ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3841/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

dispoziția nr. 162 din 24 noiembrie 2005, Primarul comunei Sânmihaiul Român, județul

Timiș, a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în localitatea

Sânmihaiul Român, formulată pe calea notificării de T.V. și T.I., și a propus acordarea

măsurilor reparatorii prin echivalent în condițiile art. 16 al Titlului VII din

Legea nr. 247/2005.

Totodată, dispoziția a fost comunicată conform legii,

Secretariatului Comisiei Centrale, în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor.

La 25 martie 2010, T.V. și T.I. s-au adresat instanței,

solicitând - în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

- obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri bănești, în cuantum de 600.000 RON,

reprezentând contravaloarea imobilului ce a făcut obiectul notificării, compus din

casă, curte și grădină în suprafață de 1.762 m.p.

În motivarea acțiunii - întemeiată pe dispozițiile

art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și art. 11, 20 alin. (2) și 184 din Constituția României - reclamanții au arătat

că, deși dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001, a fost înaintată Comisiei Centrale,

până la data formulării acțiunii, nu s-au primit despăgubirile cuvenite pentru imobilul

preluat abuziv de stat.

Tot astfel, se mai arată, potrivit dispoziției emisă în

baza legii speciale de reparație, reclamanții sunt titularii unui drept de creanță

împotriva Statului Român, și respectiv al unui „bun” din perspectiva Convenției

Europene a Drepturilor Omului, creanța lor fiind suficient de bine stabilită pentru

a beneficia de protecția art. 1 al Protocolului adițional nr. 1, iar întârzierea

soluționării efective a cererii vizând acordarea despăgubirilor, constituie o atingere

a dreptului de proprietate, astfel cum este el garantat și proteguit de Convenție.

Învestit în primă instanță, Tribunalul Timiș, secția civilă,

prin sentința nr. 2756/PI din 19 octombrie 2010, a admis în parte acțiunea și, în

consecință, l-a obligat pe pârât la plata către reclamanți a sumei de 398.930 RON,

reprezentând contravaloarea imobilului situat în comuna Sânmihaiu Român, compus

din casă, curte și grădină, în suprafață de 1.762 m.p., preluat abuziv de Statul

Român în perioada comunistă.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut

că până la data formulării acțiunii, reclamanții nu au obținut niciun fel de despăgubire,

deși dispoziția menționată și-a urmat cursul stabilit prin procedura administrativă,

fiind înregistrată și în curs de soluționare la Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților în cadrul căreia a fost organizată Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Urmare prevederilor dispoziției emisă în anul 2005, se

mai arată, reclamanții sunt îndreptățiți la repararea prejudiciului cauzat prin

preluarea de către statul comunist a bunului aflat în proprietatea acestora, având

astfel un drept de creanță împotriva statului, drept garantat și de art. 1 al Protocolului

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu toate acestea, reține prima instanță, dreptul menționat

nu a fost respectat întrucât de la momentul recunoașterii sale, au trecut mai mult

de 5 ani în care el nu a fost realizat, mai mult, neexistând nicio garanție că este

susceptibil de executare într-un termen scurt.

S-a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene care

a statuat în mod frecvent asupra nefuncționalității Fondului Proprietatea (cauza

Faimblat împotriva României și Bone împotriva României).

În consecință, conchide Tribunalul, neplata despăgubirilor

până la momentul introducerii acțiunii, constituie o ingerință în dreptul reclamanților

la respectarea bunurilor, ingerință care chiar dacă este prevăzută de lege și servește

unei cauze de utilitate publică, distruge justul echilibru dintre protecția proprietății

reclamanților și cerințele interesului general, cei în cauză suportând o sarcină

specială și exorbitantă.

Ca atare, s-au valorificat concluziile raportului de expertiză

dispus în cauză, în sensul acordării despăgubirilor calculate conform standardelor

internaționale de evaluare.

Apelul declarat împotriva sentinței de Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, a fost respins de Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, care, prin decizia nr. 620/A din 17 martie 2011, a reținut în esență că

transformarea unei valori patrimoniale, protejată de art. 1 al Protocolului nr.

1, în altă valoare patrimonială garantată de asemenea de același Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reprezintă un drept efectiv și concret,

iar neexecutarea obligației asumată de stat prin adoptarea legislației în materia

restituirii proprietăților preluate abuziv de regimul comunist, reprezintă o ingerință

în dreptul de proprietate al reclamanților.

În cauză, a declarat recurs în termen legal, D.G.F.P.

