ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5109/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 10 august 2009 pe rolul Tribunalul Prahova, reclamantul

W.K. a chemat în judecată Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

obligarea acestuia la plata sumei de 600.000 euro ( câte 100.000 euro pentru

fiecare an de detenție) cu titlu de daune morale si despăgubiri materiale, ca

urmare a condamnării la 20 de ani închisoare pentru crimă de uneltire contra

ordinei sociale prevăzute de art. 209 pct. 1 C. pen.

Reclamantul și-a

întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii 221/2009, art. 3 C. civ., art. 6 din C.E.D.O.

și art. 504 si următoarele C. proc. pen.

Prin sentința civilă nr.

241 din 18 februarie 2010, Tribunalul Prahova, a admis excepția de necompetentă

teritorială, invocată din oficiu, și a dispus declinarea judecării cauzei în

favoarea Tribunalului București.

Învestit cu

soluționarea cauzei, prin declinare de competență, Tribunalul București, secția

a IV a civilă, prin sentința nr. 1313 din 01 octombrie 2010 a admis în parte acțiunea

si a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 10.000 euro în echivalent

lei la data plății, cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut, în baza probelor administrate (sentința

penală nr. 1000 din 11 august 1959 a Tribunalului Militar Cluj, definitivă prin

decizia nr. 500/29 septembrie 1959 a Tribunalului Suprem al R.P.R. - Colegiul

Militar, referatul nr. 6901/29 iulie 1964 și referatul nr. 6901 din 29 iulie 1964),

că reclamantul a fost condamnat la 10 ani închisoare corecțională și 4 ani

interdicție corecțională pentru omisiunea denunțării crimei, iar în baza art. 209

pct. 1 C. pen., a fost condamnat la 20 de ani muncă zilnică și câte 8 ani

degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinei sociale. Această din

urmă pedeapsă a fost pusă și în executare, la data de 26 iunie 1958, reclamantul

fiind eliberat la 29 iulie 1964, în baza Decretului nr. 411/1964.

Tribunalul a constatat

că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul se încadrează în dispozițiile

art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care stabilesc caracterul politic de

drept pentru condamnările pronunțate în baza art. 209 C. pen.

Totodată, tribunalul

a reținut că reclamantul este îndreptățit să solicite, în baza art. 5 din legea

nr. 221/2009, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare.

Cât privește

criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor corespunzător

prejudiciului moral suferit de reclamant, tribunalul a avut în vedere în primul

rând modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010

care limitează cuantumul despăgubirilor la suma de 10.000 euro .

Luând în considerare

plafonul de 10.000 euro stabilit de legiuitor, consecințele negative suferite,

pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, tribunalul a

acordat reclamantului maximul prevăzut de lege, respectiv suma de 10.000 euro

în echivalent lei la data plății, cu titlu de despăgubiri.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamantul cât și pârâtul.

Criticile din apel au

vizat cuantumul daunelor morale acordate de tribunal, reclamantul susținând că acesta

este prea mic întrucât prin decizia nr. 1354/2010, Curtea Constituțională, a

stabilit că norma care limitează cuantumul daunelor morale, cuprinsă în O.G. nr.

62/2010 este neconstituțională, iar pârâtul arătând că despăgubirile acordate

sunt prea mari în raport cu datele concrete ale speței si cu rațiunea Legii

221/2009.

Curtea de Apel

București, secția a IV a civilă, prin decizia nr. 239/ A din 3 martie 2011, a

admis ambele apeluri, a desființat sentința apelată și a trimis cauza, spre

rejudecare, la tribunal.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că soluția primei instanțe cu privire la

acordarea de daune morale în temeiul Legii 221/2009 nu poate fi menținută

întrucât în urma declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din

lege, prin deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, pronunțate de Curtea

Constituțională, actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor

morale, nici pentru condamnări politice, nici pentru măsuri administrative cu

caracter politic.

