ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1508/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1508/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 53/A din 05

iunie 2012 pronunțată de Tribunalul Ialomița

în Dosarul nr. 1469/330/2011 s-a admis apelul declarat de

apelanta SC M. SRL. - societate în insoivență, prin Cabinet Individual de

Insolvența A.V., împotriva sentinței civile nr. 379 din 08 martie 2012

pronunțată de Judecătoria Urziceni, care a fost anulată în tot și s-a reținut

cauza spre judecare în fond.

Inițial, prin

cererea formulată la Judecătoria Urziceni, reclamanta SC I.I.E. SRL a chemat în

judecată pe pârâta SC M. SRL., solicitând revendicarea și evacuarea acesteia

din imobilul „Amplasament stație mobilă de carburanți'', situat în com.

Bărcănești, județul Ialomița, pe care aceasta îl ocupă fără drept de la data de

18 noiembrie 2009.

S-a mai

solicitat de către reclamantă obligarea pârâtei să îi predea toate bunurile din

inventarul stației mobile de carburanți, menționate în precontractui de

vânzare-cumpărare, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În

motivarea acțiunii reclamanta a arătat că este proprietara imobilului situat în

comuna Bărcănești, județul Ialomița, conform autorizației de construire din 18

decembrie 2000 eliberată de Primăria com. Bărcănești, imobilul fiind folosit,

cu acordul său, de SC S.C. SRL Urziceni, cu care încheiase un precontract de

vânzare-cumparare având ca obiect acel imobil. în paralel, s-a încheiat și un

contract de închiriere a imobilului până la transferul proprietății asupra

stației care ar fi operat la momentul achitării integrale a prețului acesteia.

Cum SC S.C. SRL nu a achitat In totalitate prețul până ia intrarea sa în

insolvență, transferul proprietății nu a avut loc, însă administratorul acestei

societăți tară niciun drept, a încredințat acest imobil societății pârâte care

îl folosește în prezent, refuzând să îl elibereze, în ciuda multiplelor

solicitări ce i-au fost adresate.

În drept

acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1864.

Ulterior,

reclamanta a depus cereri precizatoare la dosar prin care a învederat că

obiectul acțiunii sale cuprinde două capete de cerere, respectiv: revendicarea

imobilului „Amplasament stație mobilă de carburanți", situat în com.

Bărcănești, județul Ialomița, pârâta urmând a fs obligată să îi lase în deplină

proprietate și posesie imobilul împreună cu toate construcțiile și bunurile

mobile afectate acestora; obligarea societății pârâte să îi predea toate

bunurile din inventarul stației mobile de carburanți menționate în

precontractul de vânzare-cumpărare, respectiv: 2 rezervoare tip container, a

10.000 litri fiecare, cu 2 pompe de distribuție; o pompă cu calculator

electronic; o pompă cu calculator mecanic ; o pompă de transvazare.

În cauză,

pârâta SC M. SRL. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei calității

procesuale pasive a sa, învederând că nici SC I.I.E. SRL și nici ea nu au

calitatea de proprietar al stației mobile de carburant.

Pe fondul

cauzei a susținut că acțiunea urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât a

fost promovată de un neproprietar,

În dosar a

fost formulată, încă de la Judecătoria Urziceni, de către reclamantă, cerere de

chemare în garanție a SC B.S.G. SRL, prin care s-a solicitat instanței, în

cazul în care se va dovedi că această societate este actuala posesoare a

bunurilor revendicate, să fie obligată sa îi lase în deplină proprietate și

posesie imobilul împreună cu toate construcțiile și bunurile mobile afectate

acestora, precum și să îî predea toate bunurile din inventarul stației mobile

de carburanți, așa cum sunt prevăzute în precontractul de vânzare-cumpărare.

Chemata în

garanție SC E.S.G. SRL a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea

cererii, precizând că nu are calitate de a sta în fața instanței de judecată.

Părțile au

înțeles să se folosească, în condițiile art. 160 C. proc. civ., de probele

administrate în instanța necompetentă.

Prin sentința

civilă nr. 2838 din 23 octombrie 2012, pronunțată de secția civilă, a

Tribunalului Ialomița

s-a

dispus respingerea excepției lipsei calității

procesuale

active, ca neîntemeiată, respingerea excepția lipsei calității procesuale

pasive, ca neîntemeiată, admiterea acțiunii formulate de reclamanta SC I.I.E.

