ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5062/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5062/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

La data de 23 martie

2009 reclamantul P.R.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata daunelor

morale în cuantum de 1.200.000 EURO pentru prejudiciul suferit urmare a

condamnării cu caracter politic și măsuri administrative cu caracter politic la

care a fost supus el și părinții săi P.M. și P.C. Reclamantul a solicitat

instanței de judecată să constate și caracterul politic al măsurilor

administrative îndreptate împotriva părinților săi, dar și a sa personal.

În motivarea cererii

sale, reclamantul a arătat că acțiunile întreprinse de Statul Român asupra

tatălui său P.M., asupra mamei sale P.C. și asupra sa personal, sunt

următoarele:

- prin Sentința

penală nr. 287 din 9 iunie 1960 a Tribunalului Militar București, tatăl său

P.M. a fost condamnat Ia 5 ani închisoare corecțională și la 3 ani interdicție

corecțională, cu suspendarea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 58 pct.

2-5 C. pen. pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de

art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. De asemenea, s-a dispus confiscarea totală a

averii personale a condamnatului în baza art. 25 pct. 6 C. pen.

În conformitate cu

Legea nr. 221/2009, art. 1 pct. 1 și 2 lit. a), condamnarea suferită de tatăl

său constituie de drept condamnare cu caracter politic.

Acesta a executat în

întregime pedeapsa cu închisoare în perioada 1959-1964, așa după cum rezultă

din biletul de eliberare nr. 4003/1964, eliberat de Formațiunea 0622 Aiud,

depus la dosar în copie.

Eliberat din

închisoare, grav bolnav de plămâni, tatăl sau a suferit peste zece intervenții

chirurgicale, în cele din urma decedând la 26 septembrie 1972.

În toata perioada

detenției tatăl sau, ca și în perioada premergătoare, practic de la naștere,

atât el cât și familia sa au suferit multiple privațiuni, fiind lipsiți de

orice bunuri personale, după dubla confiscare a averilor, mai întâi în 1949,

prin efectul Decretului nr. 83 și, mai apoi, prin condamnarea tatălui său din

1959 și confiscarea tuturor bunurilor, atât cât mai rămăseseră.

În continuare, după

decesul tatălui său a avut numeroase privațiuni, în sfera dreptului la studiu

și la muncă, fiindu-i blocată orice avansare sau realizare pe linie

profesională.

Drept recunoaștere a

condamnării tatălui său, Ministerul Justiției, în baza art. 1 coroborat cu art.

2 lit. a) din O.U.G. nr. 214/1999 a emis Decizia nr. 219 din 9 februarie 2006

privind acordarea calității de luptător în rezistenta anticomunistă pe numele

P.M.

Atât pentru

condamnarea tatălui său cu caracter politic, cât și pentru obținerea calități

de luptător în rezistență anticomunistă nu a solicitat și nu a beneficiat de

niciun fel de reparații sau recompensări de orice natură prevăzute prin legi

speciale apărute după 1989.

Prin Decretul nr.

83/1949 de desființare a exproprierilor din 1945, mamei sale P.C. i s-a

confiscat în mod abuziv toată averea, constând într-o locuință și terenuri

situate în Vălenii de Munte - Prahova (cca 30 ha), deși decretul făcea referire

la suprafețe de peste 50 ha ramase neconfiscate în 1945. Odată cu confiscarea

averii mamei sale a avut loc și deportarea (strămutarea) reclamantului (în

vârsta de 12 zile) și a părinților, fixându-li-se domiciliu forțat în Râmnicu

Sărat, județul Buzău, așa după cum rezultă din adresa nr. P187 din 7 august

1997 a Ministerului Justiției.

În conformitate cu

Legea nr. 221/2009, art. 4 alin. (2), măsurilor administrative de deportare

(strămutare) pentru tatăl său P.M. - 7ani și 5 luni și pentru mama sa P.C. li

se aplică prevederile art. 1 alin. (3), respectiv considerarea sancțiunilor

respective ca fiind condamnare cu caracter politic.

