ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3896/2014

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia nr. 4675 din 27 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de SC U. SA Râmnicu Vâlcea împotriva Sentinței nr. 335/F-CONT din 26 septembrie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat și a admis recursurile declarate de Municipiul Râmnicu Vâlcea prin Primar și Guvernul României împotriva aceleiași sentințe cu consecința modificării sentinței atacate, în sensul respingerii excepției de nelegalitate invocată de SC U. SA Râmnicu Vâlcea, ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut că excepția de nelegalitate invocată de reclamanta SC "U." SA cu privire la pozițiile nr. 86 și nr. 1.124 din Anexa nr. 1 Hotărârii Guvernului nr. 54/2008 a fost greșit admisă de instanța de fond și aceasta, cu atât mai mult cu cât, la data de 21 octombrie 2008, când a fost formulată excepția, nu au fost indicate, dispozițiile legale pretins a fi încălcate prin acrul administrativ contestat, ca o primă condiție obligatorie impusă de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru admisibilitatea cererii de sesizare a instanței de contencios administrativ competentă să se pronunțe asupra excepției.

Această cerință legală a fost realizată ulterior sesizării Curții de Apel Pitești, prin cererea depusă la data de 21 ianuarie 2009, în care reclamanta a precizat că invocă excepția de nelegalitate a Hotărârii Guvernului nr. 54/2008 pentru încălcarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 213/1998, art. 480 și următoarele C. civ., art. 1 și următoarele din Legea nr. 33/1994, art. 44 din Constituția României și primului Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale. Prin raportare la aceste norme legale cu forță juridică superioară, pretins a fi fost încălcate, s-a constatat că este legală H.G. nr. 54/2008, cu privire la bunurile imobile înscrise la pozițiile nr. 86 și nr. 1124 din Anexa nr. 1. Înalta Curte a apreciat ca neîntemeiată susținerea reclamantei referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 218/1998 care reglementează modurile de dobândire a proprietății publice.

S-a reținut că aceeași lege prevede la art. 21 că inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unui municipiu se întocmește de comisii special constituite, conduse de primar și după ce se însușește de consiliul local, se centralizează de consiliul județean și se trimite Guvernului, pentru ca acesta prin hotărâre să ateste apartenența bunurilor la domeniul public de interes local. În conformitate cu aceste prevederi legale, H.G. nr. 54/2008 a fost emisă în baza Hotărârii nr. 5 din 29 ianuarie 2004, prin care Consiliul local al Municipiului Râmnicu Vâlcea a aprobat completarea listei bunurilor aparținând domeniului public al Municipiului Râmnicu Vâlcea cu imobilul construcție și teren H.P.C.

situat în Municipiul Râmnicu Vâlcea, astfel: teren în suprafață de 1075 mp și construcție (subsol, parter și cameră laterală). Acțiunea formulată de reclamantă pentru anularea Hotărârii nr. 5 din 29 ianuarie 2004 a fost respinsă ca nefondată prin Sentința civilă nr. 1.193/C din 29 septembrie 2005 a Tribunalului Sibiu, irevocabilă prin Decizia nr. 10 din 4 ianuarie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia. În consecință, s-a reținut că H.G. nr. 54/2008 a fost legal emisă în baza actului administrativ prevăzut de Legea nr. 213/1998 pentru însușirea inventarului bunurilor din domeniul public al unității administrativ-teritoriale, a cărui legalitate a fost constatată cu autoritate de lucru judecat în litigiul inițiat de reclamantă în considerarea aceleiași situații de fapt care a fost invocată și în prezenta cauză pentru cele două bunuri imobile.

Deși în recursul declarat de reclamantă s-a susținut neîntemeiat că hotărârea judecătorească irevocabilă menționată anterior nu are relevanță în prezenta cauză, instanța de control judiciar a reținut că la pronunțarea acesteia au fost avute în vedere dovezile administrate de Municipiul Râmnicu Vâlcea cu privire la dreptul său de proprietate asupra bunurilor înscrise în inventarul bunurilor din domeniul său public. Astfel, pe baza înscrisurilor depuse în Dosarul nr. 993/2004 al Tribunalului Vâlcea, s-a reținut că, atât construcția H.P.C., cât și terenul aferent, fac parte din domeniul public de interes local, conform afectațiunii date celor două imobile de fosta Comună Urbană Râmnicu Vâlcea, antecesoarea municipiului pârât și anume, organizarea unei piețe agroindustriale, aceleași concluzii fiind cuprinse și în raportul de expertiză de specialitate efectuat în cauză.

