ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2027/2012

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din

24 mai 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul

nr. 50144/3/2011 (832/2012), printre altele, în conformitate cu art. 300

2

rap. la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., s-a menținut starea de

arest a inculpatului I.C..

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că temeiurile de fapt

și de drept (prevăzute de art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen.), avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive față de inculpat,

se mențin și impun în continuare privarea de libertate a acestuia.

S-a

constatat că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție - D.I.I.C.O.T. înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția

I penală sub nr. 33134/3/2011, a fost trimis în judecată, alături de un alt

inculpat, în stare de arest preventiv, inculpatul I.C., pentru săvârșirea

infracțiunilor de aderare și sprijinire a activității unui grup infracțional

organizat, constituit în vederea săvârșirii infracțiunilor de trafic ilicit de

droguri de mare risc și trafic ilicit internațional de droguri de mare risc,

faptă prev. și ped. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, complicitate la săvârșirea

infracțiunii de trafic ilicit de droguri de mare risc, faptă prev. și ped. de

art. 26 C. pen. rap. la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000,

complicitate la tentativă la infracțiunea de trafic ilicit internațional de

droguri de mare risc, faptă prev. și ped. de art. 26 rap. la art. 13 alin. (1)

din Legea nr. 143/2000, corob. cu art. 20 C. pen., rap. la art. 3 alin. (1) și

(2) din Legea nr. 143/2000, totul cu aplic. art. 33 lit. a) și b) C. pen.

În fapt,

s-a reținut, în esență, că în cursul anului 2007, cei doi inculpați au aderat

la un grup infracțional organizat constituit în vederea săvârșirii

infracțiunilor de trafic de droguri de mare risc și trafic internațional de

droguri de mare risc, nucleul acestuia, coordonat de numitul V.M.P.S. acționând

în America de Sud (Ecuador și Columbia) și apoi au sprijinit activitatea

acestui grup. S-a mai reținut că cei doi inculpati s-au ocupat de organizarea

traficului de cocaină pe cale maritimă pe ruta Ecuador (Guayaquil) - România

(portul Constanța) prin identificarea unei societăți comerciale din România

(O.F. SRL) care să realizeze importuri de pește congelat din Ecuador (de la SC

P. SA), urmând ca în containerele cu pește congelat să fie disimulate cantități

importante de cocaină.

Prin

încheierea pronunțată de Tribunalul București, secția I penală în Dosarul nr.

3148/3/2011, în temeiul art. 149

1

si art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

s-a dispus luarea față de inculpatul I.C. a măsurii arestării preventive pe o

durata de 29 de zile, de la 14 ianuarie 2011 până la 11 februarie 2011,

inclusiv.

Măsura a

fost pusă în executare, pe numele inculpatului I.C. fiind eliberat mandatul de

arestare preventiva nr. 17/U.P. din 14 ianuarie 2011, emis de Tribunalul

București, secția I penală în Dosarul nr. 3148/3/2011.

S-a

reținut că inculpatul a fost deja condamnat în prima instanță, prin sentința

penală nr. 42 din 20 ianuarie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția

I penală, la pedeapsa de 13 ani și 6 luni închisoare, hotărâre care a fost

atacată cu apel de către inculpat.

Curtea

de Apel București, examinând măsura arestării preventive a inculpatului I.C., a

apreciat că lăsarea în libertate a acestuia prezintă în continuare un pericol

concret pentru ordinea publică, fiind îndeplinite cumulativ condițiile prev. de

art. 148 lit. f) C. proc. pen., întrucât faptele respective constituie

infracțiuni pedepsite de lege cu închisoare mai mare de 4 ani, luând act că

inculpatul este acuzat de comiterea unor infracțiuni de o gravitate sporită.

S-a avut în vedere împrejurarea că pericolul rezidă și din modul de desfășurare

a activității infracționale, urmările produse, temerea de a fi reluată această

activitate de către inculpat, precum și sentimentul de insecuritate generat în

rândul societății civile.