A precizat că pe

toată perioada domiciliului forțat părinții săi au fost lipsiți de dreptul la

muncă, de dreptul la libera circulație și, în general, de toate drepturile și

libertățile cetățenești, fiind obligați, pentru a se întreține, să facă muncă

brută, necalificată și să beneficieze de ajutorul rudelor.

Atât pentru

deportarea tatălui său P.M., 7 ani și 5 luni, cât și pentru deportarea mamei

sale P.C., 7 ani și 5 luni nu a solicitat și nu a beneficiat de niciun fel de

reparație sau recompensări de orice natură.

Pentru perioada de

deportare amintită a solicitat și obținut despăgubiri parțiale, așa cum rezultă

din Hotărârea Consiliului Municipal București de aplicare a Decretului-lege nr.

118/1990, nr. 807 din 30 iulie 1997 și a Deciziei nr. 165580 din 12 noiembrie

1997 a Direcției de Muncă și Protecție Socială Sector 2 București.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința

civilă nr. 1184 din 2 iulie 2010, a admis în parte cererea formulată de

reclamant și a obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 EURO în echivalent lei

la data plății, către reclamant.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că, prin Sentința penală nr. 287 din 9 iunie

1960 a Tribunalului Militar București, tatăl său P.M. a fost condamnat Ia 5 ani

închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională, cu suspendarea

exercițiului drepturilor prevăzute de art. 58 pct. 2-5 C. pen., pentru

infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 2

lit. a) C. pen. De asemenea, s-a dispus confiscarea totală a averii personale a

condamnatului în baza art. 25 pct. 6 C. pen.

Această condamnare a

avut caracter politic, în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Asupra familiei

reclamantului s-au luat și o serie de măsuri administrative, respectiv

strămutarea reclamantului, în vârsta de 12 zile și a părinților săi, cu

domiciliu forțat, în Râmnicu Sărat, județul Buzău, așa după cum rezultă din

adresa nr. P187 din 7 august 1997 a Ministerului Justiției.

Pentru perioada de

deportare amintită, reclamantul a solicitat și obținut despăgubiri parțiale,

așa cum rezultă din Hotărârea Consiliului Municipal București de aplicare a

Decretului-Lege nr. 118/1990, nr. 807 din 30 iulie 1997 și a Deciziei nr.

165580 din 12 noiembrie 1997 a Direcției de Muncă și Protecție Socială Sector 2

București.

În perioada detenției

tatălui, reclamantul a fost privat de libertate, fiind nevoit să se supună și

să respecte un regim special de detenție, adoptat de către agenții Statului

Român din acea perioadă pentru persoanele care erau condamnate pentru fapte

considerate ca fiind îndreptate împotriva regimului politic de la acea vreme.

Tribunalul a reținut

că suferințele provocate familiei reclamantului în perioada de executare a

pedepsei au fost mult mai intense decât cele firești, derivând din starea

privativă de libertate.

Ținând cont de

criteriile legale, tribunalul a apreciat că despăgubirile în cuantum de 10.000

EURO acordate reclamantului corespund criteriului de satisfacție echitabilă.

În termen legal au

declarat apel reclamantul P.R.I., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Reclamantul a

criticat în apel faptul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra caracterului

politic al măsurii administrative îndreptate împotriva părinților săi, P.M. și

P.C., în raport de dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

A criticat și

cuantumul despăgubirilor acordate arătând că suma este prea mică în raport de

întinderea prejudiciului.

În plus, acest

cuantum este acordat global, fără a se preciza distinct ce se cuvine

reclamantului, ca succesor al părinților săi, ori reclamantului, în nume

personal.

Pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că sentința pronunțată nu conține

argumentele care să justifice adoptarea soluției dispusă de instanța de fond,

ci prezintă doar situația de fapt care ar fi condus la formarea convingerii

instanței că reclamantul este persoană îndreptățită la acordarea de despăgubiri

pentru prejudiciul moral cauzat.

În opinia pârâtului,

reclamantul nu era îndreptățit să primească astfel de daune morale, deoarece

art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 limitează cazurile în care se primesc

despăgubiri pentru prejudiciul moral doar la acele situații în care această

vătămare a fost suferită prin condamnare, fără a face trimitere la măsurile

administrative cu caracter politic.

