca obiect acel imobil. în paralel, s-a încheiat și un contract de închiriere a imobilului până la transferul proprietății asupra stației care ar fi operat la momentul achitării integrale a prețului acesteia.

Cum SC S.C. SRL nu a achitat In totalitate prețul până ia intrarea sa în insolvență, transferul proprietății nu a avut loc, însă administratorul acestei societăți tară niciun drept, a încredințat acest imobil societății pârâte care îl folosește în prezent, refuzând să îl elibereze, în ciuda multiplelor solicitări ce i-au fost adresate. În drept acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1864. Ulterior, reclamanta a depus cereri precizatoare la dosar prin care a învederat că obiectul acțiunii sale cuprinde două capete de cerere, respectiv: revendicarea imobilului „Amplasament stație mobilă de carburanți", situat în com.

Bărcănești, județul Ialomița, pârâta urmând a fs obligată să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul împreună cu toate construcțiile și bunurile mobile afectate acestora; obligarea societății pârâte să îi predea toate bunurile din inventarul stației mobile de carburanți menționate în precontractul de vânzare-cumpărare, respectiv: 2 rezervoare tip container, a 10.000 litri fiecare, cu 2 pompe de distribuție; o pompă cu calculator electronic; o pompă cu calculator mecanic ; o pompă de transvazare. În cauză, pârâta SC M. SRL. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei calității procesuale pasive a sa, învederând că nici SC I.I.E.

SRL și nici ea nu au calitatea de proprietar al stației mobile de carburant. Pe fondul cauzei a susținut că acțiunea urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât a fost promovată de un neproprietar, În dosar a fost formulată, încă de la Judecătoria Urziceni, de către reclamantă, cerere de chemare în garanție a SC B.S.G. SRL, prin care s-a solicitat instanței, în cazul în care se va dovedi că această societate este actuala posesoare a bunurilor revendicate, să fie obligată sa îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul împreună cu toate construcțiile și bunurile mobile afectate acestora, precum și să îî predea toate bunurile din inventarul stației mobile de carburanți, așa cum sunt prevăzute în precontractul de vânzare-cumpărare.

Chemata în garanție SC E.S.G. SRL a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, precizând că nu are calitate de a sta în fața instanței de judecată. Părțile au înțeles să se folosească, în condițiile art. 160 C. proc. civ., de probele administrate în instanța necompetentă. Prin sentința civilă nr. 2838 din 23 octombrie 2012, pronunțată de secția civilă, a Tribunalului Ialomița s-a dispus respingerea excepției lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată, respingerea excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată, admiterea acțiunii formulate de reclamanta SC I.I.E. SRL, obligarea pârâtei SC M. SRL. să lase în deplina proprietate și posesie reclamantei SC I.I.E.

SRL imobilul stație mobilă de carburanți, situat în com. Bărcănești, județul Ialomița, obligarea pârâtei să predea reclamantei bunurile din inventarul stației mobile de carburanți menționate în antecontractui de vânzare-cumpărare, respingerea ca rămasă iară obiect excepția invocată de chemata în garanție SC E.A.S.G. SRL privind lipsa calității sale procesuale pasive, obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 3,611 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Analizând excepția lipsei calității procesuale active invocată de către pârâtă prin întâmpinare, instanța de fond a reținut următoarele: La data de 25 martie 2008 între reclamanta SC I.I.E. SRL, în calitate de vânzător, și SC S.C.

SRL, în calitate de cumpărător, s-a încheiat un precontract de vânzare-cumpărare având ca obiect vânzarea stației mobile de carburanți situată la punctul de lucru al vânzătorului din comuna Bărcănești, județui Ialomița, compusă din 2 rezervoare tip container, a 10.000 litri fiecare, cu două pompe de distribuție, o pompă cu calculator electronic și o pompă cu calculator mecanic, pompă de transvazare. Prețul vânzării a fost stabilit de părți la suma de 35.000 euro, plata urmând a se face în trei rate, conform art. 3 din contract, prin transfer bancar, pe baza facturii fiscale emise de vânzător. S-a convenit ca transferul proprietății să se facă după încasarea ultimei rate sau la data plății integrale a mărfii.