SRL, obligarea pârâtei SC M. SRL. să lase în deplina proprietate și posesie

reclamantei SC I.I.E. SRL imobilul stație mobilă de carburanți, situat în com.

Bărcănești, județul Ialomița, obligarea pârâtei să predea reclamantei bunurile

din inventarul stației mobile de carburanți menționate în antecontractui de

vânzare-cumpărare, respingerea ca rămasă iară obiect excepția invocată de

chemata în garanție SC E.A.S.G. SRL privind lipsa calității sale procesuale

pasive, obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 3,611 lei

reprezentând cheltuieli de judecată.

Analizând

excepția lipsei calității procesuale active invocată de către pârâtă prin

întâmpinare, instanța de fond a reținut următoarele:

La data de 25

martie 2008 între reclamanta SC I.I.E. SRL, în calitate de vânzător, și SC S.C.

SRL, în calitate de cumpărător, s-a încheiat un precontract de

vânzare-cumpărare având ca obiect vânzarea stației mobile de carburanți situată

la punctul de lucru al vânzătorului din comuna Bărcănești, județui Ialomița,

compusă din 2 rezervoare tip container, a 10.000 litri fiecare, cu două pompe

de distribuție, o pompă cu calculator electronic și o pompă cu calculator

mecanic, pompă de transvazare.

Prețul

vânzării a fost stabilit de părți la suma de 35.000 euro, plata urmând a se

face în trei rate, conform art. 3 din contract, prin transfer bancar, pe baza

facturii fiscale emise de vânzător. S-a convenit ca transferul proprietății să

se facă după încasarea ultimei rate sau la data plății integrale a mărfii.

Înscrisurile depuse

la dosar probează că reclamanta deținea respectiva stație de distribuție

carburanți în baza autorizației de construire din 18 decembrie 2000, iar

terenul în suprafață de 2.200 mp pe care a fost edificată, a fost concesionat de

la Consiliul Local ai com. Bărcănești, județul Ialomița, prin contractul de

concesiune din 17 mai 2000 încheiat de acesta.

întrucât

SC S.C. SRL a dorit punerea în funcțiune cât mai urgentă a stației de

carburant, părțile au convenit prin precontract de vânzare-cumpărare menționat

anterior închirierea stației de către cumpărător începând cu data de 01 aprilie

2008, pe o perioadă de 14 luni. Înțelegerea părților cu privire la închirierea

stației respective a fost materializată și prin contractul de închiriere

încheiat la data de 08 aprilie 2008, prin care durata contractului a fost

stabilită până la data de 08 iunie 2009. Totodată, s-a prevăzut în contract că

subînchirierea bunului este posibilă numai cu acordul locatoarei.

Obiectul

precontractuluî de vânzare - cumpărare a fost completat la data de 01 noiembrie

2009, prin protocolul adițional în care s-a prevăzut că la art. 1 - obiectul

contractului se adaugă: „prestarea de servicii și asistență tehnică pentru

extinderea capacității stației mobile de distribuție carburanți, întocmirea

documentației și depunerea acesteia la autoritățile județene pentru avizarea și

aprobarea funcționării stației de distribuție carburanți",

procedându-se

și la modificarea de către părți a art. 2 - prețul mărfii, astfel: prețul

stației mobile de distribuție carburanți: 30.000 euro; prețul prestărilor de

servicii: 5.000 euro, prețurile neincluzând T.V.A.

În baza

precontractului de vânzare-cumpărare reclamanta a emis mai multe facturi

fiscale acceptate la plată de către SC S.C. SRL

La data de 14

februarie 2009 între ceie două societăți s-a încheiat procesul-verbal de

conciliere privind reeșalonarea plăților în cadrul precontractului de

vânzare-cumpărare din data de 25 martie 2008 până la data de 31 martie 2010,

constatându-se că datoria SC S.C. SRL către reclamantă, reactualizată la data

de 15 noiembrie 2009, era de 13.716,6 euro, respectiv 60.353 lei.

Deși se

pretinde de către pârâtă că SC S.C. SRL a achitat întreg debitul pe care îl

avea față de reclamantă în baza precontractului de vânzare-cumpărare încheiat

la data de 25 martie 2008, nu face nicio dovadă în acest sens, înscrisul depus

la dosar de aceasta în vederea probării susținerilor sale, respectiv „situația

furnizorilor" nefiind de natură a proba acest aspect.

