ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2027/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 24 mai 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 50144/3/2011 (832/2012), printre altele, în conformitate cu art. 300 2 rap. la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului I.C.. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că temeiurile de fapt și de drept (prevăzute de art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.), avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive față de inculpat, se mențin și impun în continuare privarea de libertate a acestuia. S-a constatat că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T.

înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția I penală sub nr. 33134/3/2011, a fost trimis în judecată, alături de un alt inculpat, în stare de arest preventiv, inculpatul I.C., pentru săvârșirea infracțiunilor de aderare și sprijinire a activității unui grup infracțional organizat, constituit în vederea săvârșirii infracțiunilor de trafic ilicit de droguri de mare risc și trafic ilicit internațional de droguri de mare risc, faptă prev. și ped. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, complicitate la săvârșirea infracțiunii de trafic ilicit de droguri de mare risc, faptă prev. și ped. de art. 26 C. pen. rap. la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, complicitate la tentativă la infracțiunea de trafic ilicit internațional de droguri de mare risc, faptă prev. și ped.

de art. 26 rap. la art. 13 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, corob. cu art. 20 C. pen., rap. la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, totul cu aplic. art. 33 lit. a) și b) C. pen. În fapt, s-a reținut, în esență, că în cursul anului 2007, cei doi inculpați au aderat la un grup infracțional organizat constituit în vederea săvârșirii infracțiunilor de trafic de droguri de mare risc și trafic internațional de droguri de mare risc, nucleul acestuia, coordonat de numitul V.M.P.S. acționând în America de Sud (Ecuador și Columbia) și apoi au sprijinit activitatea acestui grup. S-a mai reținut că cei doi inculpati s-au ocupat de organizarea traficului de cocaină pe cale maritimă pe ruta Ecuador (Guayaquil) - România (portul Constanța) prin identificarea unei societăți comerciale din România (O.F.

SRL) care să realizeze importuri de pește congelat din Ecuador (de la SC P. SA), urmând ca în containerele cu pește congelat să fie disimulate cantități importante de cocaină. Prin încheierea pronunțată de Tribunalul București, secția I penală în Dosarul nr. 3148/3/2011, în temeiul art. 149 1 si art. 148 lit. f) C. proc. pen., s-a dispus luarea față de inculpatul I.C. a măsurii arestării preventive pe o durata de 29 de zile, de la 14 ianuarie 2011 până la 11 februarie 2011, inclusiv. Măsura a fost pusă în executare, pe numele inculpatului I.C. fiind eliberat mandatul de arestare preventiva nr. 17/U.P. din 14 ianuarie 2011, emis de Tribunalul București, secția I penală în Dosarul nr. 3148/3/2011.

S-a reținut că inculpatul a fost deja condamnat în prima instanță, prin sentința penală nr. 42 din 20 ianuarie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, la pedeapsa de 13 ani și 6 luni închisoare, hotărâre care a fost atacată cu apel de către inculpat. Curtea de Apel București, examinând măsura arestării preventive a inculpatului I.C., a apreciat că lăsarea în libertate a acestuia prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică, fiind îndeplinite cumulativ condițiile prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., întrucât faptele respective constituie infracțiuni pedepsite de lege cu închisoare mai mare de 4 ani, luând act că inculpatul este acuzat de comiterea unor infracțiuni de o gravitate sporită.

S-a avut în vedere împrejurarea că pericolul rezidă și din modul de desfășurare a activității infracționale, urmările produse, temerea de a fi reluată această activitate de către inculpat, precum și sentimentul de insecuritate generat în rândul societății civile. De asemenea, s-a constatat că există suficiente indicii temeinice, în sensul art. 143 alin. (3) C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit faptele pentru care este cercetat, relevante fiind probele administrate la dosar. S-a apreciat, totodată că, deși a trecut o perioadă considerabilă de la momentul arestării preventive a inculpatului, nu se poate spune că s-a depășit rezonabilitatea detenției provizorii, raportat și la criteriile pe care jurisprudența C.E.D.O.

le-a statuat pentru evaluarea acestui termen, respectiv complexitatea cauzei, comportamentul părților, preocuparea autorităților pentru soluționarea cu celeritate a cauzei. Astfel, s-a reținut că practica C.E.D.O a statuat că menținerea detenției este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puțin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni, pericolul de dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică, iar persistența motivelor rezonabile de a presupune că persoana arestată a săvârșit o infracțiune este o condiție sine qua non a legalității menținerii în detenție, dar nu este suficientă, urmând să se stabilească dacă și alte motive continuă să legitimeze privarea de libertate.

Reanalizând actele și lucrările dosarului, instanța a constatat că temeiurile inițiale nu s-au modificat și nici nu au încetat și, chiar dacă măsura arestării preventive este o măsură de excepție, în speță sunt întrunite toate cerințele legale care să justifice menținerea ei în continuare față de inculpat, iar durata acesteia nu a depășit un termen rezonabil. Curtea de Apel a apreciat că, în cauză, menținerea măsurii arestării preventive se justifică în scopul de a-l face pe inculpat să „conștientizeze asupra comportamentului lui antisocial", cât și pentru buna desfășurare a judecății și pentru a-i împiedica să comită alte fapte penale, reținându-se că doar detenția preventivă este aptă a asigura realizarea scopului prevăzut de art. 136 C. proc.

pen., fiind insuficiente garanțiile ce se presupune că ar trebui să le asigure obligațiile impuse de instanță în cazul unei măsuri neprivative de libertate. Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul I.C., solicitând revocarea măsurii arestării preventive și continuarea judecății în stare de libertate. Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat și ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate. Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat. Potrivit dispozițiilor art. 160 b alin. (1) C. proc.

pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea măsurii arestării preventive. În cauză, Curtea de Apel București, secția I penală a procedat la efectuarea verificărilor și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului. Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, așa cum corect a reținut și instanța de fond.

Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri și care se traduce prin funcționarea normală a instituțiilor statului, menținerea liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora. Deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptelor. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunilor de care este învinuit inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți ca autori ai faptelor respective.

În acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment procesual condițiile prevăzute de art. 300 2 coroborat cu art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului. Se reține, de asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag.

3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile C.E.D.O.. În același sens, Înalta Curte reține că, în cauză, menținerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile și limitele legii. Aceste considerente justifică dispoziția instanței de fond, de menținere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins ca nefondat. În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 RON, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției, conform dispozitivului. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.C. împotriva încheierii din 24 mai 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 50144/3/2011(832/2012). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 11 iunie 2012.