Înscrisurile depuse la dosar probează că reclamanta deținea respectiva stație de distribuție carburanți în baza autorizației de construire din 18 decembrie 2000, iar terenul în suprafață de 2.200 mp pe care a fost edificată, a fost concesionat de la Consiliul Local ai com. Bărcănești, județul Ialomița, prin contractul de concesiune din 17 mai 2000 încheiat de acesta. întrucât SC S.C. SRL a dorit punerea în funcțiune cât mai urgentă a stației de carburant, părțile au convenit prin precontract de vânzare-cumpărare menționat anterior închirierea stației de către cumpărător începând cu data de 01 aprilie 2008, pe o perioadă de 14 luni. Înțelegerea părților cu privire la închirierea stației respective a fost materializată și prin contractul de închiriere încheiat la data de 08 aprilie 2008, prin care durata contractului a fost stabilită până la data de 08 iunie 2009. Totodată, s-a prevăzut în contract că subînchirierea bunului este posibilă numai cu acordul locatoarei.

Obiectul precontractuluî de vânzare - cumpărare a fost completat la data de 01 noiembrie 2009, prin protocolul adițional în care s-a prevăzut că la art. 1 - obiectul contractului se adaugă: „prestarea de servicii și asistență tehnică pentru extinderea capacității stației mobile de distribuție carburanți, întocmirea documentației și depunerea acesteia la autoritățile județene pentru avizarea și aprobarea funcționării stației de distribuție carburanți", procedându-se și la modificarea de către părți a art. 2 - prețul mărfii, astfel: prețul stației mobile de distribuție carburanți: 30.000 euro; prețul prestărilor de servicii: 5.000 euro, prețurile neincluzând T.V.A. În baza precontractului de vânzare-cumpărare reclamanta a emis mai multe facturi fiscale acceptate la plată de către SC S.C.

SRL La data de 14 februarie 2009 între ceie două societăți s-a încheiat procesul-verbal de conciliere privind reeșalonarea plăților în cadrul precontractului de vânzare-cumpărare din data de 25 martie 2008 până la data de 31 martie 2010, constatându-se că datoria SC S.C. SRL către reclamantă, reactualizată la data de 15 noiembrie 2009, era de 13.716,6 euro, respectiv 60.353 lei. Deși se pretinde de către pârâtă că SC S.C. SRL a achitat întreg debitul pe care îl avea față de reclamantă în baza precontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 25 martie 2008, nu face nicio dovadă în acest sens, înscrisul depus la dosar de aceasta în vederea probării susținerilor sale, respectiv „situația furnizorilor" nefiind de natură a proba acest aspect.

Ca atare, neachitându-se în integralitate prețul precontractului de vânzare-cumpărare, așa cum SC S.C. SRL și-a asumat obligația, rezultă că nu a operat transferul proprietății cu privire la stația de distribuție carburanți în patrimoniul acestei societății, bunul respectiv rămânând în proprietatea reclamantei. Pe cale de consecință, excepția lipsei calității procesuale active s-a constatat a fi neîntemeiată. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtă prin întâmpinare, s-a reținut că, în cazul acțiunii în revendicare, care este acțiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar, calitatea procesuală pasivă o are cel aflat în această ultimă situație.

În cauză, din declarațiile martorilor audiați, a rezultat că, cea care se afla, la data sesizării judecătoriei Urziceni, în posesia stației de distribuție carburanți, aflată în proprietatea reclamantei, era SC M. SRL, aspect confirmat și prin adresa din 05 iulie 2011 a SC E. SA, potrivit cu care societatea pârâtă are calitatea de consumator de energie electrică pentru locul de consum Stație Peco - Bărcănești. În ședința publică din 23 octombrie 2012, așa cum rezultă din practicaua sentinței, în care au fost consemnate dezbaterile, apărătorul pârâtei a recunoscut că în prezent stația în litigiu se află în posesia SC M. SRL. Pe cale de consecință, instanța a respins, ca neîntemeiată, și excepția lipsei calității procesuale pasive.