Ca

atare, neachitându-se în integralitate prețul precontractului de

vânzare-cumpărare, așa cum SC S.C. SRL și-a asumat obligația, rezultă că nu a

operat transferul proprietății cu privire la stația de distribuție carburanți

în patrimoniul acestei societății, bunul respectiv rămânând în proprietatea

reclamantei.

Pe cale de

consecință, excepția lipsei calității procesuale active s-a constatat a fi

neîntemeiată.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtă prin

întâmpinare, s-a reținut că, în cazul acțiunii în revendicare, care este

acțiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere

restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar, calitatea procesuală

pasivă o are cel aflat în această ultimă situație.

În cauză, din

declarațiile martorilor audiați, a rezultat că, cea care se afla, la data

sesizării judecătoriei Urziceni, în posesia stației de distribuție carburanți,

aflată în proprietatea reclamantei, era SC M. SRL, aspect confirmat și prin

adresa din 05 iulie 2011 a SC E. SA, potrivit cu care societatea pârâtă are

calitatea de consumator de energie electrică pentru locul de consum Stație Peco

- Bărcănești.

În ședința

publică din 23 octombrie 2012, așa cum rezultă din practicaua

sentinței,

în care au fost consemnate dezbaterile, apărătorul pârâtei a

recunoscut

că în prezent stația în litigiu se află în posesia SC M. SRL.

Pe cale de consecință, instanța a

respins, ca neîntemeiată, și excepția

lipsei calității

procesuale pasive.

Pe

fondul cauzei, deși pârâta pretinde că SC S.C. SRL i-a transmis proprietatea

asupra stației respective, sens în care depune factura fiscală din 18 noiembrie

2009, această afirmație nu a fost primită de către instanța, având în vedere că

dreptul de proprietate nu a făcut parte din patrimoniul SC S.C. SRL, astfel că

aceasta nu putea să-i transmită ceea ce nu avea.

Având în

vedere că reclamanta a făcut dovada atât a faptului că este proprietara stației

de distribuție carburanți, cât și a faptului că pârâta este posesoarea bunului,

în condițiile în care pârâta nu a probat că are un titlu valabil de proprietate

asupra stației de distribuție carburanți, instanța a apreciat acțiunea ca fiind

întemeiată.

Cum cererea de

chemare în garanție a SC E.S.G. SRL are un caracter subsidiar față de cererea

formulată împotriva pârâtei, reținând că, chemata în garanție a susținut că nu

are calitate procesuală pasivă, tribunalul, față de soluția de admitere a

cererii principale, a considerat lipsită de obiect excepția invocată de chemata

în garanție.

În temeiul

art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de

3.611 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâta

solicitând

admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate, cu consecința

respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată.

În

motivare a arătat că acțiunea este inadmisibilă, întrucât se solicită

revendicarea imobiliară a unei stații mobile de carburanți.

În al doilea

rând se arată că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată întrucât se

solicită revendicarea și evacuarea de pe anumite bunuri cu privire la care sunt

încheiate în mod valabil un precontract de vânzare-cumpărare, respectiv un

contract de închiriere. Astfel, dacă se analizau în mod corect înscrisurile

depuse la dosarui cauzei s-ar fi observat că s-a achitat suma de 138.435, 6

lei, adică mai mult decât suma facturată cu factura de vânzare din 01 octombrie

societatea reclamantă care se regăsește la fila 67 din dosarul de fond, prin

care aceasta înștiințează că a vândut stația de distribuție carburant și a

predat cumpărătoarei toate echipamentele și documentele bunurilor vândute.

Chemata în

garanție SC E.S.G. SRL a declarat recurs.

În motivarea

acestuia a arătat că, prin modalitatea de soluționare, rămâne nelămurit

aspectul societății chemate în garanție întrucât atât chemata în garanție, cât

și pârâta, nemaifiind în posesia obiectului prezentului dosar nu mai au ce

preda. De asemenea, o astfel de acțiune nu putea fi promovată în sensul unei

revendicări imobiliare când chiar obiectul este o stație mobilă de carburant,

și, evident, nu se poate evacua atâta timp cât cel ce race solicitarea nu este

nici titularul dreptului de proprietate, nici titularul dreptului de

concesiune.

