ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3896/2014
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3896/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra contestației
în anulare de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 4675 din 27 martie 2013,
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal,
a respins recursul declarat de SC U. SA Râmnicu Vâlcea împotriva Sentinței nr.
335/F-CONT din 26 septembrie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a
civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat și a admis
recursurile declarate de Municipiul Râmnicu Vâlcea prin Primar și Guvernul
României împotriva aceleiași sentințe cu consecința modificării sentinței
atacate, în sensul respingerii excepției de nelegalitate invocată de SC U. SA
Râmnicu Vâlcea, ca nefondată.
Pentru a pronunța
această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut că excepția de
nelegalitate invocată de reclamanta SC "U." SA cu privire la
pozițiile nr. 86 și nr. 1.124 din Anexa nr. 1 Hotărârii Guvernului nr. 54/2008
a fost greșit admisă de instanța de fond și aceasta, cu atât mai mult cu cât,
la data de 21 octombrie 2008, când a fost formulată excepția, nu au fost
indicate, dispozițiile legale pretins a fi încălcate prin acrul administrativ
contestat, ca o primă condiție obligatorie impusă de dispozițiile art. 4 alin.
(1) din Legea nr. 554/2004 pentru admisibilitatea cererii de sesizare a
instanței de contencios administrativ competentă să se pronunțe asupra
excepției.
Această cerință
legală a fost realizată ulterior sesizării Curții de Apel Pitești, prin cererea
depusă la data de 21 ianuarie 2009, în care reclamanta a precizat că invocă
excepția de nelegalitate a Hotărârii Guvernului nr. 54/2008 pentru încălcarea
dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 213/1998, art. 480 și următoarele C. civ.,
art. 1 și următoarele din Legea nr. 33/1994, art. 44 din Constituția României
și primului Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și
libertăților fundamentale.
Prin raportare la
aceste norme legale cu forță juridică superioară, pretins a fi fost încălcate,
s-a constatat că este legală H.G. nr. 54/2008, cu privire la bunurile imobile
înscrise la pozițiile nr. 86 și nr. 1124 din Anexa nr. 1.
Înalta Curte a
apreciat ca neîntemeiată susținerea reclamantei referitoare la încălcarea
dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 218/1998 care reglementează modurile de
dobândire a proprietății publice.
S-a reținut că
aceeași lege prevede la art. 21 că inventarul bunurilor care alcătuiesc
domeniul public al unui municipiu se întocmește de comisii special constituite,
conduse de primar și după ce se însușește de consiliul local, se centralizează
de consiliul județean și se trimite Guvernului, pentru ca acesta prin hotărâre
să ateste apartenența bunurilor la domeniul public de interes local.
În conformitate cu
aceste prevederi legale, H.G. nr. 54/2008 a fost emisă în baza Hotărârii nr. 5
din 29 ianuarie 2004, prin care Consiliul local al Municipiului Râmnicu Vâlcea
a aprobat completarea listei bunurilor aparținând domeniului public al
Municipiului Râmnicu Vâlcea cu imobilul construcție și teren H.P.C. situat în
Municipiul Râmnicu Vâlcea, astfel: teren în suprafață de 1075 mp și construcție
(subsol, parter și cameră laterală).
Acțiunea formulată de
reclamantă pentru anularea Hotărârii nr. 5 din 29 ianuarie 2004 a fost respinsă
ca nefondată prin Sentința civilă nr. 1.193/C din 29 septembrie 2005 a
Tribunalului Sibiu, irevocabilă prin Decizia nr. 10 din 4 ianuarie 2006
pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia.
În consecință, s-a
reținut că H.G. nr. 54/2008 a fost legal emisă în baza actului administrativ
prevăzut de Legea nr. 213/1998 pentru însușirea inventarului bunurilor din
domeniul public al unității administrativ-teritoriale, a cărui legalitate a
fost constatată cu autoritate de lucru judecat în litigiul inițiat de
reclamantă în considerarea aceleiași situații de fapt care a fost invocată și
în prezenta cauză pentru cele două bunuri imobile.
Deși în recursul
declarat de reclamantă s-a susținut neîntemeiat că hotărârea judecătorească
irevocabilă menționată anterior nu are relevanță în prezenta cauză, instanța de
control judiciar a reținut că la pronunțarea acesteia au fost avute în vedere
dovezile administrate de Municipiul Râmnicu Vâlcea cu privire la dreptul său de
proprietate asupra bunurilor înscrise în inventarul bunurilor din domeniul său
public.
Astfel, pe baza
înscrisurilor depuse în Dosarul nr. 993/2004 al Tribunalului Vâlcea, s-a
reținut că, atât construcția H.P.C., cât și terenul aferent, fac parte din
domeniul public de interes local, conform afectațiunii date celor două imobile
de fosta Comună Urbană Râmnicu Vâlcea, antecesoarea municipiului pârât și
anume, organizarea unei piețe agroindustriale, aceleași concluzii fiind
cuprinse și în raportul de expertiză de specialitate efectuat în cauză.