Pe fondul cauzei, deși pârâta pretinde că SC S.C. SRL i-a transmis proprietatea asupra stației respective, sens în care depune factura fiscală din 18 noiembrie 2009, această afirmație nu a fost primită de către instanța, având în vedere că dreptul de proprietate nu a făcut parte din patrimoniul SC S.C. SRL, astfel că aceasta nu putea să-i transmită ceea ce nu avea. Având în vedere că reclamanta a făcut dovada atât a faptului că este proprietara stației de distribuție carburanți, cât și a faptului că pârâta este posesoarea bunului, în condițiile în care pârâta nu a probat că are un titlu valabil de proprietate asupra stației de distribuție carburanți, instanța a apreciat acțiunea ca fiind întemeiată.

Cum cererea de chemare în garanție a SC E.S.G. SRL are un caracter subsidiar față de cererea formulată împotriva pârâtei, reținând că, chemata în garanție a susținut că nu are calitate procesuală pasivă, tribunalul, față de soluția de admitere a cererii principale, a considerat lipsită de obiect excepția invocată de chemata în garanție. În temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 3.611 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată. În motivare a arătat că acțiunea este inadmisibilă, întrucât se solicită revendicarea imobiliară a unei stații mobile de carburanți.

În al doilea rând se arată că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată întrucât se solicită revendicarea și evacuarea de pe anumite bunuri cu privire la care sunt încheiate în mod valabil un precontract de vânzare-cumpărare, respectiv un contract de închiriere. Astfel, dacă se analizau în mod corect înscrisurile depuse la dosarui cauzei s-ar fi observat că s-a achitat suma de 138.435, 6 lei, adică mai mult decât suma facturată cu factura de vânzare din 01 octombrie 2008. De asemenea instanța de fond nu a ținut cont de adresa emisă de societatea reclamantă care se regăsește la fila 67 din dosarul de fond, prin care aceasta înștiințează că a vândut stația de distribuție carburant și a predat cumpărătoarei toate echipamentele și documentele bunurilor vândute.

Chemata în garanție SC E.S.G. SRL a declarat recurs. În motivarea acestuia a arătat că, prin modalitatea de soluționare, rămâne nelămurit aspectul societății chemate în garanție întrucât atât chemata în garanție, cât și pârâta, nemaifiind în posesia obiectului prezentului dosar nu mai au ce preda. De asemenea, o astfel de acțiune nu putea fi promovată în sensul unei revendicări imobiliare când chiar obiectul este o stație mobilă de carburant, și, evident, nu se poate evacua atâta timp cât cel ce race solicitarea nu este nici titularul dreptului de proprietate, nici titularul dreptului de concesiune.

Cererile de recurs au fost înregistrate pe rolul secției a IV-a civilă, a Curții, de Apel București, care, prin încheierea din 27 februarie 2013, a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea dosarului spre competentă soluționare completelor specializate în materia litigiilor comerciale din cadrul aceleiași instanțe Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a V-a, a Curții de Apel București sub nr. 1748/2/2013. După înregistrarea pe rolul secției, civile cu profesioniști intimata - reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor. Prin încheierea din 04 iunie 2013, curtea de apel a calificat calea de atac drept apel.

