Decizia nr. 4081/2011 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin acțiunea introductivă din data de 18 iunie 2009 reclamanta SC G.S. SRL Tecuci, în numele și pentru mandanții P.P., P.L., B.A. și B.V.L., a solicitat obligarea pârâtei SC A.R.A.V.I.G. SA București la plata de despăgubiri reprezentând daune materiale (cheltuieli de înmormântare) și daune morale, urmare accidentului rutier produs la data de 31 octombrie 2008 pe DN 2 L soldat cu decesul numiților P.A.I. și B.S.C. care se aflau în autoturismul implicat în accident, în calitate de pasageri. În motivare reclamanta a arătat că autoturismul implicat în accidentul rutier era asigurat pentru răspundere civilă obligatorie de societatea de asigurări chemata în judecată, care potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 este obligată să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurata răspunde față de terțele persoane păgubite prin accidente.

La data de 14 octombrie 2009, s-a formulat de către D.D. (fostă B.) în calitate de reprezentantă legală a minorilor B.R.I. și B.R.A., o cerere de intervenție în interes propriu, în temeiul art. 49 alin. (1) și (2) C. proc. civ. prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 700.000 euro cu titlu de daune morale pentru cei doi minori, al căror tată, B.S.C. a decedat în accidentul rutier.

Pârâta, societatea de asigurări prin întâmpinarea depusă la data de 11 noiembrie 2009 și respectiv 3 martie 2010 s-a apărat invocând pe cale de excepție netimbrarea cererii de chemare în judecată, lipsa calității procesuale active a reclamantei, lipsa calității procesuale pasive a societății de asigurare, lipsa calității de reprezentant al societății reclamante, inadmisibilitatea acțiunii principale și a cererii de intervenție, nulitatea cererii de intervenție și lipsa încuviințării autorității tutelare. Pe fondul cauzei pârâta a susținut că nu există raport juridic comercial între societate și V.D.I., conducătorul auto, vinovat de producerea accidentului.

Prin sentința civilă nr. 408 din 30 noiembrie 2010 Tribunalul Vrancea – secția comercială de contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: - A respins ca neîntemeiate excepțiile privind netimbrarea acțiunii, lipsa calității procesuale active a SC G.S. SRL, inadmisibilității acțiunii, față de dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ., lipsei calității de reprezentant a SC G.S. SRL și lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și nulității cererii de intervenție, invocate de pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA București cu privire la acțiunea principală și la cererea de intervenție. A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC G.S. SRL, prin administrator C.V.S. în numele și pentru reclamanții P.A.P., P.L., B.A. și B.V.L. în contradictoriu cu pârâta SC A.R.V.I.G. SA, pentru despăgubiri și cererea de intervenție formulată de D. (fostă B.) D., în numele și pentru minorii B.R.I. și B.R.A. așa cum a fost completată și în consecință: A obligat pârâta să plătească reclamantei următoarele sume: - în numele și pentru mandanții P.A.P. și P.I.L. din comuna Țifești, jud. Vrancea, suma de 15.000 lei cu titlu de despăgubiri materiale și 100.000 euro la cursul B.N.R. din data de 31 octombrie 2008 cu titlu de daune morale, precum și suma de 71,40 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; - în numele și pentru mandanții B.A. și B.G.V.L., suma de 15.000 lei cu titlu de despăgubiri materiale și 100.000 euro la cursul B.N.R. din data de 31 octombrie 2008 cu titlu de daune morale, precum și la plata sumei de 71,40 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. A obligat pârâta să plătească intervenientei D.D. în numele și pentru minorii B.R.A. și B.R.I., ambii născuți la data de 15 iunie 2003, următoarele despăgubiri: - o prestație periodică lunară de ¼ din venitul mediu pe economie începând cu data de 31 octombrie 2008 și până la majoratul minorilor; - pentru perioada 03 martie 2010 până la data pronunțării, 30 noiembrie 2010 aplică din oficiu pârâtei o penalitate de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, calculată la nivelul prestației periodice lunare; - suma de 600.000 euro la cursul B.N.R. din data de 31 octombrie 2008 cu titlu de daune morale. A obligat pârâta să plătească intervenientei cheltuieli de judecată în sumă de 6.000 lei. A atras atenția intervenientei D.D. că drepturile asupra sumelor de bani cuvenite celor doi minori se pot exercita doar cu respectarea dispozițiilor art. 98 și 99 C. fam., respectiv numai în interesul superior al minorilor. A dispus în acest sens sesizarea autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului prin D.G.A.S.P.C. Vrancea și prin intermediul acesteia Autoritatea similară din statul de rezidență, Italia, prin comunicarea unui exemplar al prezentei sentințe.