Înalta Curte a reținut, de asemenea, că excepția de nelegalitate a fost invocată în mod neîntemeiat pentru pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 44 din Constituția României și ale primului Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale art. 1 din Legea nr. 33/1994, întrucât H.G. nr. 54/2008 nu reprezintă un act de trecere forțată a imobilelor din domeniul privat în cel public, similar unei exproprieri, ci doar confirmă regimul juridic al unor bunuri enumerate în acte ale autorităților publice locale, astfel cum a reținut Curtea Constituțională în Decizia nr. 1.031 din 14 septembrie 2010, prin care a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, excepție invocată de reclamanta SC "U." SA în prezenta cauză, în primul ciclu procesual.

S-a mai reținut că reclamanta a invocat neîntemeiat și încălcarea dispozițiilor art. 480 și următoarele în vechiul C. civ., deși actul administrativ contestat, pe calea incidentă a excepției de nelegalitate, nu este constitutiv de drepturi reale, atestând regimul juridic al bunurilor cuprinse în inventarul, întocmit și aprobat cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă impuse de lege, astfel cum s-a constatat în mod irevocabil prin Sentința civilă nr. 1.193/C din 29 septembrie 2005 a Tribunalului Sibiu. În consecință, raportat la motivele invocate în susținerea excepției de nelegalitate și față de situația juridică a celor două bunuri imobile, reprezentând terenul aferent H.P.C. Râmnicu Vâlcea și camerele laterale, atât la data inventarierii, cât și la data atestării lor în proprietatea publică a Municipiului Râmnicu Vâlcea, instanța de control judiciar a constatat că H.G.

nr. 54/2008 a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale incidente în materie și nu este de natură prin conținutul său să vătame drepturile recunoscute de lege reclamantei, pentru ocrotirea cărora aceasta are posibilitatea exercitării căilor prevăzute de lege la instanța de drept comun. Prin contestația înregistrată la data de 20 iunie 2013, recurenta-reclamantă a cerut anularea Deciziei nr. 4675 din 27 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal pronunțată în Dosarul nr. 1979/90/2007*, criticând-o prin prisma dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ. În motivarea contestației formulate, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de recurs nu a analizat motivul de recurs care vizează nelegala modalitate de înscriere a bunurilor în anexa la H.G.

nr. 54/2008 privind modificarea și completarea unor anexe la H.G. nr. 1362/2001, motiv de recurs ce viza verificarea titlului statului, în baza căruia a fost trecut bunul în domeniul public. De asemenea, a susținut că nu a fost analizat în mod concret motivul de recurs care vizează titlul intimatelor prin prisma Deciziei nr. 244/2006 a Curții Constituționale, instanța de recurs făcând doar trimitere la diverse adrese, hotărâri de consiliu local. A mai susținut contestatoarea că instanța de control judiciar nu s-a pronunțat cu privire la modalitatea de trecere a bunului în domeniul public și nici cu privire la faptul că emitentul actului contestat nu a demonstrat valabilitatea titlului său, precizând că nu s-a făcut în nici un fel dovada cum au intrat bunurile în proprietatea municipiului Râmnicu Vâlcea, la ce dată și în baza cărui titlu.

Analizând actele și lucrările dosarului, decizia contestată având în vedere motivele invocate, Înalta Curte constată că este nefondată contestația în anulare formulată de contestatoarea SC U. SA. Contestația în anulare s-a întemeiat pe dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. Ipoteza prevăzută de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină. Este, deci, suficient ca instanța să arate considerentele pentru care a găsit un anumit motiv de recurs neîntemeiat, chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele invocate în sprijinul acestuia.

Deși contestatoarea și-a fundamentat în drept calea de atac pe aceste dispoziții legale, în fapt, contestația în anulare formulată reprezintă o reluare a argumentelor invocate la fondul cauzei și a motivelor de recurs, aceste aspecte fiind deja analizate de instanța ce a soluționat recursul, prin acestea dorindu-se, în realitate, o rejudecare a recursului. Astfel, din modul de redactare, dar și din conținutul motivelor contestației în anulare, contestatoarea tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestația în anulare de față) să nu presupună o nouă judecare a cauzei.

În soluționarea prezentei cauze, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care se reținut, cu referire la cererea de revizuire, că "în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești.

Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat [...]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)". În concluzie, avându-se în vedere considerentele expuse, se apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 318 C. proc.

civ., astfel că urmează a fi respinsă contestația în anulare formulată, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC U. SA Râmnicu Vâlcea împotriva Deciziei nr. 4675 din 27 martie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 1979/90/2007*, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2014. Procesat de GGC - CL