ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5487/2010

Obiectul acțiunii. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamantul Municipiul Râmnicu Vâlcea prin Primar a chemat în judecată pârâta SC U. SA, solicitând obligarea acesteia să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 1074,77 aferent construcției Hală, situat în P.C. a Municipiului Vâlcea. La termenul din 21 octombrie 2008, pârâta SC U. SA a invocat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 54/2008 pentru modificarea și completarea unor anexe ale H.G. nr. 1302/2001, solicitând anularea parțială a acesteia în privința poziției nr. 86 și în privința poziției nr. 1124. Prin Încheierea din data de 4 noiembrie 2008, Tribunalul Vâlcea, constatând că excepția invocată are legătură cu soluționarea cauzei pendinte, a dispus sesizarea Curții de Apel Pitești, secția contencios administrativ, și suspendarea cauzei până la soluționarea excepției de nelegalitate.

Apărările formulate de pârâții Guvernul României și Municipiul Rm. Vâlcea. La termenul de judecată din data de 03 decembrie 2008, în fața Curții de Apel Pitești, pârâtul Guvernul României a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției de nelegalitate, întrucât hotărârea a fost adoptată în temeiul art. 108 din Constituția României și art. 21 din Legea nr. 213/1998. De asemenea, pârâtul Municipiul Rm. Vâlcea a solicitat respingerea excepției, arătând că prin H.G. nr. 54/2008 nu s-a realizat o expropriere a reclamantei.

Hotărârea instanței de fond. Prin Sentința nr. 45/F-C, Curtea de Apel Pitești a respins ca neîntemeiată excepția de nelegalitate a H.G. nr. 54/2008 invocată de reclamanta SC U. SA, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Municipiul Râmnicu Vâlcea prin primar M.G.

Motivele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat convingerea instanței de fond. Instanța de fond a reținut, în esență, că, având în vedere prevederile art. 21 și art. 13 din Legea nr. 213/1998, pentru ca bunurile din domeniul public al unității administrativ teritoriale să fie inventariate și confirmate ca aparținând acestui domeniu este necesar să existe acte administrative unilaterale de atestare a acestei situații, iar în speță H.C.L. Râmnicu Vâlcea nr. 5/2004 și H.G. nr. 54/2008 nu contravin normelor legale care garantează și ocrotesc dreptul de proprietate în România. S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că H.G. nr. 54/2008 a fost emisă pe baza H.C.L. nr. 5/2004 a cărei legalitate a fost verificată și constată prin Sentința nr. 1193/C din 29 septembrie 2005 pronunțată de Tribunalul Sibiu, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 10 din 04 ianuarie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia. În ceea ce privește procedura de adoptare a H.G. nr. 54/2008 și conținutul acesteia, instanța de fond a apreciat că nu sunt încălcate nici art. 480 și urm. C. civ., întrucât nu reprezintă o modalitate de constituire a dreptului de proprietate. De asemenea, instanța de fond a constatat că H.G. nr. 54/2008 nu reprezintă un act de trecere forțată a imobilelor din domeniul privat al unor subiecte de drept civil în cel public al Municipiului Rm. Vâlcea și nici nu contravine art. 44 din Constituția României și art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Concluzionând, instanța de fond a arătat că H.G. nr. 54/2008 nu constituie drept de proprietate în favoarea Municipiului Rm. Vâlcea asupra bunurilor imobile "teren și spații comerciale" evidențiate la pozițiile nr. 86 și nr. 1124.

Recursul formulat de reclamanta SC U. SA Râmnicu Vâlcea împotriva Sentinței nr. 45/F-C din 11 februarie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Motivele de recurs sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. 5.1. În mod greșit instanța de fond a respins excepția de nelegalitate a poziției nr. 86 și 1124 din anexa la H.G. nr. 54/2008 privind modificarea și completarea unor anexe la H.G. nr. 1362/2001 fără a verifica dacă bunurile au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, astfel cum prevăd dispozițiile art. 6 și 7 din Legea nr. 213/1998. 5.2. Recurenta consideră că erau necesare efectuarea unei adrese către pârâtul Guvernul României pentru a comunica actele care au stat la baza trecerii în domeniul public al bunurilor în discuție, precum și efectuarea unei expertize tehnice care să individualizeze bunurile proprietatea recurentei și să stabilească dacă există sau nu suprapunere cu bunurile menționate la pozițiile 86 și 1124. 5.3. Existența unei hotărâri a consiliului local nu scutește unitatea administrativ-teritorială de a face dovada că un anumit bun a intrat în mod legal în proprietatea sa, conform Deciziei Curții Constituționale nr. 244 din 9 martie 2008.

Decizia Curții Constituționale nr. 1031 din 14 septembrie 2010. La termenul de judecată din data de 17 septembrie 2009, recurenta-reclamantă a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Prin Încheierea de ședință din 12 noiembrie 2009 s-a dispus admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 și suspendarea judecății cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate. Prin Decizia nr. 1031 din 14 septembrie 2010, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate invocată. Cauza a fost repusă pe rol și soluționată în ședința publică de la 9 decembrie 2010. II. Considerentele instanței de recurs. 1. Recursul este fondat. 1.1. Inventarul însușit de Consiliul local, precum și hotărârea de guvern prin care se atestă apartenența bunurilor la domeniul public de interes local, potrivit art. 21 din Legea nr. 213/1998 trebuie să fie întocmite și emise în conformitate cu prevederile art. 7 din Legea nr. 213/1998. 1.2. În acest scop, atât prin hotărârea Consiliului local, cât și prin hotărârea de guvern emise în temeiul art. 21 din Legea nr. 213/1998, este obligatoriu a se face dovada că bunurile menționate în anexe au intrat în proprietate publică în temeiul unui titlu valabil. 1.3. În sensul arătat, s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin deciziile sale, exemplificate și de recurentă în motivele de recurs. 1.4. De asemenea, prin jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a stabilit că trebuie făcută dovada că un anumit bun a intrat în mod legal în proprietatea publică, iar Guvernul, ca emitent al actului administrativ este obligat în temeiul art. 21 din Legea nr. 213/1998, în situația în care se contestă legalitatea actului pe calea excepției de nelegalitate, să demonstreze existența și valabilitatea titlului. 1.5. În speță, judecătorul fondului a analizat pur formal legalitatea actului administrativ numai din perspectiva procedurii emiterii sale. Nu s-a făcut nici un fel de dovadă în sensul conformității actului cu prevederile art. 7 din Legea nr. 213/1998. Instanța de fond nu a solicitat depunerea de înscrisuri doveditoare și a respins în mod greșit administrarea oricăror alte probe ce ar putea tinde la demonstrarea modului în care bunurile înscrise în anexă au intrat în proprietatea publică. 1.6. Față de acestea, instanța de recurs apreciază că se impune în temeiul art. 312 alin. (1) teza I și alin. (3) C. proc. civ. coroborate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță care va administra orice probe necesare în vederea verificării modului de trecere a bunurilor în proprietatea publică de interes local.