Înalta Curte a
reținut, de asemenea, că excepția de nelegalitate a fost invocată în mod
neîntemeiat pentru pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 44 din Constituția
României și ale primului Protocol adițional la Convenția europeană pentru
apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale art. 1 din
Legea nr. 33/1994, întrucât H.G. nr. 54/2008 nu reprezintă un act de trecere
forțată a imobilelor din domeniul privat în cel public, similar unei
exproprieri, ci doar confirmă regimul juridic al unor bunuri enumerate în acte
ale autorităților publice locale, astfel cum a reținut Curtea Constituțională
în Decizia nr. 1.031 din 14 septembrie 2010, prin care a respins excepția de
neconstituționalitate a prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998,
excepție invocată de reclamanta SC "U." SA în prezenta cauză, în
primul ciclu procesual.
S-a mai reținut că
reclamanta a invocat neîntemeiat și încălcarea dispozițiilor art. 480 și
următoarele în vechiul C. civ., deși actul administrativ contestat, pe calea
incidentă a excepției de nelegalitate, nu este constitutiv de drepturi reale,
atestând regimul juridic al bunurilor cuprinse în inventarul, întocmit și
aprobat cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă impuse de lege,
astfel cum s-a constatat în mod irevocabil prin Sentința civilă nr. 1.193/C din
29 septembrie 2005 a Tribunalului Sibiu.
În consecință,
raportat la motivele invocate în susținerea excepției de nelegalitate și față
de situația juridică a celor două bunuri imobile, reprezentând terenul aferent
H.P.C. Râmnicu Vâlcea și camerele laterale, atât la data inventarierii, cât și
la data atestării lor în proprietatea publică a Municipiului Râmnicu Vâlcea,
instanța de control judiciar a constatat că H.G. nr. 54/2008 a fost emisă cu
respectarea dispozițiilor legale incidente în materie și nu este de natură prin
conținutul său să vătame drepturile recunoscute de lege reclamantei, pentru
ocrotirea cărora aceasta are posibilitatea exercitării căilor prevăzute de lege
la instanța de drept comun.
Prin contestația
înregistrată la data de 20 iunie 2013, recurenta-reclamantă a cerut anularea
Deciziei nr. 4675 din 27 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,
secția contencios administrativ și fiscal pronunțată în Dosarul nr.
1979/90/2007*, criticând-o prin prisma dispozițiilor art. 318 teza a II-a C.
proc. civ.
În motivarea
contestației formulate, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de recurs
nu a analizat motivul de recurs care vizează nelegala modalitate de înscriere a
bunurilor în anexa la H.G. nr. 54/2008 privind modificarea și completarea unor
anexe la H.G. nr. 1362/2001, motiv de recurs ce viza verificarea titlului
statului, în baza căruia a fost trecut bunul în domeniul public.
De asemenea, a
susținut că nu a fost analizat în mod concret motivul de recurs care vizează
titlul intimatelor prin prisma Deciziei nr. 244/2006 a Curții Constituționale,
instanța de recurs făcând doar trimitere la diverse adrese, hotărâri de
consiliu local.
A mai susținut
contestatoarea că instanța de control judiciar nu s-a pronunțat cu privire la
modalitatea de trecere a bunului în domeniul public și nici cu privire la
faptul că emitentul actului contestat nu a demonstrat valabilitatea titlului
său, precizând că nu s-a făcut în nici un fel dovada cum au intrat bunurile în
proprietatea municipiului Râmnicu Vâlcea, la ce dată și în baza cărui titlu.
Analizând actele și
lucrările dosarului, decizia contestată având în vedere motivele invocate,
Înalta Curte constată că este nefondată contestația în anulare formulată de
contestatoarea SC U. SA.
Contestația în
anulare s-a întemeiat pe dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
Ipoteza prevăzută de
art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a
examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar
nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar
fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl
sprijină.
Este, deci, suficient
ca instanța să arate considerentele pentru care a găsit un anumit motiv de
recurs neîntemeiat, chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele invocate în
sprijinul acestuia.
Deși contestatoarea
și-a fundamentat în drept calea de atac pe aceste dispoziții legale, în fapt,
contestația în anulare formulată reprezintă o reluare a argumentelor invocate
la fondul cauzei și a motivelor de recurs, aceste aspecte fiind deja analizate
de instanța ce a soluționat recursul, prin acestea dorindu-se, în realitate, o
rejudecare a recursului.
Astfel, din modul de
redactare, dar și din conținutul motivelor contestației în anulare,
contestatoarea tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul
cauzei, care, în actuala fază procesuală, ar aduce atingere principiului res
judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac
(contestația în anulare de față) să nu presupună o nouă judecare a cauzei.
În soluționarea
prezentei cauze, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, și jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului, în care se reținut, cu referire la
cererea de revizuire, că "în conformitate cu jurisprudența sa constantă,
dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în
lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența
dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre
aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității
juridice, care impune, inter alia, ca atunci când instanțele au pronunțat o
soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu,
citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul
res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor
judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita
revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă
rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui
utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o
nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat
[...]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine
necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și
obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008,
definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în M. Of. al României, Partea
I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".
În concluzie,
avându-se în vedere considerentele expuse, se apreciază că în cauză nu sunt
îndeplinite condițiile prevăzute de art. 318 C. proc. civ., astfel că urmează a
fi respinsă contestația în anulare formulată, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația
în anulare formulată de SC U. SA Râmnicu Vâlcea împotriva Deciziei nr. 4675 din
27 martie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 1979/90/2007*, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 21 octombrie 2014.
Procesat de GGC - CL