Cererile

de recurs au fost înregistrate pe rolul secției a IV-a civilă, a Curții, de

Apel București, care, prin încheierea din 27 februarie 2013, a dispus scoaterea

cauzei de pe rol și trimiterea dosarului spre competentă soluționare

completelor specializate în materia litigiilor comerciale din cadrul aceleiași

instanțe

Cauza a fost

înregistrată pe rolul secției a V-a, a Curții de Apel București sub nr. 1748/2/2013.

După

înregistrarea pe rolul secției, civile cu profesioniști intimata - reclamantă a

depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor.

Prin

încheierea din 04 iunie 2013, curtea de apel a calificat calea de atac drept

apel.

Prin Decizia

civilă nr. 297/2013, Curtea de apel București, secția a V-a civilă,

a admis apelurile formulate de pârâtă

și de chemata în garanție, a desființat în tot sentința atacată și, în baza art.

36 din Legea nr. 85/2006 a constatat operată suspendarea de drept a judecării

cauzei, în stadiul procesual al judecării în fond.

În

motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că, în speță,

conform extrasului O.R.C. depus încă de la 19 noiembrie 2011, pe când cauza se

afla pe rolul primei instanțe de fond (stabilită ulterior drept necompetentă}

rezultă că pârâta SC M. SRL. se afla în procedura insoivenței în aceste

condiții, o acțiune care are ca scop scoaterea din patrimoniul acesteia a unor

bunuri era suspendată de drept, instanța trebuind doar să constate această situație,,

în raport de dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Reținând că,

ulterior, în mod corect Tribunalul Ialomița a constatat că Tribunalul era

instanța competentă material, față de obiectul cererii introductive, această

instanță, după constatarea competenței, trebuia să facă aplicarea normei

premenționate, în sensul constatării operării suspendării de drept, raporturile

juridice de conflict dintre părți urmând a trece în sarcina de soluționare a

judecătorului sindic și urmând a fi guvernate de legislația specială (evident,

cu condiția ca acestea să-și manifeste,confbrm principiului disponibilității,

voința de a apela/interveni în respectiva procedură, în condițiile procedurale

ale acesteia). A accepta orice soluție contrară, în sensul de a trece la

judecarea cauzei și stabilirea drepturilor și obligațiilor corelative invocate

de părți ar însemna, pe lângă încălcarea cei puțin implicită a unei competențe

funcționale a judecătorului-sindic și o eludare a posibilității de apărare în

contradictoriu a drepturilor lor, acordată de Legea nr. 85/2006 tuturor

creditorilor unui debitor insolvent, iar nu numai celui ce revendică anumite

bunuri mobile/imobile, pretins aflate în patrimoniul pârâtului insolvent"

.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta.

Prin Decizia

civilă nr. 1409 din 15 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție

a admis recursul și a casat decizia

recurata, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În motivarea

deciziei s-a arătat că, acțiunea în revendicare care face obiectul prezentei

cauze, astfel cum a fost precizată, nu este o acțiune în realizarea creanței

împotriva averii debitorului de natura celor vizate de art. 36 din Legea nr. 85/2006,

fiind o acțiune prin care se urmărește valorificarea unui drept real și nu a

unui drept de creanță, asupra pârâtei SC M. SRL. în privința căreia s-a

declanșat procedura insoivenței.

Argumentul

instanței de apel potrivit căruia soluția îmbrățișată ar fi și consecința

respectării competenței funcționale a judecătorului sindic nu poate fi reținut

întrucât dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 face trimitere

neechivocă la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar

și/sau al lichidatorului judiciar, precum și la cererile de natură judiciară aferente

procedurii insoivenței, iar în cauză nu se identifică atare procese și

cereri

care să decurgă din măsurile dispuse în cursul derulării procedurii

insolvenței.

În consecință, s-a reținut că în mod

eronat s-a apreciat asupra incidenței în cauza a prevederilor art. 36 din Legea

nr. 85/2006 și s-a dispus suspendarea judecării cauzei pe parcursul procedurii

insolvenței atât timp cât obiectul prezentei acțiuni nu urmărește realizarea

vreunei creanțe asupra societății pârâte față de care s-a deschis procedura

insolvenței.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a, sub nr. de Dosar

1748/2/2013*.