Pe de altă parte,

instanța nu a făcut nici o distincție în ceea ce privește prejudiciul moral

suferit personal de reclamant sau de autorii săi.

O altă critică

susținută de pârât a vizat faptul că reclamantul a beneficiat de măsurile

reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul–Lege nr. 118/1990.

A invocat, totodată,

intervenția instanței de contencios constituțional, efectul Deciziei nr.

1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, fiind în sensul respingerii

acțiunilor în plata daunelor morale.

Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Tribunalul București a arătat că instanța de fond nu s-a

pronunțat cu privire la capătul de cerere privind constatarea caracterului

politic al măsurii administrative de dislocare a reclamantului și a familiei

sale, în raport de dispozițiile art. 4 pct. 2 din Legea nr. 221/2009.

Pe de altă parte,

dată fiind incidența în cauză a deciziei referitoare la excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009, instanța nu mai poate acorda în acest caz vreo sumă de bani cu

titlu de daune morale, putând doar să constate caracterul politic al măsurii

administrative de dislocare.

Curtea de Apel

București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin

Decizia civilă nr. 396-A din 12 aprilie  2011 a admis apelurile, a desființat

sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.

Verificând

dispozitivul sentinței apelate, Curtea a constatat că prima instanță a admis în

parte cererea reclamantului și a obligat pe pârât la plata sumei de 10.000

EURO, în echivalent lei la data plății.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut în considerente împrejurarea potrivit căreia,

condamnarea prin Sentința penală nr. 287 din 9 iunie 1960 a autorului

reclamantului reprezintă o condamnare cu caracter politic, în sensul art. 1

alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, prima instanță a constatat

că asupra familiei reclamantului s-au luat și o serie de măsuri administrative,

însă nu a apreciat asupra caracterului politic al acestora, în considerarea

dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 221/2009.

Totodată, astfel cum

susține apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul nu

a motivat în fapt și în drept, conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care sunt

aspectele de natură a conduce la soluția adoptată, făcând doar aprecieri asupra

noțiunii de prejudiciu moral și de evaluare a acestuia, în funcție de

criteriile stabilite în practica judiciară.

În aceste condiții,

Curtea a reținut că nu s-a intrat în cercetarea fondului sub aspectul

constatării caracterului politic al măsurilor la care au fost supuși

reclamantul și autorii săi, și nici în ceea ce privește acordarea de daune morale,

dat fiind că fusese adoptată și O.U.G. nr. 62/2010.

Drept consecință,

potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a admis apelurile declarate

în cauză, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la

același tribunal, indicând ca acesta să analizeze pe fond cauza și, totodată,

să aibă în vedere Deciziile Curții Constituționale nr. 1354 și 1358 din 2010.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O primă critică a

vizat faptul că instanța de apel în mod greșit a făcut aplicarea art. 297 alin.

(1) C. proc. civ. ignorând caracterul devolutiv al apelului, astfel încât se

impunea să rețină cauza spre soluționare. Pârâtul susține că prin Decizia nr.

219/2006 emisă de Comisia pentru constatarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă s-a recunoscut caracterul politic al condamnării

autorului reclamantului.

Cea de a doua critică

privește necercetarea de către instanța de apel a motivului de apel privind

lipsirea de fundament juridic a petitului privind acordarea daunelor morale, ca

efect al Deciziei nr. 1358/2010.

Susține că ignorarea

prevederilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție și a efectelor deciziei

anterior menționate au condus la o greșită soluționare a cauzei, întrucât norma

de drept intern constatată neconstituțională nu mai putea fi aplicată.

La termenul de

dezbateri din data de 29 iunie 2012 Înalta Curte a pus în discuția părților

incidența în speță a soluției pronunțate de Înalta Curte în recursul în

interesul legii, privind efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, respectiv Decizia nr. 12/2011.