Prin Decizia civilă nr. 297/2013, Curtea de apel București, secția a V-a civilă, a admis apelurile formulate de pârâtă și de chemata în garanție, a desființat în tot sentința atacată și, în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006 a constatat operată suspendarea de drept a judecării cauzei, în stadiul procesual al judecării în fond. În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că, în speță, conform extrasului O.R.C. depus încă de la 19 noiembrie 2011, pe când cauza se afla pe rolul primei instanțe de fond (stabilită ulterior drept necompetentă} rezultă că pârâta SC M. SRL. se afla în procedura insoivenței în aceste condiții, o acțiune care are ca scop scoaterea din patrimoniul acesteia a unor bunuri era suspendată de drept, instanța trebuind doar să constate această situație,, în raport de dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Reținând că, ulterior, în mod corect Tribunalul Ialomița a constatat că Tribunalul era instanța competentă material, față de obiectul cererii introductive, această instanță, după constatarea competenței, trebuia să facă aplicarea normei premenționate, în sensul constatării operării suspendării de drept, raporturile juridice de conflict dintre părți urmând a trece în sarcina de soluționare a judecătorului sindic și urmând a fi guvernate de legislația specială (evident, cu condiția ca acestea să-și manifeste,confbrm principiului disponibilității, voința de a apela/interveni în respectiva procedură, în condițiile procedurale ale acesteia).

A accepta orice soluție contrară, în sensul de a trece la judecarea cauzei și stabilirea drepturilor și obligațiilor corelative invocate de părți ar însemna, pe lângă încălcarea cei puțin implicită a unei competențe funcționale a judecătorului-sindic și o eludare a posibilității de apărare în contradictoriu a drepturilor lor, acordată de Legea nr. 85/2006 tuturor creditorilor unui debitor insolvent, iar nu numai celui ce revendică anumite bunuri mobile/imobile, pretins aflate în patrimoniul pârâtului insolvent" . Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta. Prin Decizia civilă nr. 1409 din 15 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul și a casat decizia recurata, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În motivarea deciziei s-a arătat că, acțiunea în revendicare care face obiectul prezentei cauze, astfel cum a fost precizată, nu este o acțiune în realizarea creanței împotriva averii debitorului de natura celor vizate de art. 36 din Legea nr. 85/2006, fiind o acțiune prin care se urmărește valorificarea unui drept real și nu a unui drept de creanță, asupra pârâtei SC M. SRL. în privința căreia s-a declanșat procedura insoivenței.

Argumentul instanței de apel potrivit căruia soluția îmbrățișată ar fi și consecința respectării competenței funcționale a judecătorului sindic nu poate fi reținut întrucât dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 face trimitere neechivocă la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului judiciar, precum și la cererile de natură judiciară aferente procedurii insoivenței, iar în cauză nu se identifică atare procese și cereri care să decurgă din măsurile dispuse în cursul derulării procedurii insolvenței. În consecință, s-a reținut că în mod eronat s-a apreciat asupra incidenței în cauza a prevederilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 și s-a dispus suspendarea judecării cauzei pe parcursul procedurii insolvenței atât timp cât obiectul prezentei acțiuni nu urmărește realizarea vreunei creanțe asupra societății pârâte față de care s-a deschis procedura insolvenței.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a, sub nr. de Dosar 1748/2/2013*. Prin Decizia civilă nr. 1084 din 13 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelurile formulate de pârâta SC M. SRL prin lichidator judiciar Cabinet de Insolvență A.V., și de chemata în garanție SC E.S.G. SRL, împotriva sentinței civile nr. 2838 din 23 octombrie 2012, pronunțată de secția civilă, a Tribunalului Ialomița în Dosarul nr. 1469/330/2011 având ca obiect acțiune în revendicare și evacuare, în contradictoriu cu intimata reclamantă SC I.I.E. SRL, a schimbat sentința apelată, în sensul că a. respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată și a respins cererea de chemare în garanție, ca nefondată.

În motivarea acestei decizii, instanța de ape! a reținut următoarele: Ca efect al deciziei de casare apare stabilită de manieră irevocabilă natura juridică principală de acțiune în revendicare a acțiunii principale formulate, precum și faptul că, fiind o acțiune care urmărește valorificarea unui drept real (indiferent de faptul că acesta s-ar putea afla și în patrimoniul debitorului insolvent) aceasta nu trebuie suspendată, ci trebuie să se soluționeze, chiar dacă acest lucru ar putea conduce la extragerea unor bunuri din masa celor urmaribile de creditorii concursuali.

