ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2753/2012

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

încheierea din 30 august 2012 pronunțată în dosarul nr. 22120/3/2011

(2503/2012), Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen. a menținut măsura arestării preventive a

inculpatului M.M. arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 259/UP

din 06 octombrie 2011 emis de Tribunalul București, secția a I-a penală.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a

reținut, în esență că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a

apelantului inculpat M.M. impun în continuare privarea de libertate a acestuia.

Astfel, mijloacele de probă administrate relevă probe

și indicii temeinice, în sensul precizat de art. 68

1

C. proc. pen.,

care conduc la presupunerea rezonabilă că inculpatul M.M. a săvârșit fapta de

care este acuzat, fiind îndeplinite condițiile prev. de art. 143 C. proc. pen.

Totodată, s-a constatat că sunt îndeplinite cumulativ

condițiile prev. de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., întrucât lăsarea

apelantului inculpat, în libertate, prezintă un pericol concret pentru ordinea

publică, care rezultă din natura infracțiunilor cu privire la care este

cercetat, modalitatea concretă de săvârșire a acestora (premeditat și

organizat) și sentimentul de insecuritate resimțit de opinia publică.

De asemenea a considerat că, la acest moment

procesual, temeiurile care au determinat arestarea preventivă nu au încetat și

nici nu s-au modificat pentru a se revoca sau înlocui starea de arest preventiv

cu o altă măsură privativă de libertate alternativă, mai puțin severă.

Mai mult, s-a apreciat că măsura arestării preventive

a apelantului inculpat M.M. se impune a fi menținută și prin raportare la

dispozițiile art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertățile fundamentale, câtă vreme se fondează pe motive pertinente

și suficiente care o justifică. Pertinența și suficiența acestor motive, au

fost examinate în ansamblul circumstanțelor particulare ale cauzei și prin

raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., apreciind că pentru buna

desfășurare a procesului penal se impune, în continuare, privarea de libertate

a inculpatului.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a

declarat recurs inculpatul M.M., solicitând punerea sa în stare de libertate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând

recursul în conformitate cu dispozițiile art. 385

6

alin. (3) și art.

385

14

C. proc. pen., constată că acesta este nefondat pentru

considerentele ce urmează.

Potrivit art. 160

b

alin. (1) C. proc.

pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar,

este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării

preventive.

Conform alin. (3) din același text de lege, când

instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea

arestării preventive.

În cauză, Curtea de Apel București, a procedat la

efectuarea verificărilor și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care

au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în

continuare privarea de libertate a inculpatului.

Înalta Curte în raport de împrejurările concrete de

comitere a faptelor, de gravitatea deosebită a acestora, cât și de

circumstanțele personale ale inculpatului, apreciază că lăsarea acestuia în

libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, așa cum corect a

reținut și Curtea de Apel București.

De altfel, în jurisprudența constantă a CEDO s-a

admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei

publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să

justifice o detenție preventivă.

În speța dedusă judecății, se are în vedere nu numai

conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și

caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii

privative de libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.

Înalta Curte reține și faptul că instanțele

anterioare au avut în vedere circumstanțele personale ale inculpatului atât la

luarea măsurii arestării preventive cât și la momentul verificării legalității

și temeiniciei acestei măsurii preventive.

Astfel că, la acest moment procesual, Înalta Curte nu

identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatului, ci

apreciază că întregul material probator administrat în cauză, impune privarea

de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea

preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art.

136 C. proc. pen.

Pe de altă parte, se constată că în cauză s-a dispus

condamnarea inculpatului prin sentința penală nr. 637/F din 12 iulie 2012 a

Tribunalului București, secția a I-a penală, la pedeapsa cea mai grea de 6 ani

și 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 26 C.

pen. rap. la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 37 lit. b) C.

pen. și art. 320

1

C. proc. pen. și art. 7 alin. (1), (3) din Legea

nr. 39/2003 rap. la art. 2 lit. a) pct. 11 din Legea nr. 39/2003cu aplic. art. 37

lit. b) C. pen. și art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen.

S-a reținut că inculpatul M.M. a aderat la grupul

infracțional organizat constituit din inculpații P.V.C., G.O.M., N.G.M., M.V.M.

și C.A.C. și a pus la dispoziția acestora autoturismul marca Chevrolet Aveo cu

numărul de înmatriculare , asigurând deplasarea coinculpaților în Olanda pentru

a procura cantitatea de 3334,5 grame canabis și a introduce această cantitate

de droguri de risc în România.

În același sens, Înalta Curte reține că hotărârea de

condamnare nedefinitivă nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul

inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății

acestuia încadrându-se în dispozițiile și limitele legii.

Aceste considerente justifică dispoziția instanței de

apel de menținere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu

dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul

declarat de inculpatul M.M. împotriva încheierii din 30 august 2012 a Curții de

Apel București, secția a II-a Penală, pronunțată în dosarul nr. 22120/3/2011 (2503/2012)

va fi respins ca nefondat.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul

inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca

onorariul apărătorului din oficiu să fie avansat din fondul Ministerului

Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul

M.M. împotriva încheierii din 30 august 2012 a Curții de Apel București, secția

a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. 22120/3/2011 (2503/2012).

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei,

reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea

apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 10 septembrie

2012.