Timiș, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care,

făcând implicit trimitere la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică

hotărârile pronunțate în cauză pe considerentul admiterii greșite a acțiunii și

obligării directe a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata

unor despăgubiri, în afara unui cadru legal care să stabilească faptul că pârâtului

îi incumbă astfel de obligații.

Astfel, se arată, potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 4

al Legii nr. 263/2006, controlul aplicării fazei administrative a Legii nr. 10/2001,

republicată, se exercită de către autoritatea administrativă constituită în temeiul

H.G. nr. 361/2005, privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru

Restituirea Proprietăților și după caz de către prefecți sau persoanele desemnate

de către aceștia din cadrul instituției Prefectului.

Examinând criticile formulate de recurent se constată

că acestea sunt astfel structurate din punct de vedere juridic, încât sunt susceptibile

a fi încadrate în temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în limita căruia

urmează a se exercita controlul judiciar în recurs.

În consecință, se va respinge excepția nulității recursului,

invocată de intimații-reclamanți.

Problema de drept adusă în discuție prin prezenta cauză,

analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de

despăgubiri, în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită prin legea

specială.

Astfel, în situația cererilor formulate direct împotriva

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru obligarea la plata despăgubirilor

reprezentând valoarea de circulație a imobilelor preluate abuziv care nu pot fi

restituite în natură, cauza acțiunii este unică, fiind dată de intenția celui care

reclamă în justiție, de a obține despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut

de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocând ineficienta sistemului reparator,

sancționată prin mai multe hotărâri ale instanței europene.

În soluționarea unor astfel de demersuri judiciare, trebuie

stabilit dacă Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, i se poate recunoaște

calitatea procesuală pasivă, respectiv dacă între reclamanți (ce invocă încălcarea

obligațiilor pozitive ale statului, sub aspectul protecției drepturilor consacrate

prin art. 1 al Primului Protocol adițional) și pârâtul chemat în judecată, există

sau nu un raport juridic din care să rezulte această obligație de despăgubire, în

afara cadrului legal existent.

Or, din interpretarea dispozițiilor art. 22 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 1 alin. (1) din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005 și a art. 13 din același act normativ, rezultă neechivoc că părțile

raportului juridic creat urmare formulării notificării nu pot fi decât persoana

ce se consideră îndreptățită la una din măsurile reparatorii prevăzute de lege -

notificatorul - și entitatea învestită cu soluționarea cererii de restituire, respectiv

de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Tot astfel, textele mai sus invocate din Legea nr. 247/2005,

reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor

pentru imobilele preluate abuziv, atribuții date în competența exclusivă a Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Ca atare, stabilind calitatea procesuală pasivă a Statului

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, urmare recunoașterii unui alt raport

juridic vizând acordarea despăgubirilor, decât cel reglementat prin legea specială,

instanțele au nesocotit prevederile acesteia, suprimând practic procedura instituită

de legiuitorul național, deși - cu referire la concordanța dintre legea specială

și Convenție - jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a lăsat la latitudinea

statelor semnatare, adoptarea măsurilor legislative cuvenite pentru restituirea

proprietăților preluate abuziv de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, s-a decis (a se vedea cauza pilot Măria Atanasiu

și alții împotriva României) că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile

este compatibilă cu limitările acceptate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

ale dreptului de acces la o instanță.

Un demers juridic ca cel inițiat în cauza de față, nu

poate avea temei nici în dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care reclamanții nu se pot prevala

de un „bun” în sensul Convenției, simpla speranță de restituire neintrând în sfera

de protecție a textului.

De altfel, problema de drept ce face obiectul prezentului

litigiu, a fost definitiv tranșată prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, în compunerea prevăzută de art. 330

6

alin. (1) C. proc. civ., care a statuat că primirea unor astfel de cereri ar echivala

cu deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanție

a oferirii remediului cel mai adecvat.

Astfel, se arată, controlul de convenționalitate al sistemului

național existent, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, a fost deja

realizat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea pilot pronunțată

în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina

Statului Român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism

care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din

Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional.

Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a

se admite, cu consecința casării ambelor hotărâri date în cauză, iar pe fond a respingerii

acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimații-reclamanți

T.V. și T.I.

Admite recursul declarat de pârâta D.G.F.P. Timiș, în

reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei

nr. 620/A din 17 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia atacată, precum și sentința nr. 2756/PJ

din 19 octombrie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă, iar pe fond, respinge

acțiunea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2012.