ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3841/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin dispoziția nr. 162 din 24 noiembrie 2005, Primarul comunei Sânmihaiul Român, județul Timiș, a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în localitatea Sânmihaiul Român, formulată pe calea notificării de T.V. și T.I., și a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în condițiile art. 16 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Totodată, dispoziția a fost comunicată conform legii, Secretariatului Comisiei Centrale, în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor. La 25 martie 2010, T.V. și T.I. s-au adresat instanței, solicitând - în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri bănești, în cuantum de 600.000 RON, reprezentând contravaloarea imobilului ce a făcut obiectul notificării, compus din casă, curte și grădină în suprafață de 1.762 m.p.

În motivarea acțiunii - întemeiată pe dispozițiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 11, 20 alin. (2) și 184 din Constituția României - reclamanții au arătat că, deși dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001, a fost înaintată Comisiei Centrale, până la data formulării acțiunii, nu s-au primit despăgubirile cuvenite pentru imobilul preluat abuziv de stat. Tot astfel, se mai arată, potrivit dispoziției emisă în baza legii speciale de reparație, reclamanții sunt titularii unui drept de creanță împotriva Statului Român, și respectiv al unui „bun” din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, creanța lor fiind suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 al Protocolului adițional nr. 1, iar întârzierea soluționării efective a cererii vizând acordarea despăgubirilor, constituie o atingere a dreptului de proprietate, astfel cum este el garantat și proteguit de Convenție.

Învestit în primă instanță, Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 2756/PI din 19 octombrie 2010, a admis în parte acțiunea și, în consecință, l-a obligat pe pârât la plata către reclamanți a sumei de 398.930 RON, reprezentând contravaloarea imobilului situat în comuna Sânmihaiu Român, compus din casă, curte și grădină, în suprafață de 1.762 m.p., preluat abuziv de Statul Român în perioada comunistă. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că până la data formulării acțiunii, reclamanții nu au obținut niciun fel de despăgubire, deși dispoziția menționată și-a urmat cursul stabilit prin procedura administrativă, fiind înregistrată și în curs de soluționare la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în cadrul căreia a fost organizată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Urmare prevederilor dispoziției emisă în anul 2005, se mai arată, reclamanții sunt îndreptățiți la repararea prejudiciului cauzat prin preluarea de către statul comunist a bunului aflat în proprietatea acestora, având astfel un drept de creanță împotriva statului, drept garantat și de art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu toate acestea, reține prima instanță, dreptul menționat nu a fost respectat întrucât de la momentul recunoașterii sale, au trecut mai mult de 5 ani în care el nu a fost realizat, mai mult, neexistând nicio garanție că este susceptibil de executare într-un termen scurt. S-a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene care a statuat în mod frecvent asupra nefuncționalității Fondului Proprietatea (cauza Faimblat împotriva României și Bone împotriva României).

În consecință, conchide Tribunalul, neplata despăgubirilor până la momentul introducerii acțiunii, constituie o ingerință în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor, ingerință care chiar dacă este prevăzută de lege și servește unei cauze de utilitate publică, distruge justul echilibru dintre protecția proprietății reclamanților și cerințele interesului general, cei în cauză suportând o sarcină specială și exorbitantă. Ca atare, s-au valorificat concluziile raportului de expertiză dispus în cauză, în sensul acordării despăgubirilor calculate conform standardelor internaționale de evaluare.

Apelul declarat împotriva sentinței de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost respins de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, care, prin decizia nr. 620/A din 17 martie 2011, a reținut în esență că transformarea unei valori patrimoniale, protejată de art. 1 al Protocolului nr. 1, în altă valoare patrimonială garantată de asemenea de același Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reprezintă un drept efectiv și concret, iar neexecutarea obligației asumată de stat prin adoptarea legislației în materia restituirii proprietăților preluate abuziv de regimul comunist, reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților. În cauză, a declarat recurs în termen legal, D.G.F.P.