În ceea ce privește modalitatea de soluționare de către instanța de fond a excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamantei, respectiv a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, curtea de apel a considerat că acestea au fost corect soluționate întrucât, pe calea stabilirii calităților procesuale nu se poate tranșa chiar fondul raportului juridic litigios; astfel, pentru ca reclamanta să aibă calitate procesuală, este suficient ca ea să se afirme, într-o acțiune în revendicare, că este proprietar neposesor; faptul că este într-adevăr așa, trebuie verificat cu ocazia soluționării litigiului pe fond; în speță, reclamanta afirmă aceste calități; în ceea ce privește pârâta, aceasta trebuie indicată, în cadrul unei acțiuni în revendicare ca fiind posesorul neproprietar; de asemenea aceasta este situația ipoteză afirmată în speță, apărările acesteia vizând aspecte ale calităților reclamantului urmând a fi analizate pe fondul raportului juridic de conflict.

În ceea ce privește fondul pretențiilor s-a reținut că reclamanta nu face presupusa dovadă de proprietar al bunurilor solicitate; astfel, ea nu avea decât un drept real de folosință asupra terenului pe care se afla stația de carburanți, sub forma unui contract de concesiune (din 17 mai 2000), care, și acesta apare a fi concesionat ulterior de către Consiliul Local Bărcănești către SC S.C. SRL (contractul de concesiune din 17 februarie 2009), persoana de la care deține bunurile pârâta; implicit nu se poate vorbi de o „evacuare" întrucât aceasta ar putea privi doar o evacuare dintr-un imobil, iar, strict pe aspectul bunului imobil teren reclamanta nu apare ca fiind nici proprietar și nici măcar actual concesionar.

În ceea ce privește bunurile mobile s~a reținut ca acestea au făcut obiectul „precontractului de vânzare-cumpărare din 25 martie 2008" ce prevedea atât închirierea acestora, cât și vânzarea lor în contul prețului achitat drept chirie, contract ce apare ca fiind modificat prin protocolul adițional din 01 noiembrie 2009, ce prevede drept preț ai proprietății mobile 30.000 euro, restul de 5.000 euro fiind un preț al prestărilor de servicii; or, în aceste condiții, doar dacă SC S.C.

SRL nu ar fi plătit prețul mărfii s-ar putea considera că nu ar fi operat între părți transferul de proprietate, pentru restul de 5.000 euro reclamanta putând solicita cel mult suma, cu eventuale daune interese; mai mult, conform procesului verbal de conciliere din 14 noiembrie 2009, restanța la factura ce viza bunurile mobile (din 01 octombrie 2008) era de 13.940 lei, restul fiind „diferență curs valutar - 20.233,04 lei" și „prestări servicii 26.180 lei"; or, în aceste condiții decontarea biletului la ordin din 29 martie 2010, în valoare de 20.000 lei, acoperea suma pentru plata bunurilor; or, cum în plată nu s-a făcut nicîo mențiune specială, conform art. 1133 C. civ.

din 1864 (aplicabil în speță), „Când în chitanță nu se zice nimic despre imputație, plata trebuie să se impute asupra aceleia din datorii ajunse la termen, pe care debitorul, în acel timp, avea mai mare interes a o desface"; or, este evident că datoria pe care debitorul avea cei mai mare interes sa o achite viza cea privind transferul proprietății, iar nu eventualele plăți de servicii sau daune interese provenind din diferența de schimb valutar. De asemenea, de la ultima plată efectuată nu există dovada niciuniii demers în sensul recuperării presupusei proprietăți a reclamantei pe o perioadă destul de îndelungată, de peste un an, ceea ce conduce la prezumția simplă că, înainte de situația insolvenței debitorului, aceasta acceptase achitarea debitului cu privire ia bunuri; se poate deci prezuma în mod logic că, faptul că ulterior SC S.C.