Prin Decizia

civilă nr. 1084 din 13 noiembrie 2014, Curtea de Apel București,

secția a V-a civilă, a admis apelurile

formulate de pârâta SC M. SRL prin lichidator judiciar Cabinet de Insolvență A.V.,

și de chemata în garanție SC E.S.G. SRL, împotriva sentinței civile nr. 2838

din 23 octombrie 2012, pronunțată de secția civilă, a Tribunalului Ialomița în

Dosarul nr. 1469/330/2011 având ca obiect acțiune în revendicare și evacuare,

în contradictoriu cu intimata reclamantă SC I.I.E. SRL, a schimbat sentința

apelată, în sensul că a. respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată

și a respins cererea de chemare în garanție, ca nefondată.

În motivarea

acestei decizii, instanța de ape! a reținut următoarele:

Ca efect al

deciziei de casare apare stabilită de manieră irevocabilă natura juridică

principală de acțiune în revendicare a acțiunii principale formulate, precum și

faptul că, fiind o acțiune care urmărește valorificarea unui drept real

(indiferent de faptul că acesta s-ar putea afla și în patrimoniul debitorului

insolvent) aceasta nu trebuie suspendată, ci trebuie să se soluționeze, chiar

dacă acest lucru ar putea conduce la extragerea unor bunuri din masa celor

urmaribile de creditorii concursuali.

În ceea ce

privește modalitatea de soluționare de către instanța de fond a excepțiilor

lipsei calității procesuale active a reclamantei, respectiv a lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei, curtea de apel a considerat că acestea au fost

corect soluționate întrucât, pe calea stabilirii calităților procesuale nu se

poate tranșa chiar fondul raportului juridic litigios; astfel, pentru ca

reclamanta să aibă calitate procesuală, este suficient ca ea să se afirme,

într-o acțiune în revendicare, că este proprietar neposesor; faptul că este

într-adevăr așa, trebuie verificat cu ocazia soluționării litigiului pe fond;

în speță, reclamanta afirmă aceste calități; în ceea ce privește pârâta,

aceasta trebuie indicată, în cadrul unei acțiuni în revendicare ca fiind

posesorul neproprietar; de asemenea aceasta este situația ipoteză afirmată în

speță, apărările acesteia vizând aspecte ale calităților reclamantului urmând a

fi analizate pe fondul raportului juridic de conflict.

În ceea ce

privește fondul pretențiilor s-a reținut că reclamanta nu face presupusa dovadă

de proprietar al bunurilor solicitate; astfel, ea nu avea decât un drept real

de folosință asupra terenului pe care se afla stația de carburanți, sub forma

unui contract de concesiune (din 17 mai 2000), care, și acesta apare a fi

concesionat ulterior de către Consiliul Local Bărcănești către SC S.C. SRL

(contractul de concesiune din 17 februarie 2009), persoana de la care deține

bunurile pârâta; implicit nu se poate vorbi de o „evacuare"

întrucât

aceasta ar putea privi doar o evacuare dintr-un imobil, iar, strict pe aspectul

bunului imobil teren reclamanta nu apare ca fiind nici proprietar și nici măcar

actual concesionar.

În ceea ce

privește bunurile mobile s~a reținut ca acestea au făcut obiectul

„precontractului de vânzare-cumpărare din 25 martie 2008" ce prevedea atât

închirierea acestora, cât și vânzarea lor în contul prețului achitat drept

chirie, contract ce apare ca fiind modificat prin protocolul adițional din 01

noiembrie 2009, ce prevede drept preț ai proprietății mobile 30.000 euro,

restul de 5.000 euro fiind un preț al prestărilor de servicii; or, în aceste condiții,

doar dacă SC S.C. SRL nu ar fi plătit prețul mărfii s-ar putea considera că nu

ar fi operat între părți transferul de proprietate, pentru restul de 5.000 euro

reclamanta putând solicita cel mult suma, cu eventuale daune interese; mai

mult, conform procesului verbal de conciliere din 14 noiembrie 2009, restanța

la factura ce viza bunurile mobile (din 01 octombrie 2008) era de 13.940 lei,

restul fiind „diferență curs valutar - 20.233,04 lei" și „prestări

servicii 26.180 lei"; or, în aceste condiții decontarea biletului la ordin

din 29 martie 2010, în valoare de 20.000 lei, acoperea suma pentru plata

bunurilor; or, cum în plată nu s-a făcut nicîo mențiune specială, conform art. 1133

C. civ. din 1864 (aplicabil în speță), „Când în chitanță nu se zice nimic

despre imputație, plata trebuie să se impute asupra aceleia din datorii ajunse

la termen, pe care debitorul, în acel timp, avea mai mare interes a o

desface"; or, este evident că datoria pe care debitorul avea cei mai mare

interes sa o achite viza cea privind transferul proprietății, iar nu

eventualele plăți de servicii sau daune interese provenind din diferența de

schimb valutar.