Pentru a se pronunța astfel prima instanță a reținut în fapt și în drept următoarele: Cu privire la excepția netimbrării acțiunii și intervenției tribunalul a apreciat că scutirea de plata taxei de timbru prevăzută de art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997 modificată este incidentă în cauză deoarece daunele pretinse sunt rezultatul unei infracțiuni de ucidere din culpă, iar judecarea acțiunii civile în despăgubiri alăturat acțiunii penale a fost împiedicată de stingerea acțiunii penale prin decesul făptuitorului. Totodată, tribunalul apreciază că solicitarea de daune morale și respectiv obligarea la plata prestației periodice de întreținere către minori sunt scutite de plata taxei de timbru conform art. 15 lit. f) și c) din Legea nr. 146/1997. În ce privește calitatea procesuală activă a societății reclamante și calitatea de reprezentant a persoanei care a semnat acțiunea, tribunalul a apreciat că procurile depuse de reclamantă fac dovada faptului că mandatul a fost dat societății comerciale prin administratorul statutar, mandat legal deoarece vizează dreptul la despăgubiri asupra cărora părțile pot dispune. În ce privește calitatea procesual pasivă a societății pârâte, tribunalul a constatat că la dosar s-a făcut dovada existenței la momentul producerii accidentului a poliței de asigurare de răspundere civilă obligatorie prin confirmarea transmisă de SC A. SA – sucursala Cluj. Referitor la inadmisibilitatea acțiunii în raport de neîndeplinirea procedurii reglementate de art. 720 1 C. proc. civ. instanța a constatat că această excepție este neîntemeiată deoarece societatea reclamantă conform mandatului primit s-a adresat la 12 ianuarie 2009 cu cerere de despăgubiri filialei Galați din cadrul societății pârâte căreia i-a predat întreaga documentație. Prima instanță a apreciat că excepția inadmisibilității este neîntemeiată și față de intervenientă în condițiile în care acesta a intervenit într-o procedură în curs de derulare, iar drepturile solicitate respectiv daune morale și prestația perioadă sunt formulate în numele a doi minori. Totodată instanța apreciază că procedura instituită de art. 720 1 C. proc. civ. nu este obligatorie așa cum rezultă din Nota de fundamentare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 138/2000 act normativ prin care s-a reintrodus această instituție în Codul de procedură civilă. Pe fondul cauzei prima instanță a reținut că în condițiile în care polița efectivă de asigurare nu a fost depusă la dosar, limitele de asigurare sunt determinate în baza Ordinului C.S.A. nr. 8/2008, în vigoare la momentul încheierii poliței și producerii accidentului, care stabilește un nivel maxim de 750.000 euro la cursul B.N.R. din data producerii accidentului. În cuantificarea daunelor materiale și morale acordate tribunalul a acut în vedere dispozițiile martorilor audiați care au declarat că la înmormântare au participat peste 150.200 persoane, precum și consecințele negative suferite de cei în cauză în plan fizic, psihologic și afectiv alături de importanța valorilor lezate. II Apelul. Decizia pronunțată de instanța de control judiciar Curtea de Apel Galați. Împotriva sentinței fondului a declarat apel societatea pârâtă pentru motive de nelegalitate și netemeinicie atât sub aspectul soluționării excepțiilor invocate cât și pe fondul cauzei. Prin decizia nr. 37/A din 5 mai 20911 Curtea de apel Galați - secția comercială, maritimă și fluvială a admis apelul declarat de pârâta și a schimbat sentința fondului în sensul anulării acțiunii introductive formulată de reclamanta SC G.S. SRL pentru lipsa calității de reprezentant; cererea de intervenție formulată de D.D. a fost respinsă ca prematură. Instanța de apel a constatat din examinarea celor trei procuri autentificate care atestă mandatul dat de cei patru reclamanți societății comerciale SC G.S. SRL de a introduce, susține și retrage orice acțiune civilă, ca activitatea de reprezentare juridică, în temeiul unui mandat judiciar nu figurează în obiectul de activitate al societății comerciale, obiect care se referă la consultanță pentru afaceri și management (cod CAEN 7414), iar în secundar la activități auxiliare ale caselor de asigurări și de pensii (cod CAEN 6720). În același sens instanța reține că persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înființare sau statut, orice act care nu este făcut în vederea realizării acestui scop fiind lovit de nulitate. Așa fiind, instanța constată că mandatul acordat SC G.S. SRL de cei patru reclamanți încalcă limitele specializării capacității de folosință a mandatarului, fiind un act nul, ceea ce impune conform art. 161 alin. (2) C. proc. civ. anularea cererii de chemare în judecată pentru lipsa dovezii calității de reprezentant a SC G.S. SRL în raport cu cei patru reclamanți. În ce privește cererea de intervenție principală formulată de D.D. instanța constată că prealabil introducerii ei, intervenienta nu a îndeplinit procedura obligatorie, prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., a concilierii prealabile cu pârâta societatea de asigurări, ceea ce atrage sancțiunea respingerii intervenției ca prematur introdusă. III Recursul. Motivele de recurs. Împotriva acestei decizii au declarat recurs la data de 29 iunie 2001 în termen legal, SC G.S. SRL, precum și persoanele fizice P.P., P.L., B.A. și B.V.L., în nume propriu, iar prin cererea din data de 20 iunie 2010 au declarat recurs și intervenienții B.R.I. și B.R.A. prin reprezentant legal de D.D.

