ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 404/2012

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 144 din 6 iunie 2011, pronunțată de Judecătoria Câmpulung, inculpatul D.A. a fost condamnat la pedeapsa cea mai grea, aceea de 1 an și 6 luni închisoare, în condițiile art. 57 C. pen. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 192 alin. (1) C. pen., art. 20 raportat la art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. i) C. pen. ambele cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și art. 33 C. pen.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada de 1 zi (o zi) a reținerii preventive.

În baza art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei.

S-a respins cererea de despăgubiri civile formulată de partea vătămată Ș.M..

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpulung din 13 aprilie 2011, a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul D.A., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 192 C. pen. și art. 20 raportat la art. 208-209 C. pen.

S-a reținut în actul de sesizare a instanței, că la data de 25 octombrie 2010, în jurul orei 13

:

00, inculpatul a pătruns în locuința părții vătămate Ș.M., după ce a spart geamul unei uși de la intrarea în casă, a căutat în încăperile locuinței bunuri pe care eventual să le valorifice ulterior, răvășind lucrurile din camere, apoi a părăsit casa pe aceeași cale, fiind observat de martorii audiați în cauză.

Analizând actele dosarului, instanța a reținut, în fapt că la 25 octombrie 2010, în jurul orelor 13

:

00, martora N.L. a sesizat telefonic organele de poliție în legătură cu faptul că o persoană suspectă ar fi pătruns în gospodăria părții vătămate Ș.M. din comuna S.G., sat L., după care a intrat prin efracție în locuința acesteia.

Un echipaj de poliție s-a deplasat în zonă și, surprinzând în proxima apropiere a gospodăriei părții vătămate o persoană ale cărei semnalmente corespundeau descrierii făcute de martori, a stabilit că autorul infracțiunii de violare de domiciliu și al tentativei la infracțiunea de furt calificat este inculpatul D.A., cunoscut cu antecedente penale.

Urmare a cercetărilor efectuate în cauză, s-a stabilit că la data de 25 octombrie 2010, în jurul orei 11:30, inculpatul s-a deplasat în comuna S.G. pentru a vinde lenjerii de pat și alte produse textile.

În stația de autobuz, a recunoscut-o pe partea vătămată căreia cu ceva vreme în urmă îi vânduse produse de acest fel și s-a îndreptat spre locuința acesteia, a intrat în curte pe poarta descuiată, apoi a spart un geam de la ușa de la intrare în casă și a pătruns în interior.

Inculpatul a răvășit lucrurile din camerele locuinței încercând să găsească obiecte pe care să le poată valorifica și negăsind astfel de bunuri a ieșit pe aceeași cale, adică prin fereastra fără geam fiind observat de martorii Ș.M. și N.L., apoi a escaladat gardul din spatele casei părții vătămate, în aceeași zi, inculpatul a fost identificat de organele de poliție.

Atât în faza de urmărire penală cât și în faza de judecată, inculpatul a susținut prin declarații contradictorii că nu a pătruns în locuința părții vătămate cu intenția de a sustrage bunuri și nu a spart geamul de la ușă cu scopul de a intra în locuință, susțineri contrazise în totalitate de întregul material probator, administrat în cauză.

În drept, a apreciat instanța de fond, faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor prev. și ped. de art. 192 alin. (1) și art. 20 rap. la art. 209 alin. (1) și art. 209 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) și art. 37 lit. b) C. pen.

Reținând vinovăția inculpatului rezultată din situația mai sus descrisă instanța l-a condamnat, iar la individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., precum și incidența dispozițiilor art. 37 lit. b) C. pen.

Instanța de fond a respins cererea de despăgubiri civile formulată de partea vătămată, având în vedere că nu s-a dovedit sustragerea de către inculpat a sumei de 16 RON aflați într-o biblie, că pentru contravaloarea geamului nu au fost făcute dovezi, iar partea vătămată a arătat la termenul când s-a pronunțat sentința, că înțelege să nu solicite probe în dovedirea acestui din urmă prejudiciu.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs inculpatul D.A., care a criticat-o pentru ne temeinicie și nelegalitate.

Inculpatul a susținut că se impunea achitarea sa potrivit dispozițiilor art. ll pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen. cu aplicarea prevederilor art. 48 C. pen., atâta timp cât din actele medicale existente la dosar rezultă că acesta este lipsit de personalitate suferind de un handicap de grad 6.

În subsidiar, a solicitat reducerea pedepsei și aplicarea dispozițiilor art. 114 C. pen., respectiv internarea inculpatului într-un institut medical de specialitate.

Prin decizia penală nr. 948/R din 20 septembrie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, ca instanță de recurs, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.A. împotriva sentinței penale nr. 144 din 6 iunie 2011 a Judecătoriei Câmpulung.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reținut că din probele administrate în cauză nu rezultă existența vreunei împrejurări prevăzute de lege care să înlăture vinovăția inculpatului ca trăsătură esențială a infracțiunii.

Prin raportul de expertiză medico-legală din 03 noiembrie 2010 întocmit de Serviciul Medico-Legal Argeș s-a concluzionat că inculpatul D.A. prezintă o tulburare mixtă a personalității cu predominantă de tip antisocial, având discernământul păstrat în legătură cu fapta incriminată.

În ceea ce privește individualizarea pedepsei de 6 luni închisoare aplicată în condițiile art. 57 C. pen., curtea a reținut că aceasta a fost fixată cu respectarea limitelor prevăzute de art. 192 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul D.A., cale de atac nemotivată în fapt și drept.

Având în vedere că excepția inadmisibilității recursului face de prisos cercetarea fondului în cazul în care este admisă și, ca atare soluționarea ei este esențială și prioritară, Înalta Curte va examina calea de atac promovată de inculpat numai prin prisma excepției invocate de reprezentantul Ministerului Public.

Examinând recursul prin prisma dispozițiilor art. 385

14

și art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că este inadmisibil pentru următoarele considerente.

Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi  supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Astfel, potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege.

Așadar, limitând calea de atac menționată exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, C. proc. pen. a stabilit principiul unicității acesteia, în raport de care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.

În cauză, se constată că recurentul a formulat o cerere de recurs împotriva unei hotărâri nesusceptibile de reformare prin promovarea acestei căi de atac, noul recurs declarat neîntrunind cerințele textului de lege menționat, încălcând principiul unicității acestei căi de atac și, ca atare, nefiind admisibil.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru considerentele ce preced, constatându-se că, în cauză, recurentul a formulat recurs împotriva unei hotărâri pronunțate în soluționarea unui recurs, Înalta Curte potrivit art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge recursul, ca inadmisibil.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul D.A. împotriva deciziei penale nr. 948/R din 20 septembrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 14 februarie 2012.