De

asemenea, de la ultima plată efectuată nu există dovada niciuniii demers în

sensul recuperării presupusei proprietăți a reclamantei pe o perioadă destul de

îndelungată, de peste un an, ceea ce conduce la prezumția simplă că, înainte de

situația insolvenței debitorului, aceasta acceptase achitarea debitului cu

privire ia bunuri; se poate deci prezuma în mod logic că, faptul că ulterior SC

S.C. SRL și SC M. SRL au intrat în faliment, deci recuperarea unui drept de

creanță apărea drept dificilă, fiind necesară suportarea concursului și altor

creditori (uneori chiar prioritari, cum ar fi creanțele bugetare), a determinat

reclamanta să apeleze la acest subterfugiu juridic în încercarea de a prelua

din masa credală bunuri efective, iar nu de a solicita un rest de creanță.

În aceste

condiții, reținând că reclamanta nu era îndreptățită a solicita restituirea

bunurilor de la SC S.C. SRL, curtea de apel a constatat că aceasta nu este

îndreptățită a o face nici de la cei care au dobândit de la aceasta din urmă,

deci, atât față de pârâta inițială, SC M. SRL, cât și de la chemata în garanție,

SC E.A.V.G. SRL, indiferent care dintre acestea ar deține efectiv bunurile (o

parte din bunurile) înstrăinate inițial de reclamantă către SC S.C. SRL.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta, indicând motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Susține

că instanța de apel a interpretat în mod greșit actele juridice deduse

judecății, denaturând înțelesul acestora. Astfel, instanța de apel a

interpretat

greșit actele juridice care formează documentația depusă la dosar, reținând că

reclamanta nu a făcut dovada de proprietar al bunurilor solicitate. Arată că,

în realitate, documentele depuse la dosar fac dovada deplină a dreptului de

proprietate asupra obiectivului „Amplasament stație mobilă de carburanți"

și a bunurilor din componența amplasamentului, respectiv autorizația de

construire, Certificatul de urbanism din 26 noiembrie 1999 si raportul de

evaluare din 01 martie 2008.

De asemenea,

consideră că instanța de apel a interpretat greșit și clauzele precontractului

de vânzare-cumpărare și a ignorat următoarele: faptul că obiectul

precontractului de vânzare-cumpărare și a celorlalte acte adiționale la acesta

îl reprezintă stația mobila de distribuție carburanți, în structura stabilită

la pct. a, din raportul de evaluare; în actul de vânzare-cumpărare sunt asumate

următoarele obligații: art. 2 - prețul stației este de 35.000 euro+T.V.A., art.

3 - plata mărfii se face eșalonat, prin transfer bancar, iar transferul

proprietății se face după încasarea ultimei rate sau la date plații integrale a

mărfii.

Un alt motiv

de recurs se referă la raptul că hotărârea instanței de apel a fost dată cu

interpretarea greșită și aplicarea a dispozițiilor art. 1113 C. civ., articol

care nu este aplicabil în speță, întrucât SC S.C. SRL și-a recunoscut debitele

prin Procesul-verbal de conciliere din 14 noiembrie 2009, a emis documente de

plată pentru acoperirea integrala a debitelor, iar documentele de plata au fost

refuzate de bancă și învestite la Judecătoria Urziceni cu titlu executoriu. Mai

mult, motivațiile curții de apel privind prețul mărfii, obligațiile de plată și

de transfer al proprietății, sunt contrazise de obligațiile asumate prin acte

de către pârâtă.

În concluzie,

solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei

atacate în sensu! respingerii apelului și menținerea sentinței pronunțate în

primă instanță de Tribunalul Ialomița.

Examinând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed;

Sub un prim

aspect, Înalta Curte menționează că recursul care, în reglementarea C. proc. civ.

de la 1865, poate fi exercitat împotriva unei hotărâri judecătorești date în

apel, este o cate extraordinară de atac ce poate fi exercitată exclusiv pentru

motive de nelegalitaie.