Recursul reclamantei SC G.S. SRL și a celor patru persoane fizice a vizat modul de soluționare a excepției lipsei calității de reprezentant al societății comerciale. Sub un prim aspect recurenții susțin că hotărârea atacată este nelegală în condițiile în care instanța de apel în considerentele sale ignoră total apărările invocate prin concluziile formulate în această fază procesuală, ceea ce constituie o încălcare a dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ. Pe fondul excepției recurenții susțin că din procurile depuse la dosar rezultă că mandatul a fost dat numitului C.V.S. în calitate de administrator al societății care are în obiectul de activitate și servicii de consultanță în domeniul asigurărilor. Arată recurenții că întrucât pârâta intimată nu a dat curs cererii de despăgubiri, societatea prin administrator a încheiat contractul de asistență juridică cu cabinetul de avocatură care a emis pe numele societății factura fiscală, contract care a fost semnat și de cele patru persoane fizice. Potrivit recurenților, instanța de apel nu a coroborat mențiunile din procurile juridice cu activitatea procesuală concretă, ceea ce conducea la soluția respingerii excepției. Cu referire la prematuritate se susține că litigiul nu impune realizarea procedurii concilierii prevăzute de art. 720 1 C. proc. civ. deoarece reclamanții nu au calitatea de părți într-un raport juridic comercial ci de terții păgubiți. În drept, recurenții și-au întemeiat criticile formulate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare la aceiași instanță de apel.

Recurenții intervenienți au invocat în susținerea recursului motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9, în dezvoltarea cărora au susținut că în mod greșit a fost respinsă cererea de intervenție ca prematură, excepție pe care instanța nu a pus-o în discuția părților. Arată recurenții că în ce privește fondul excepției, procedura instituită de art. 720 1 C. proc. civ. nu este obligatorie, ci reprezintă numai o posibilitate pusă la dispoziția reclamanților, în acțiuni având ca obiect pretenții comerciale să încerce realizarea pe cale amiabilă a drepturilor invocate. Se mai susține că alături de daunele morale s-a solicitat și plata unei prestații periodice pentru cei doi minori, prestații care nu intră sub incidența art. 720 1 C. proc. civ. Pentru aceste argumente recurenții solicită admiterea recursului, casarea deciziei și în rejudecare menținerea ca legală și temeinică a sentinței fondului.