De

asemenea, s-a constatat că există suficiente indicii temeinice, în sensul art.

143 alin. (3) C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că

inculpatul a săvârșit faptele pentru care este cercetat, relevante fiind

probele administrate la dosar.

S-a

apreciat, totodată că, deși a trecut o perioadă considerabilă de la momentul

arestării preventive a inculpatului, nu se poate spune că s-a depășit

rezonabilitatea detenției provizorii, raportat și la criteriile pe care

jurisprudența C.E.D.O. le-a statuat pentru evaluarea acestui termen, respectiv

complexitatea cauzei, comportamentul părților, preocuparea autorităților pentru

soluționarea cu celeritate a cauzei. Astfel, s-a reținut că practica C.E.D.O a

statuat că menținerea detenției este justificată atunci când se face dovada că

asupra procesului penal planează cel puțin unul dintre următoarele pericole

care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de

săvârșire a unei noi infracțiuni, pericolul de dispariție a inculpatului sau

pericolul de a fi tulburată ordinea publică, iar persistența motivelor

rezonabile de a presupune că persoana arestată a săvârșit o infracțiune este o

condiție sine qua non a legalității menținerii în detenție, dar nu este

suficientă, urmând să se stabilească dacă și alte motive continuă să legitimeze

privarea de libertate.

Reanalizând

actele și lucrările dosarului, instanța a constatat că temeiurile inițiale nu

s-au modificat și nici nu au încetat și, chiar dacă măsura arestării preventive

este o măsură de excepție, în speță sunt întrunite toate cerințele legale care

să justifice menținerea ei în continuare față de inculpat, iar durata acesteia

nu a depășit un termen rezonabil.

Curtea

de Apel a apreciat că, în cauză, menținerea măsurii arestării preventive se

justifică în scopul de a-l face pe inculpat să „conștientizeze asupra

comportamentului lui antisocial", cât și pentru buna desfășurare a

judecății și pentru a-i împiedica să comită alte fapte penale, reținându-se că

doar detenția preventivă este aptă a asigura realizarea scopului prevăzut de

art. 136 C. proc. pen., fiind insuficiente garanțiile ce se presupune că ar trebui

să le asigure obligațiile impuse de instanță în cazul unei măsuri neprivative

de libertate.

Împotriva

acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul I.C.,

solicitând revocarea măsurii arestării preventive și continuarea judecății în stare

de libertate.

Concluziile

formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat și

ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a

prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Înalta

Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor și a

materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat.

Potrivit

dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de

judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să

verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform

alin. (3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care

au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune,

prin încheiere motivată, menținerea măsurii arestării preventive.

În

cauză, Curtea de Apel București, secția I penală a procedat la efectuarea

verificărilor și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la

baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de

libertate a inculpatului.

Înalta

Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că

lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea

publică, așa cum corect a reținut și instanța de fond.

Ordinea

publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un

ansamblu de norme și măsuri și care se traduce prin funcționarea normală a

instituțiilor statului, menținerea liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor

acestora.

Deși

pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca

trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea

pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea

faptelor. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între

altele, din însuși pericolul social al infracțiunilor de care este învinuit

inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din

posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în

lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți ca autori ai faptelor respective.

În acord

cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment

procesual condițiile prevăzute de art. 300

2

coroborat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a

inculpatului.

Se

reține, de asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatului nu

contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere

circumstanțele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârșire, gradul

crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenției

provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3

din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea

detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și

prevederile C.E.D.O..

În

același sens, Înalta Curte reține că, în cauză, menținerea măsurii arestării

preventive nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului

de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia

încadrându-se în dispozițiile și limitele legii.

Aceste

considerente justifică dispoziția instanței de fond, de menținere a arestării

preventive, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins ca nefondat.

În baza

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 RON, din care suma de 100

RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției, conform dispozitivului.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E:

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.C. împotriva încheierii din 24

mai 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr.

50144/3/2011(832/2012).

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 11 iunie 2012.