Aceste

critici de nelegalitate trebuie sa se subsumeze motivelor prevăzute de art. 304

C. proc. civ.;

nu pot

face obiectul cercetării în recurs stabilirea situației de fapt și

interpretarea probelor administrate în cauză (autorizația de construire,

Certificatul de urbanism din 26 noiembrie 1999 și raportul de evaluare din 01 martie

2008), întrucât acestea sunt aspecte care vizează temeinicia, iar nu

legalitatea hotărârii atacate.

În ceea ce

privește dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța constată că

acestea au fost invocate doar formal, fără a se formula critici, susceptibile

de încadrare în acest motiv de nelegalitate. Astfel, deși arată că instanța de

apel a interpretat greșit clauzele precontractului de vânzare-cumpărare,

reclamanta nu a dezvoltat nicio critică în acest sens.

În

consecință, Înalta Curte, reține că singura critică de nelegalitaîe formulată

de reclamantă vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1113 C. civ. și se

subsumează motivului de nelegalitaîe prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

motiv pentru care va respinge excepția, nulității recursului, invocată de

intimată, prin întâmpinare.

Obiectul

cauzei îl reprezintă o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480

C. civ., aspect ce rezultă atât din cererile precizatoare ale reclamantei, cât

și din decizia de casare pronunțată de instanța supremă în primul ciclu

procesual, acțiunea fiind formulată de reclamanta SC I.I.E. SRL, în

contradictoriu cu pârâta SC M. SRL, care, conform probatoriului administrat, se

află în posesia stației de distribuție carburanți.

Prin

urmare, instanța de apel a analizat acțiunea în revendicare și a constatat că

reclamanta nu deține un titlu asupra imobilului-teren pe care se afla stația de

carburanți, întrucât SC I.l.E. SRL a avut doar un drept real de folosință

asupra terenului, în baza unui contract de concesiune încheiat cu Consiliul

Local Bărcănești.

În

privința imobiluhu-stație de carburanți, instanța de apel a analizat dacă

reclamanta deține un titlu valabil de proprietate și a concluzionat că aceasta

nu este îndreptățită ia restituirea bunurilor mobile.

Astfel,

la data de 25 martie 2008 între reclamanta SC I.I.E. SRL, în calitate de

vânzător, și SC S.C. SRL, în calitate de cumpărător, s-a încheiat un

precontract de vânzare-cumpărare având ca obiect vânzarea stației mobile de

carburanți situată la punctul de lucru al vânzătorului din com. Bărcănești,

județul Ialomița.

Prețul

vânzării a fost stabilit de părți la suma de 35.000 euro, plata urmând a se

face în trei rate, conform art. 3 din contract, prin transfer bancar, pe baza

facturii fiscale emise de vânzător. S-a convenit ca transferul proprietății să

se facă după încasarea ultimei rate sau Ia data plății integrale a mărfii.

Părțile

au convenit prin precontract de vânzare-cumpărare menționat anterior

închirierea stației de către cumpărător începând cu data de 01 aprilie 2008, pe

o perioadă de 14 luni, iar înțelegerea părților cu privire la închirierea

stației respective a fost materializată și prin contractul de închiriere

încheiat la data de 08 aprilie 2008, prin care durata contractului a fost stabilită

până la data de 08 iunie 2009.

Obiectul

precontractului de vânzare - cumpărare a fost completat ia data de 01 noiembrie

2009, prin protocolul adițional în care s-a prevăzut că la art. 1 - obiectul

contractului se adaugă: „prestarea de servicii și asistență tehnică pentru

extinderea capacității stației mobile de distribuție carburanți, întocmirea

documentației și depunerea acesteia la autoritățile județene pentru avizarea și

aprobarea funcționării stației de distribuție carburanți", procedându-se

și ia modificarea de către părți a art. 2 - prețul mărfii, astfel: prețul

stației mobile de distribuție carburanți: 30.000 euro; prețul prestărilor de

servicii: 5.000 euro, prețurile neincluzând T.V.A.