SRL și SC M. SRL au intrat în faliment, deci recuperarea unui drept de creanță apărea drept dificilă, fiind necesară suportarea concursului și altor creditori (uneori chiar prioritari, cum ar fi creanțele bugetare), a determinat reclamanta să apeleze la acest subterfugiu juridic în încercarea de a prelua din masa credală bunuri efective, iar nu de a solicita un rest de creanță. În aceste condiții, reținând că reclamanta nu era îndreptățită a solicita restituirea bunurilor de la SC S.C. SRL, curtea de apel a constatat că aceasta nu este îndreptățită a o face nici de la cei care au dobândit de la aceasta din urmă, deci, atât față de pârâta inițială, SC M. SRL, cât și de la chemata în garanție, SC E.A.V.G.

SRL, indiferent care dintre acestea ar deține efectiv bunurile (o parte din bunurile) înstrăinate inițial de reclamantă către SC S.C. SRL. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Susține că instanța de apel a interpretat în mod greșit actele juridice deduse judecății, denaturând înțelesul acestora. Astfel, instanța de apel a interpretat greșit actele juridice care formează documentația depusă la dosar, reținând că reclamanta nu a făcut dovada de proprietar al bunurilor solicitate.

Arată că, în realitate, documentele depuse la dosar fac dovada deplină a dreptului de proprietate asupra obiectivului „Amplasament stație mobilă de carburanți" și a bunurilor din componența amplasamentului, respectiv autorizația de construire, Certificatul de urbanism din 26 noiembrie 1999 si raportul de evaluare din 01 martie 2008. De asemenea, consideră că instanța de apel a interpretat greșit și clauzele precontractului de vânzare-cumpărare și a ignorat următoarele: faptul că obiectul precontractului de vânzare-cumpărare și a celorlalte acte adiționale la acesta îl reprezintă stația mobila de distribuție carburanți, în structura stabilită la pct. a, din raportul de evaluare; în actul de vânzare-cumpărare sunt asumate următoarele obligații: art. 2 - prețul stației este de 35.000 euro+T.V.A., art. 3 - plata mărfii se face eșalonat, prin transfer bancar, iar transferul proprietății se face după încasarea ultimei rate sau la date plații integrale a mărfii.

Un alt motiv de recurs se referă la raptul că hotărârea instanței de apel a fost dată cu interpretarea greșită și aplicarea a dispozițiilor art. 1113 C. civ., articol care nu este aplicabil în speță, întrucât SC S.C. SRL și-a recunoscut debitele prin Procesul-verbal de conciliere din 14 noiembrie 2009, a emis documente de plată pentru acoperirea integrala a debitelor, iar documentele de plata au fost refuzate de bancă și învestite la Judecătoria Urziceni cu titlu executoriu. Mai mult, motivațiile curții de apel privind prețul mărfii, obligațiile de plată și de transfer al proprietății, sunt contrazise de obligațiile asumate prin acte de către pârâtă. În concluzie, solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei atacate în sensu!

respingerii apelului și menținerea sentinței pronunțate în primă instanță de Tribunalul Ialomița. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed; Sub un prim aspect, Înalta Curte menționează că recursul care, în reglementarea C. proc. civ. de la 1865, poate fi exercitat împotriva unei hotărâri judecătorești date în apel, este o cate extraordinară de atac ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitaie. Aceste critici de nelegalitate trebuie sa se subsumeze motivelor prevăzute de art. 304 C. proc. civ.; nu pot face obiectul cercetării în recurs stabilirea situației de fapt și interpretarea probelor administrate în cauză (autorizația de construire, Certificatul de urbanism din 26 noiembrie 1999 și raportul de evaluare din 01 martie 2008), întrucât acestea sunt aspecte care vizează temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.