Analizând criticile

formulate prin motivele de recurs, având în vedere inclusiv motivul de recurs

invocat din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la prima

critică, se reține că finalitatea inițierii acțiunii pendinte o constituie

reparația morală pentru situația în care reclamantul și părinții săi au fost

puși de autoritățile fostului regim comunist.

În condițiile Legii

nr. 221/2009, act normativ în baza căruia reclamantul a inițiat prezentul

litigiu, acordarea daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic în baza legii era deschisă în temeiul dispozițiilor. art. 5 alin. (1)

lit. a), text declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale.

Legea definește prin

art. 1 alin. (1)-(3) situațiile și cazurile în care este vorba de condamnare cu

caracter politic.

Dispozițiile art. 3

din lege definesc situațiile și cazurile în care măsura abuzivă este

considerată măsură administrativă cu caracter politic iar dispozițiile art. 4

alin. (2) prevăd posibilitatea ca partea îndreptățită să solicite constatare

caracterului politic al altor măsuri administrative decât cele prevăzute la

art. 3, prevederile art. 1 alin. (3) aplicându-se corespunzător.

Prin urmare,

constatarea caracterului politic al unei măsuri administrative dispuse în

perioada de referință a legii interesează doar în condițiile în care aceasta

constituie o premisă obligatorie pentru recunoaștere unor drepturi prin legea

specială prin raportare la art. 5 alin. (1), respectiv dreptul de a-i fi

acordate daune morale pentru prejudiciul suferit în condițiile lit. a);

despăgubiri materiale în condițiile impuse de lit. b) sau repunerea în drepturi

în condițiile literei c), atunci când este vorba de o condamnare cu caracter

politic și dacă prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus

decăderea din drepturi sau degradarea militară.

Totodată, se reține

caracterul de complinire al Legii nr. 221/2009 în raport cu actele normative

reparatorii anterioare și faptul că autorului reclamantului P.M. i-a fost

recunoscută calitatea de luptător în rezistența anticomunistă prin Decizia nr.

219 din 9 februarie 2006, Hotărârea Consiliului Municipal București de aplicare

a Decretului-Lege nr. 118/1990, nr. 807 din 30 iulie 1997 și a Deciziei nr.

165580 din 12 noiembrie 1997 a Direcției de Muncă și Protecție Socială Sector 2

București.

În raport de aceste

considerente și de faptul că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au fost

declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, lipsind de fundament juridic solicitarea de daune morale,

apare ca lipsit de interes actual petitul privind constatarea caracterului

politic al măsurii administrative de strămutare într-o altă localitate la care

au fost supuși reclamantul și familia sa.

Prin urmare, aspectul

de prioritare în analiza juridică a speței este dacă art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării,

în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte

pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai

situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Prin Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie

2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a

stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și

1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie     2010

ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare

a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Potrivit art. 330

7

C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs

în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării

deciziei în M. Of. al României, Partea I.

Cum Decizia în

interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of.,

Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat

anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în

vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanța de control

constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a statuat că

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și

completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr.

761 din 15 noiembrie 2010.

La acea dată, în

prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.

Față de dezlegarea

cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în

timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de

prevederile art. 330

7

C. pr. civ., Înalta Curte urmează a constata

că în mod nelegal Curtea de Apel nu a făcut aplicarea, în cauză, a Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, criticile formulate în acest sens de

pârât fiind fondate.

Prin urmare, în speță

nu exista un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui

bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția europeană a drepturilor omului, câtă vreme, la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

În consecință, având

în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în

interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul

prezentei cauze nu poate fi decât admiterea recursului și apelului pârâtului,

și, pe fond, respingerea acțiunii, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Față de aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

admite recursul pârâtului, va modifica decizia recurată, în sensul că va admite

apelul pârâtului și va respinge apelul reclamantului, va schimba în tot

sentința primei instanțe, iar pe fond va respinge acțiunea formulată de

reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva

Deciziei civile nr. 396 A din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică în parte

decizia recurată în sensul că schimbă în tot sentința apelată.

Respinge acțiunea.

Respinge, ca

nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 1184 din

2 iulie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 iunie 2012.

Procesat de GGC - DG