ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5312/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată pe calea contenciosului

administrativ, reclamantul C.V.C. a solicitat în contradictoriu cu A.N.L., obligarea

acesteia la plata de despăgubiri pentru pagubele produse ca urmare a emiterii actului

administrativ anulat prin sentința civilă nr. 1378 din 23 mai 2007 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal.

În motivarea cererii reclamantul

a arătat că a încheiat un contract de construire a unei locuințe în cadrul proiectului

C.H.C. organizat de pârâtă, fiind invitat ulterior să încheie un act adițional prin

care se majora prețul construcției. Întrucât a refuzat inițial semnarea actului

adițional, pârâta a dispus anularea ordinului de începere a lucrărilor, situație

care l-a obligat pe reclamantul la semnarea actului ,pârâta fiind vinovată de prejudiciul

produs, care constă în diferența de preț prevăzută în actul adițional.

La termenul din 9 septembrie

2008 pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2213

din 9 septembrie 2008 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive.

A respins acțiunea formulată

de reclamantul C.V.C. în contradictoriu cu A.N.L., ca fiind introdusă împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În motivarea soluției

s-a reținut că nu există o legătură de cauzalitate între actul emis de pârâtă și

încheierea actului adițional între reclamantă și antreprenor.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamantul C.V., criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția contencios, administrativ și fiscal, prin decizia din 4 martie

2009 a anulat recursul declarat de C.V.C. ca netimbrat, reținând că recurentului

i s-a pus în vedere obligația de a timbra cererea de recurs prin citarea sa cu această

mențiune fără însă ca aceasta să îndeplinească această obligație.

Împotriva deciziei

din 4 martie 2009 reclamantul a formulat contestație în anulare, recurentul C.V.C.

solicitând anularea deciziei prin care s-a anulat ca netimbrat recursul declarat

împotriva sentinței nr. 2213 din 9 septembrie 2009 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal.

În motivarea cererii s-a

arătat, că prin citația emisă în 20 noiembrie 2008 în Dosarul nr. 947/2/2008 i s-a

comunicat termenul de judecată pentru data de 4 martie 2009, fără să se specifice

obligația de plată a taxei judiciare de timbru sau a timbrului judiciar, motiv pentru

care a depus la dosarul cauzei actele de care a înțeles să se folosească, solicitând

admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și admiterea cauzei spre rejudecare

aceRONași instanțe.

Contestatorul a arătat

că nu a avut cunoștință despre emiterea unei noi citații pentru același termen de

judecată, la o dată ulterioară, când dovedește cu actele de călătorie în străinătate

că nici el nici soția acestuia nu se aflau pe teritoriul României.

Neavând cunoștință de

obligația de plată a vreunei taxe de timbru, iar prin citația pe care a primit-o

nu i s-a comunicat că are o astfel de obligație, contestatorul a apreciat că pot

fi aplicate dispozițiile art. 318 C. proc. civ. respectiv dezlegarea dată recursului

este rezultatul unei greșeli materiale.

Prin întâmpinare intimata

A.N.L. a solicitat respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă, arătând

că temeiul de drept invocat vizează greșeli de fapt, involuntare iar nu greșeli

de judecată și că în speță nu poate fi vorba de o greșeală materială în sensul legii,

eventual de o greșeală de judecată, care nu se poate îndrepta de aceeași instanță

prin retractarea propriei sale hotărâri.

Prin decizia nr. 4459/2009,

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis, cu majoritate de voturi, contestația

în anulare formulată de C.V.C. împotriva deciziei nr. 1199 din 4 martie 2009 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios, administrativ și fiscal; a desființat

hotărârea atacată și a fixat termen de judecată la 24 noiembrie 2009, cu citarea

părților.

Cu opinia separată a d-nei

L.V. în sensul respingerii contestației în anulare ca nefondată.

Pentru a pronunța această

decizie, Înalta Curte a reținut:

Pentru admisibilitatea

unei contestații în anulare speciale, întemeiată pe prevederile art. 318 alin. (1)

teza I C. proc. civ. este necesar să fie întrunită o singură cerință și anume dezlegarea

dată recursului să fie rezultatul unei greșeli materiale, vizând erori materiale

în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului ca și cel invocat de contestator,

respectiv anularea recursului ca netimbrat, cu toate că pe citația primită de acesta

pentru termenul de judecată nu era specificată obligarea plății vreunei taxe judiciare

de timbru și a timbrului.

În motivarea deciziei

contestate, s-a reținut că recursul nu a fost timbrat conform dispozițiilor

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și cele ale art. 9 alin. (2) din O.G.

nr. 32/1995, deși recurentul a fost citat cu mențiunea timbrării recursului, cu

precizarea cuantumului de 19,5 RON al taxei judiciare de timbru și de 0,15 RON timbru

judiciar care trebuia depus.

Contestatorul nu a invocat

greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare sau de aplicare

a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural ci faptul că

pentru același termen de judecată s-au emis două citații dintre care cea primită

de acesta nu avea specificată obligația de plată a unei taxe judiciare de timbru

sau timbru judiciar.

Totodată, contestatorul

a făcut dovada că la data când a fost emisă a doua citație ce purta mențiunea obligației

menționate, acesta era plecat din țară, fiind în imposibilitate de a afla de această

măsură dispusă de instanță pentru a fi în măsură să-și apere drepturile sale procesuale,

inclusiv să poată timbra recursul până la termenul de judecată din 4 martie 2009.

Instanța de recurs

Rejudecând recursul, Înalta

Curte constată că aceste este fondat.

Prima instanță a soluționat

cauza prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, fără

a cerceta fondul cauzei, apreciindu-se că nu există legătură de cauzalitate între

actul emis de pârâtă și încheierea actului adițional.

Obiectul acțiunii l-a

constituit obligarea pârâtei –intimate la plata unor daune, provocate prin emiterea

ordinului nr. 17/2006 de către pârâtă, act care a fost anulat prin sentința nr.

10203/2/2006 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă.

Prin admiterea excepției

lipsei calității procesuale pasive, cu motivarea expusă mai sus, prima instanță

a confundat apărările formulate de pârâtă împotriva pretențiilor reclamantului cu

excepțiile de fond care sunt acte procesuale distincte.

Apărarea este actul procesual

prin care pârâta se opune pretențiilor reclamantului și conchide în sensul respingerii

acestora, fiind obiecțiuni îndreptate împotriva pretențiilor din acțiune.

Excepțiile de fond sunt

mijloace procedurale care privesc lipsuri referitoare la exercițiul dreptului material

la acțiune, fiind strâns legate de raportul juridic litigios, însă acestea nu pun

în discuție fondul dreptului.

În cauza prezentă, pârâta

a contestat pretențiile reclamantului, a pus în discuție fondul dreptului, susținând

că actul anulat, în baza căruia s-au solicitat daune de către reclamant, nu este

în legătură directă cu prejudiciul pretins.

În această situație se

impunea ca instanța să dispună ca părțile să depună la dosarul cauzei ordinul

nr. 17/2006 și în raport de conținutul acestuia, de împrejurarea că a fost anulat

să examineze temeinicia pretențiilor reclamantului și apărările pârâtei.

Având în vedere că pricina

s-a soluționat prin admiterea excepției de fond a lipsei calității procesuale pasive

a pârâtei și ca urmare nu s-a intrat în cercetarea fondului, în baza art. 312

C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 republicată, se va casa

sentința primei instanțe cu trimitere pentru rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de C.V.C. împotriva sentinței civile nr. 2213 din 9 septembrie 2008 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a de contencios, administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 24 noiembrie 2009.