ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4240/2012

Asupra recursului de față în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele Prin încheierea de ședință din data de 6 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 50144/3/2011 în baza art. 300 2 raportat la art. 160 b C. proc. pen., a fost menținută arestarea preventivă a inculpatului I.C. Deliberând asupra măsurii arestării preventive luată față de inculpatul I.C., instanța, conform dispozițiilor art. 160 7b raportat la art. 300 C. proc. pen., a constat că și la acest moment procesual lăsarea în libertate a acestuia prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, fiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., întrucât faptele respective constituie infracțiuni pedepsite de lege cu închisoare mai mare de 4 ani, fiind vorba despre infracțiuni deosebit de grave, inculpatul acționând cu intenție directă. Acest pericol rezidă nu numai din natura și gravitatea infracțiunilor, dar și din modul de desfășurare a activității infracționale, urmările produse, temerea de a fi reluată de către inculpat, precum și sentimentul de insecuritate generat în rândul societății. Cât privește condiția referitoare la existența în cauză a probelor din care să rezulte că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, s-a constatat că și aceasta este îndeplinită și rezultă, atât din împrejurare că faptele cu privire la care există presupunerea rezonabilă că inculpatul le-a săvârșit sunt infracțiuni cu impact puternic asupra sănătății publice.

Curtea a constatat că subzistă temeiurile de fapt și de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, măsură luată și menținută cu respectarea dispozițiilor art. 143 C. proc. pen., și respectiv art. 148 lit. f) C. proc. pen. Totodată, reanalizând actele și lucrările dosarului, instanța de judecată apreciază că temeiurile inițiale nu s-au modificat și nici nu au încetat. Referitor la durata termenului rezonabil al măsurii arestării preventive, Curtea a apreciat că în speță, sunt întrunite toate cerințele legale care să justifice menținerea ei în continuare față de inculpat, iar durata acestuia nu a depășit în nici un caz un termen rezonabil. Împotriva acestei încheieri de ședință a declarat, în termen legal, recurs inculpatul I.C.

fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de ședință atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 19 decembrie 2012, sub numărul 50144/3/2011/a4. La termenul fixat pentru soluționarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii privative nu mai subzistă. Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public, precum și ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul declarat de către inculpat, prin prisma dispozițiilor prevăzute de art. 385 6 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta: Astfel, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 300 2 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța sesizată este datoare să verifice în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160 b alin. (3) din același cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune prin încheiere motivată menținerea stării de arest.

Din examinarea actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului I.C. s-a luat măsura arestării preventive în baza art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de infracțiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, de art. art. 26 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, de art. 26 raportat la art. 13 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, coroborat cu art. 20 C. pen., raportat la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, constând în aceea că în cursul anului 2007 inculpatul I.C. a aderat la un grup infracțional organizat constituit în vederea săvârșirii infracțiunilor de trafic de droguri de mare risc și trafic internațional de droguri de mare risc, nucleul acestuia, coordonat de numitul V.M.P.S.

zis "El V.", acționând în America de Sud (Ecuador și Columbia), și apoi a sprijinit activitatea acestui grup. S-a mai reținut că inculpatul s-au ocupat de organizarea traficului de cocaină pe cale maritimă pe ruta Ecuador (Guayaquil) - România (portul Constanța) prin identificarea unei societăți comerciale din România (O.F. S.R.L.) care să realizeze importuri de pește congelat din Ecuador (de la societatea P. SA), urmând ca în containerele cu pește congelat să fie disimulate cantități importante de cocaină.

Cu referire la cauza, Înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptei și de importanța relațiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârșirea unor infracțiuni grave, precum și de persoana inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a actului de justiție, existând totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în libertate s-ar sustrage judecății și executării pedepsei. De altfel, în cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată și de existența, pe lângă cerințele prevăzute de art. 143 C. proc.

pen. și a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile săvârșite este mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică. În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (L. c Franței), prin care a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște - prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o "tulburare a societății" de natură să justifice o detenție preventivă.

Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (S. contra Regatul Unit), iar menținerea arestului preventiv în pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală. În jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea și desigur, menținerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (S. împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (W. împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracțiuni (M. împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (L. c. Franței).

Înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în libertate a recurentului inculpat ar genera creșterea sentimentului de nesiguranță al populației și ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populației în capacitatea de protecție a organelor statului, acesta având obligația de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea fapte. Faptul că a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție, limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii precum și în prevederile art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Având în vedere probatoriul administrat și soluția pronunțată de tribunal, Înalta Curte consideră că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, că menținerea acestei măsuri de către instanța de apel este pe deplin justificată în raport cu dispozițiile evocate coroborate cu cele ale art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond, modul și circumstanțele în care se presupune că a fost comisă de acesta, starea de nesiguranță care ar putea fi declanșată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual și real pentru ordinea publică. Față de considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul inculpat prin apărător, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) și art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., urmează a respinge ca nefondat recursul cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.C. împotriva încheierii din data de 6 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 50144/3/2011. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 21 decembrie 2012. Procesat de GGC - AA