Însa, având in vedere

că acțiunea a fost întemeiată si pe dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen., instanța

de apel a apreciat că tribunalul nu a analizat cererea și prin prisma acestor

dispoziții legale, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cererii sub

acest aspect. Constatând că sunt incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C.

proc. civ., instanța de apel a desființat hotărârea tribunalului și a trimis

cauza, la aceeași instanță, spre rejudecare, cu mențiunea că rejudecarea va

viza examinarea acțiunii numai din perspectiva dispozițiilor art. 504 și 506 C.

proc. pen., invocate de reclamant.

Împotriva deciziei

pronunțate de instanța de apel, reclamantul a declarat recurs.

În motivarea recursului,

recurentul reclamant reproșează instanței de apel că, prin desființarea

sentinței tribunalului și trimiterea cauzei, spre rejudecare, pe un alt temei

de drept, a încălcat efectul devolutiv al apelului, dând ceea ce nu s-a cerut. Recurentul

reclamant susține că niciuna dintre părțile apelante, prin cererile de apel

formulate, nu a solicitat casarea sentinței apelate și trimiterea cauzei, spre

rejudecare, la instanța de fond pe un alt temei de drept, acestea solicitând

doar reaprecierea sau cenzurarea cuantumului daunelor morale acordate de

instanța de fond, situație în care instanța de apel avea obligația să verifice,

în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de

către prima instanță. În felul acesta, a fost nesocotit efectul devolutiv al

apelului care, potrivit dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. trebuie

limitat la criticile deduse judecății (conform principiului tantum devolutum,

quantum apellantum). În ceea ce privește reținerea incidenței în cauză a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1354/2010, recurentul reclamant

susține că instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii și principiul

egalității în fața legii.

Recursul formulat

este fondat, potrivit celor ce succed.

Unul dintre

principiile care limitează regula caracterului devolutiv al apelului este

tantum devolutum quantum appelatum, care este o cerință a principiului

disponibilității, aplicabil procesului civil, principiu ce se impune și în fața

instanțelor de control judiciar, așadar și a instanței de apel.

Ca atare, conform

principiului enunțat, instanța de apel, ca instanță de reformare, este chemată

să cerceteze cauza doar prin raportare la motivele invocate în cererea de apel,

neputându-se pronunța asupra altor motive de reformare neindicate în conținutul

motivelor de apel.

Pronunțând decizia de

desființare a sentinței cu trimitere, instanța de apel și-a fundamentat decizia

pe considerentul că prima instanță nu a analizat cauza și din perspectiva

dispozițiilor art. 505 și 506 C. proc. pen., invocate de reclamant prin cererea

de chemare în judecată, și că acest fapt echivalează cu necercetarea fondului

cererii.

Asemenea considerent

lipsește hotărârea de o bază legală, în condițiile în care ignoră limitele

judecății fixate în apel prin criticile formulate de către părți și, în același

timp, nesocotesc dezlegările jurisdicționale date de prima instanță, prin

soluția adoptată.

În condițiile în care

apelanții nu au atacat soluția primei instanțe pe aspectul neanalizării cauzei

din perspectiva dispozițiile art. 504 și 506 C. proc. pen., criticile acestora

vizând doar cuantumul despăgubirilor, instanța de apel nu putea decât prin

depășirea limitelor devoluțiunii (tantum devolutum, quantum apellantum) să

considere că tribunalul ar fi lăsat nerezolvată cererea sub acest aspect și că aceasta

ar impune soluția de desființare cu trimitere.

Ca atare, față de

principiul tantum devolutum, quantum apellantum, critica recurentului-reclamant

în sensul că instanța de apel a încălcat efectul devolutiv al apelului întrucât

a avut în vedere alte motive decât acelea cu care a fost legal învestită prin

cererea de apel este întemeiată.

Pentru considerentele

prezentate, soluția adoptată de instanța de apel, de a desființa sentința si de

a trimite cauza spre soluționare la tribunal este nelegală deoarece nu își

găsește un fundament în prevederile art. 294 și 298 C. proc. civ. prin care

este reglementata judecata in apel.

În consecință, în

baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte, va admite recursul declarat de

reclamant și va casa decizia atacată, trimițând cauza, spre rejudecare,

aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul W.K. împotriva deciziei nr. 239A din 3 martie 2011 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 29 iunie 2012.