ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 243/2010

Asupra recursului penal de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin Încheierea din 12 ianuarie 2010, pronunțată de Curtea

de Apel Cluj, secția penală și pentru cauze cu minori, s-a dispus, în temeiul

art. 300

2

, raportat la art. 160

b

, alin. (1) și (3) C.

proc. pen., menținerea stării de arest a inculpatului P.A.V.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă a

inculpatului subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a

acestuia.

Împotriva acestei încheieri

inculpatul a declarat recurs, solicitând, prin apărătorul ales, revocarea

măsurii arestării preventive întrucât în cauză nu mai subzistă temeiurile care

au fost avute în vedere la luarea acestei măsuri și în plus a fost depășit

termenul rezonabil.

În subsidiar, a solicitat ca în baza

art. 139 alin. (2) C. proc. pen. să se dispună înlocuirea măsurii arestării

preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara urmând a se

conforma obligațiilor pe care le va stabili instanța.

Înalta Curte, examinând motivele de

recurs invocate, dar și întreaga cauză conform art. 385

6

, alin. (3)

C. proc. pen., constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor

fi arătate în continuare.

Prin Sentința penală nr. 175 din 2

aprilie 2009 a Tribunalului Maramureș s-a dispus condamnarea inculpatului

P.A.V. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută

de art. 20 raportat la art. 174, 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea

art. 74 lit. a) și c) C. pen., - fiind menținută starea de arest preventiv a

acestuia.

Împotriva hotărârii primei instanțe

a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș, partea vătămată

P.B., partea civilă Spitalul Județean Baia Mare și inculpatul P.A.V.

La termenul din 12 ianuarie 2010,

fixat pentru judecarea apelurilor, instanța de control judiciar, verificând

legalitatea și temeinicia arestării preventive a menținut starea de arest a

inculpatului, pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.

Așa cum rezultă din art. 5 din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

precum și din art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate fi

privat de libertate.

În aceleași texte, însă, sunt

înscrise, totodată, și excepții de la regula generală sus-arătată.

Astfel, art. 5 parag. 1 lit. e) din

Convenție, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 se prevede că „se

exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a

fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare

competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o

infracțiune, ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l

împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”.

Pe de altă parte, art. 20 din

Constituția României prevede că „dispozițiile constituționale vor fi

interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor

Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar dacă

există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului

la care România este parte și legile române, cu prioritate reglementările

internaționale”.

În raport de reglementările

internaționale menționate, cu referire expresă la excepția prezentată de

arestare preventivă s-au stipulat, printre altele, că privarea de libertate

trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută în

legislația fiecărui stat, conform Convenției, respectiv cu respectarea

dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală, prin raportare și la

dispozițiile constituționale.

Reiese, așadar, că dispunerea

măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se facă cu

respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind

subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.

Potrivit art. 160

b

alin.

(1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control

judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași

articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea

impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată,

menținerea arestării preventive”.

În cauză, așa cum rezultă din

încheierea de ședință atacată, instanța de apel a procedat la efectuarea

verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de

fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive

subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului P.A.V.

Infracțiunea săvârșită de inculpat

aduce atingere unora dintre cele mai importante valori ocrotite de legea

penală, astfel că o eventuală lăsare în libertate a acestuia prezintă pericol

concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și

neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Pe de altă parte, asemenea fapte

neurmate de o ripostă fermă a societății ar întreține climatul infracțional și

ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.

Faptul că a fost pronunțată o hotărâre

de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție, limitarea

libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii.

Cât privește caracterul rezonabil al

perioadei de detenție, Înalta Curte în acord cu jurisprudența Curții europene

constată că acesta nu poate fi apreciat în abstract ci trebuie analizat în

fiecare caz, conform circumstanțelor speciale, neexistând o perioadă fixă

aplicabilă în fiecare caz.

Având în vedere pericolul pentru

ordinea publică arătat mai sus, dar și gravitatea infracțiunii săvârșite de

inculpat, Înalta Curte constată că măsura arestării preventive a inculpatului

nu a depășit durata rezonabilă prevăzută de art. 5 parag. 3 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și că nu se impune înlocuirea acesteia cu măsura

obligării de a nu părăsi localitatea sau țara.

Toate aceste aspecte învederat

justifică dispoziția instanței de apel în sensul menținerii măsurii arestării

preventive a inculpatului P.A.V., astfel că în conformitate cu prevederile art.

385

15

alin. (1), pct. 1 lit. b) C. proc. pen. - Înalta Curte va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de acesta.

Potrivit art. 192, alin. (2) C.

proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul P.A.V. împotriva Încheierii din 12 ianuarie 2010 Curții de Apel

Cluj, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr.

5378/100/2008.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 225 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la

prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției

și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

25 ianuarie 2010.