ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 243/2010

Asupra recursului penal de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Încheierea din 12 ianuarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și pentru cauze cu minori, s-a dispus, în temeiul art. 300 2 , raportat la art. 160 b , alin. (1) și (3) C. proc. pen., menținerea stării de arest a inculpatului P.A.V. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă a inculpatului subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a acestuia. Împotriva acestei încheieri inculpatul a declarat recurs, solicitând, prin apărătorul ales, revocarea măsurii arestării preventive întrucât în cauză nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea acestei măsuri și în plus a fost depășit termenul rezonabil.

În subsidiar, a solicitat ca în baza art. 139 alin. (2) C. proc. pen. să se dispună înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara urmând a se conforma obligațiilor pe care le va stabili instanța. Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, dar și întreaga cauză conform art. 385 6 , alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Prin Sentința penală nr. 175 din 2 aprilie 2009 a Tribunalului Maramureș s-a dispus condamnarea inculpatului P.A.V. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și c) C. pen., - fiind menținută starea de arest preventiv a acestuia.

Împotriva hotărârii primei instanțe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș, partea vătămată P.B., partea civilă Spitalul Județean Baia Mare și inculpatul P.A.V. La termenul din 12 ianuarie 2010, fixat pentru judecarea apelurilor, instanța de control judiciar, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive a menținut starea de arest a inculpatului, pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză. Așa cum rezultă din art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, precum și din art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate fi privat de libertate. În aceleași texte, însă, sunt înscrise, totodată, și excepții de la regula generală sus-arătată.

Astfel, art. 5 parag. 1 lit. e) din Convenție, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 se prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune, ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”. Pe de altă parte, art. 20 din Constituția României prevede că „dispozițiile constituționale vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile române, cu prioritate reglementările internaționale”.

În raport de reglementările internaționale menționate, cu referire expresă la excepția prezentată de arestare preventivă s-au stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută în legislația fiecărui stat, conform Convenției, respectiv cu respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale. Reiese, așadar, că dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc. Potrivit art. 160 b alin. (1) C. proc.

pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”. În cauză, așa cum rezultă din încheierea de ședință atacată, instanța de apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului P.A.V.

Infracțiunea săvârșită de inculpat aduce atingere unora dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală, astfel că o eventuală lăsare în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției. Pe de altă parte, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societății ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii. Faptul că a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție, limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii. Cât privește caracterul rezonabil al perioadei de detenție, Înalta Curte în acord cu jurisprudența Curții europene constată că acesta nu poate fi apreciat în abstract ci trebuie analizat în fiecare caz, conform circumstanțelor speciale, neexistând o perioadă fixă aplicabilă în fiecare caz.

Având în vedere pericolul pentru ordinea publică arătat mai sus, dar și gravitatea infracțiunii săvârșite de inculpat, Înalta Curte constată că măsura arestării preventive a inculpatului nu a depășit durata rezonabilă prevăzută de art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că nu se impune înlocuirea acesteia cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara. Toate aceste aspecte învederat justifică dispoziția instanței de apel în sensul menținerii măsurii arestării preventive a inculpatului P.A.V., astfel că în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1), pct. 1 lit. b) C. proc. pen. - Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de acesta. Potrivit art. 192, alin. (2) C. proc.

pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.A.V. împotriva Încheierii din 12 ianuarie 2010 Curții de Apel Cluj, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 5378/100/2008. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 ianuarie 2010.