ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2753/2012

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin încheierea din 30 august 2012 pronunțată în dosarul nr. 22120/3/2011 (2503/2012), Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. a menținut măsura arestării preventive a inculpatului M.M. arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 259/UP din 06 octombrie 2011 emis de Tribunalul București, secția a I-a penală. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut, în esență că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a apelantului inculpat M.M. impun în continuare privarea de libertate a acestuia. Astfel, mijloacele de probă administrate relevă probe și indicii temeinice, în sensul precizat de art. 68 1 C. proc.

pen., care conduc la presupunerea rezonabilă că inculpatul M.M. a săvârșit fapta de care este acuzat, fiind îndeplinite condițiile prev. de art. 143 C. proc. pen. Totodată, s-a constatat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prev. de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., întrucât lăsarea apelantului inculpat, în libertate, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, care rezultă din natura infracțiunilor cu privire la care este cercetat, modalitatea concretă de săvârșire a acestora (premeditat și organizat) și sentimentul de insecuritate resimțit de opinia publică. De asemenea a considerat că, la acest moment procesual, temeiurile care au determinat arestarea preventivă nu au încetat și nici nu s-au modificat pentru a se revoca sau înlocui starea de arest preventiv cu o altă măsură privativă de libertate alternativă, mai puțin severă.

Mai mult, s-a apreciat că măsura arestării preventive a apelantului inculpat M.M. se impune a fi menținută și prin raportare la dispozițiile art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertățile fundamentale, câtă vreme se fondează pe motive pertinente și suficiente care o justifică. Pertinența și suficiența acestor motive, au fost examinate în ansamblul circumstanțelor particulare ale cauzei și prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., apreciind că pentru buna desfășurare a procesului penal se impune, în continuare, privarea de libertate a inculpatului. Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul M.M., solicitând punerea sa în stare de libertate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 385 6 alin. (3) și art. 385 14 C. proc. pen., constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează. Potrivit art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive. În cauză, Curtea de Apel București, a procedat la efectuarea verificărilor și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Înalta Curte în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, de gravitatea deosebită a acestora, cât și de circumstanțele personale ale inculpatului, apreciază că lăsarea acestuia în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, așa cum corect a reținut și Curtea de Apel București. De altfel, în jurisprudența constantă a CEDO s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă. În speța dedusă judecății, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.

Înalta Curte reține și faptul că instanțele anterioare au avut în vedere circumstanțele personale ale inculpatului atât la luarea măsurii arestării preventive cât și la momentul verificării legalității și temeiniciei acestei măsurii preventive. Astfel că, la acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatului, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen. Pe de altă parte, se constată că în cauză s-a dispus condamnarea inculpatului prin sentința penală nr. 637/F din 12 iulie 2012 a Tribunalului București, secția a I-a penală, la pedeapsa cea mai grea de 6 ani și 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 26 C. pen.

rap. la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. și art. 320 1 C. proc. pen. și art. 7 alin. (1), (3) din Legea nr. 39/2003 rap. la art. 2 lit. a) pct. 11 din Legea nr. 39/2003cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. și art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. S-a reținut că inculpatul M.M. a aderat la grupul infracțional organizat constituit din inculpații P.V.C., G.O.M., N.G.M., M.V.M. și C.A.C. și a pus la dispoziția acestora autoturismul marca Chevrolet Aveo cu numărul de înmatriculare , asigurând deplasarea coinculpaților în Olanda pentru a procura cantitatea de 3334,5 grame canabis și a introduce această cantitate de droguri de risc în România. În același sens, Înalta Curte reține că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile și limitele legii.

Aceste considerente justifică dispoziția instanței de apel de menținere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de inculpatul M.M. împotriva încheierii din 30 august 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, pronunțată în dosarul nr. 22120/3/2011 (2503/2012) va fi respins ca nefondat. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca onorariul apărătorului din oficiu să fie avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.M. împotriva încheierii din 30 august 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. 22120/3/2011 (2503/2012). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 10 septembrie 2012.