În ceea ce privește dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța constată că acestea au fost invocate doar formal, fără a se formula critici, susceptibile de încadrare în acest motiv de nelegalitate. Astfel, deși arată că instanța de apel a interpretat greșit clauzele precontractului de vânzare-cumpărare, reclamanta nu a dezvoltat nicio critică în acest sens. În consecință, Înalta Curte, reține că singura critică de nelegalitaîe formulată de reclamantă vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1113 C. civ. și se subsumează motivului de nelegalitaîe prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge excepția, nulității recursului, invocată de intimată, prin întâmpinare.

Obiectul cauzei îl reprezintă o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., aspect ce rezultă atât din cererile precizatoare ale reclamantei, cât și din decizia de casare pronunțată de instanța supremă în primul ciclu procesual, acțiunea fiind formulată de reclamanta SC I.I.E. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC M. SRL, care, conform probatoriului administrat, se află în posesia stației de distribuție carburanți. Prin urmare, instanța de apel a analizat acțiunea în revendicare și a constatat că reclamanta nu deține un titlu asupra imobilului-teren pe care se afla stația de carburanți, întrucât SC I.l.E. SRL a avut doar un drept real de folosință asupra terenului, în baza unui contract de concesiune încheiat cu Consiliul Local Bărcănești.

În privința imobiluhu-stație de carburanți, instanța de apel a analizat dacă reclamanta deține un titlu valabil de proprietate și a concluzionat că aceasta nu este îndreptățită ia restituirea bunurilor mobile. Astfel, la data de 25 martie 2008 între reclamanta SC I.I.E. SRL, în calitate de vânzător, și SC S.C. SRL, în calitate de cumpărător, s-a încheiat un precontract de vânzare-cumpărare având ca obiect vânzarea stației mobile de carburanți situată la punctul de lucru al vânzătorului din com. Bărcănești, județul Ialomița. Prețul vânzării a fost stabilit de părți la suma de 35.000 euro, plata urmând a se face în trei rate, conform art. 3 din contract, prin transfer bancar, pe baza facturii fiscale emise de vânzător.

S-a convenit ca transferul proprietății să se facă după încasarea ultimei rate sau Ia data plății integrale a mărfii.

Părțile au convenit prin precontract de vânzare-cumpărare menționat anterior închirierea stației de către cumpărător începând cu data de 01 aprilie 2008, pe o perioadă de 14 luni, iar înțelegerea părților cu privire la închirierea stației respective a fost materializată și prin contractul de închiriere încheiat la data de 08 aprilie 2008, prin care durata contractului a fost stabilită până la data de 08 iunie 2009. Obiectul precontractului de vânzare - cumpărare a fost completat ia data de 01 noiembrie 2009, prin protocolul adițional în care s-a prevăzut că la art. 1 - obiectul contractului se adaugă: „prestarea de servicii și asistență tehnică pentru extinderea capacității stației mobile de distribuție carburanți, întocmirea documentației și depunerea acesteia la autoritățile județene pentru avizarea și aprobarea funcționării stației de distribuție carburanți", procedându-se și ia modificarea de către părți a art. 2 - prețul mărfii, astfel: prețul stației mobile de distribuție carburanți: 30.000 euro; prețul prestărilor de servicii: 5.000 euro, prețurile neincluzând T.V.A.

La data de 14 noiembrie 2009 între cele doua societăți s-a încheiat procesul-verbal de conciliere privind reeșalonarea plăților în cadrul precontractului de vânzare-cumpărare din data de 25 martie 2008 până 3a data de 31 martie 2010, constatându-se că datoria SC S.C. SRL către reclamantă, reactualizată la data de 15 noiembrie 2009, era de 13.716,6 euro, respectiv 60.353 lei (compusă din 13.940 lei restanță la factura din 01 octombrie 2008 + 20.233,04 lei, diferență de curs valutar + 26.180 lei, prestări servicii), urmând ca această sumă să fie achitată la următoarele termene: noiembrie 2009 - 10.000 lei, decembrie 2009 - 10.000 lei, ianuarie 2010 - 120.00 lei, februarie 2010-15.000 lei, martie 2010 - .13.353 lei.