Timiș, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care, făcând implicit trimitere la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârile pronunțate în cauză pe considerentul admiterii greșite a acțiunii și obligării directe a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata unor despăgubiri, în afara unui cadru legal care să stabilească faptul că pârâtului îi incumbă astfel de obligații. Astfel, se arată, potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 4 al Legii nr. 263/2006, controlul aplicării fazei administrative a Legii nr. 10/2001, republicată, se exercită de către autoritatea administrativă constituită în temeiul H.G. nr. 361/2005, privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și după caz de către prefecți sau persoanele desemnate de către aceștia din cadrul instituției Prefectului.

Examinând criticile formulate de recurent se constată că acestea sunt astfel structurate din punct de vedere juridic, încât sunt susceptibile a fi încadrate în temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în limita căruia urmează a se exercita controlul judiciar în recurs. În consecință, se va respinge excepția nulității recursului, invocată de intimații-reclamanți. Problema de drept adusă în discuție prin prezenta cauză, analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri, în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită prin legea specială.

Astfel, în situația cererilor formulate direct împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru obligarea la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de circulație a imobilelor preluate abuziv care nu pot fi restituite în natură, cauza acțiunii este unică, fiind dată de intenția celui care reclamă în justiție, de a obține despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocând ineficienta sistemului reparator, sancționată prin mai multe hotărâri ale instanței europene.

În soluționarea unor astfel de demersuri judiciare, trebuie stabilit dacă Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, i se poate recunoaște calitatea procesuală pasivă, respectiv dacă între reclamanți (ce invocă încălcarea obligațiilor pozitive ale statului, sub aspectul protecției drepturilor consacrate prin art. 1 al Primului Protocol adițional) și pârâtul chemat în judecată, există sau nu un raport juridic din care să rezulte această obligație de despăgubire, în afara cadrului legal existent.

Or, din interpretarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 1 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și a art. 13 din același act normativ, rezultă neechivoc că părțile raportului juridic creat urmare formulării notificării nu pot fi decât persoana ce se consideră îndreptățită la una din măsurile reparatorii prevăzute de lege - notificatorul - și entitatea învestită cu soluționarea cererii de restituire, respectiv de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent. Tot astfel, textele mai sus invocate din Legea nr. 247/2005, reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, atribuții date în competența exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Ca atare, stabilind calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, urmare recunoașterii unui alt raport juridic vizând acordarea despăgubirilor, decât cel reglementat prin legea specială, instanțele au nesocotit prevederile acesteia, suprimând practic procedura instituită de legiuitorul național, deși - cu referire la concordanța dintre legea specială și Convenție - jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a lăsat la latitudinea statelor semnatare, adoptarea măsurilor legislative cuvenite pentru restituirea proprietăților preluate abuziv de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, s-a decis (a se vedea cauza pilot Măria Atanasiu și alții împotriva României) că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ale dreptului de acces la o instanță.

Un demers juridic ca cel inițiat în cauza de față, nu poate avea temei nici în dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care reclamanții nu se pot prevala de un „bun” în sensul Convenției, simpla speranță de restituire neintrând în sfera de protecție a textului. De altfel, problema de drept ce face obiectul prezentului litigiu, a fost definitiv tranșată prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în compunerea prevăzută de art. 330 6 alin. (1) C. proc. civ., care a statuat că primirea unor astfel de cereri ar echivala cu deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanție a oferirii remediului cel mai adecvat.

Astfel, se arată, controlul de convenționalitate al sistemului național existent, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, a fost deja realizat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului Român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional. Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecința casării ambelor hotărâri date în cauză, iar pe fond a respingerii acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimații-reclamanți T.V. și T.I. Admite recursul declarat de pârâta D.G.F.P. Timiș, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 620/A din 17 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia atacată, precum și sentința nr. 2756/PJ din 19 octombrie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă, iar pe fond, respinge acțiunea. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2012.