La data de 14

noiembrie 2009 între cele doua societăți s-a încheiat procesul-verbal de conciliere

privind reeșalonarea plăților în cadrul

precontractului de vânzare-cumpărare

din data de 25 martie 2008 până 3a data de 31 martie 2010, constatându-se că datoria

SC S.C. SRL către reclamantă, reactualizată la data de 15 noiembrie 2009, era

de 13.716,6 euro, respectiv 60.353 lei (compusă din 13.940 lei restanță la

factura din 01 octombrie 2008 + 20.233,04 lei, diferență de curs valutar +

26.180 lei, prestări servicii), urmând ca această sumă să fie achitată la

următoarele termene: noiembrie 2009 - 10.000 lei, decembrie 2009 - 10.000 lei,

ianuarie 2010 - 120.00 lei, februarie 2010-15.000 lei, martie 2010 - .13.353 lei.

La data

de 29 martie 2010 s-a încasat de către SC I.I.E. SRL un bilet la ordin în

cuantum de 20.000 lei, astfel cum rezultă din recunoașterea reclamantei din

precizările aflate la fila 117 dosar fond, precum și din extrasul de cont aflat

la fila 139 dosar fond, iar prin încheierile pronunțate de Judecătoria Urziceni

s-a dispus învestirea cu formulă executorie a următoarelor bilete la ordin

(refuzate inițial la plată din cauza lipsei totale de disponibil): în cuantum

de 10.353 lei, , în cuantum de 10.000 Iei, în cuantum de 10.000 lei și în

cuantum de 10.000 lei.

Din examinarea

clauzelor contractuale rezultă că părțile nu au convenit asupra modului de

imputare a plății, iar debitorul nu a făcut imputația plății, sumele urmând a

fi fost reținute prin ordin de plată. De asemenea, în nici un bilet la ordin

emis de debitoare nu există vreo mențiune specială cu privire la obiectul

(destinația) plăților.

Or, în cazul

în care imputația plății nu a fost făcută nici de către creditor, și nici de

către debitor, aceasta se va îndeplini în armonie cu principiile consacrate de art.

1113 C. civ. după cum urmează: dacă o datorie este scadentă și alta nescadentă,

plata se impută asupra celei scadente, chiar dacă debitorul avea mai mare

interes s-o stingă pe cealaltă; în cazul în care toate datoriile sunt ajunse la

scadență, imputația plății se va face asupra aceleia dintre ele care este mai

oneroasă pentru debitor, adică una pe care el avea mai mare interes să o

stingă; dacă toate datoriile sunt scadente și deopotrivă de oneroase, imputația

se va face asupra celei mai vechi dintre ele; atunci când toate datoriile sunî

scadente, deopotrivă de oneroase și au aceeași vechime, plata se va imputa

proporțional asupra fiecăreia dintre ele.

Dispozițiile

legale care reglementează imputația plății au caracter supletiv, fiind la

suverana apreciere a instanței pe baza probelor administrate, împrejurarea că o

sumă achitată a fost imputată asupra unei anumite datorii.

Față de

cele expuse mai sus, se constată că, în mod corect instanța de apel a făcut

aplicarea principiilor înscrise în art. 1113 C. civ. privitoare la imputația

legală a plății, prin raportare la probatoriul administrat, și a considerat că

biletul ia ordin încasat de reclamantă la data de 29 martie 2010, în cuantum de

20.000 lei, acoperea suma restantă de 13.940 lei, restantă la factura din 01

octombrie 2008 (astfel cum reiese din procesul-verbal de conciliere privind

reeșalonarea plăților în cadrul precontractului de vânzare-cumpărare),

prevăzută pentru transferul dreptului de proprietate.

De altfel,

reclamanta a acceptat și încasat ordinul de piață la data de 29 martie 2010,

astfel că nu mai putea să ceară ca această plată să fie imputată asupra unei

alte datorii decât cea pe care pârâta avea cel mai mare interes să o achite și

care viza transferul proprietății.

Pe de

altă parte, este de observat că, deși reclamanta a învestit instanța cu o

acțiune în revendicare, criticiie pe care le-a formulat în cadrul memoriului de

recurs nu fac decât, să antameze modul în care au fost efectuate plățile ce

decurg din raporturile contractuale dintre părți, ceea ce echivalează cu

nemulțumirea acesteia față de soluția dată de instanța de apei, prin raportare

la situația de fapt și modul de examinare a probelor, cu nesocotirea

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. și ignorând că instanța supremă a statuat

irevocabil că obiectul cauzei îi reprezintă o acțiune în revendicare.

Potrivit celor

anterior redate, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC I.I.E. SRL împotriva Deciziei nr. 1084

din 13 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 04 iunie 2015.