La data de 29 martie 2010 s-a încasat de către SC I.I.E. SRL un bilet la ordin în cuantum de 20.000 lei, astfel cum rezultă din recunoașterea reclamantei din precizările aflate la fila 117 dosar fond, precum și din extrasul de cont aflat la fila 139 dosar fond, iar prin încheierile pronunțate de Judecătoria Urziceni s-a dispus învestirea cu formulă executorie a următoarelor bilete la ordin (refuzate inițial la plată din cauza lipsei totale de disponibil): în cuantum de 10.353 lei, , în cuantum de 10.000 Iei, în cuantum de 10.000 lei și în cuantum de 10.000 lei. Din examinarea clauzelor contractuale rezultă că părțile nu au convenit asupra modului de imputare a plății, iar debitorul nu a făcut imputația plății, sumele urmând a fi fost reținute prin ordin de plată.

De asemenea, în nici un bilet la ordin emis de debitoare nu există vreo mențiune specială cu privire la obiectul (destinația) plăților. Or, în cazul în care imputația plății nu a fost făcută nici de către creditor, și nici de către debitor, aceasta se va îndeplini în armonie cu principiile consacrate de art. 1113 C. civ. după cum urmează: dacă o datorie este scadentă și alta nescadentă, plata se impută asupra celei scadente, chiar dacă debitorul avea mai mare interes s-o stingă pe cealaltă; în cazul în care toate datoriile sunt ajunse la scadență, imputația plății se va face asupra aceleia dintre ele care este mai oneroasă pentru debitor, adică una pe care el avea mai mare interes să o stingă; dacă toate datoriile sunt scadente și deopotrivă de oneroase, imputația se va face asupra celei mai vechi dintre ele; atunci când toate datoriile sunî scadente, deopotrivă de oneroase și au aceeași vechime, plata se va imputa proporțional asupra fiecăreia dintre ele.

Dispozițiile legale care reglementează imputația plății au caracter supletiv, fiind la suverana apreciere a instanței pe baza probelor administrate, împrejurarea că o sumă achitată a fost imputată asupra unei anumite datorii. Față de cele expuse mai sus, se constată că, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea principiilor înscrise în art. 1113 C. civ. privitoare la imputația legală a plății, prin raportare la probatoriul administrat, și a considerat că biletul ia ordin încasat de reclamantă la data de 29 martie 2010, în cuantum de 20.000 lei, acoperea suma restantă de 13.940 lei, restantă la factura din 01 octombrie 2008 (astfel cum reiese din procesul-verbal de conciliere privind reeșalonarea plăților în cadrul precontractului de vânzare-cumpărare), prevăzută pentru transferul dreptului de proprietate.

De altfel, reclamanta a acceptat și încasat ordinul de piață la data de 29 martie 2010, astfel că nu mai putea să ceară ca această plată să fie imputată asupra unei alte datorii decât cea pe care pârâta avea cel mai mare interes să o achite și care viza transferul proprietății. Pe de altă parte, este de observat că, deși reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în revendicare, criticiie pe care le-a formulat în cadrul memoriului de recurs nu fac decât, să antameze modul în care au fost efectuate plățile ce decurg din raporturile contractuale dintre părți, ceea ce echivalează cu nemulțumirea acesteia față de soluția dată de instanța de apei, prin raportare la situația de fapt și modul de examinare a probelor, cu nesocotirea dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ. și ignorând că instanța supremă a statuat irevocabil că obiectul cauzei îi reprezintă o acțiune în revendicare. Potrivit celor anterior redate, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC I.I.E. SRL împotriva Deciziei nr. 1084 din 13 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 iunie 2015.