Asupra recursurilor. Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de motivele invocate, constată că recursurile promovate în cauză sunt nefondate pentru considerentele ce urmează: 9.1. Cu privire la recursul declarat de recurenții reclamanți. Actele dosarului relevă incontestabil faptul că acțiunea introductivă a fost promovată de către SC G.S. SRL, în numele și pentru cele patru persoane fizice, așa cum se precizează in terminis în preambulul cererii de chemare în judecată, în baza mandatului judiciar conferit de mandanți prin cele trei procuri autentice atașate cererii. Aceiași concluzie o impune și verificarea împuternicirii avocațiale din 2 mai 2009 (fila 4 dosar judecătorie) contractul de asistență tehnică fiind încheiat de către societate pentru cele patru persoane fizice. Posibilitatea reprezentării părților în judecată prin mandatar este recunoscută de lege, condițiile de exercitare ale mandatului judiciar fiind reglementate de dispozițiile art. 67-69 C. proc. civ. În cauză mandatul a fost dat unei societăți comerciale cu răspundere limitată, respectiv administratorului statutar ca reprezentant legal al societății. Aptitudinea generală și abstractă unei persoane juridice de a avea drepturi și obligații, de a fi subiect de drept civil, respectiv de a intra ca atare în raporturi juridice civile, constituie capacitatea juridică de folosință și exercițiu și este guvernată de regulile generale din Decretul nr. 31/1994 și de dispoziții din Legea nr. 31/1990. Capacitatea de folosință a societății comerciale este circumscrisă scopului pentru care societatea a fost constituită, societatea putând încheia numai acele acte juridice (acte de comerț) care servesc la realizarea obiectului de activitate. Or, reprezentarea juridică în baza unei procuri pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată, susținere, retragere de orice acțiune nu intră în obiectul de activitate al societății comerciale în cauză. Nu se poate pune semnul egalității între consultanță pentru afaceri și management sau servicii de consultanță în domeniul asigurărilor și pensiilor și activitatea de reprezentare juridică în baza unui mandat judiciar, așa cum susține fără temei recurentele. Activitățile juridice de consultanță, reprezentare și asistență constituie, după caz, activități specifice profesiei de avocat, consilier juridic, notar, autorizarea și înmatricularea de societăți comerciale având ca obiect consultanță asistență și reprezentare juridică în temeiul Legii nr. 31/1990 fiind inadmisibilă. O societate comercială se constituie în scopul desfășurării unei activități comerciale prin săvârșirea uneia sau mai multor fapte obiective de comerț (art. 1 din Legea nr. 31/1990), activitățile de consultanță și reprezentare judiciară fiind excluse din categoria faptelor obiective de comerț. Cum, încălcarea principiului specializării capacității de folosință este sancționată cu nulitatea actului juridic care nu este făcut în concordanță și pentru realizarea obiectului de activitate stabilit prin actul constitutiv, (art. 34 din Decretul nr. 31/1954) soluția adoptată de instanța de apel, de anulare a cererii de chemare în judecată pentru lipsa calității de reprezentant este pe deplin legală. Altfel spus, nulitatea procurii date, pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată și reprezentare, unei societăți comerciale care potrivit limitelor impuse de principiul specializării capacității de folosință nu poate desfășura astfel de activități, atrage sancțiunea anulării cererii de chemare în judecată pentru lipsa dovezii calității de reprezentant după art. 161 alin. (2) C. proc. civ. Argumentele societății – reprezentant, cât și ale persoanelor fizice reprezentate, invocate prin recursul comun declarat în cauză, cu privire la valabilitatea procurilor pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată sunt lipsite de relevanță juridică în raport de considerentele de mai sus, așa încât, Înalta Curte va respinge recursul reclamanților ca nefondat. 9.2. Cu privire la recursul intervenientei D.D. în calitate de reprezentantă legală a minorilor B.R.I. și B.R.A. Sub un prim aspect Curtea statuează, cu caracter de principiu, ca o premisă a analizei ce urmează că dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. introduse prin O.U.G. nr. 138/2000 în capitolul XIV C. proc. civ. intitulat ,,Dispoziții privind soluționarea litigiilor în materie comercială” au caracter obligatoriu, concluzie desprinsă nu numai din formularea imperativă a textului de lege (alin. (1)) dar și din dispozițiile cuprinse în alineatele următoare prin care se instituie un ansamblu de norme și de reguli prescrise de legiuitor în vederea realizării concilierii directe prealabil introducerii cererii de chemare în judecată. Or, în măsura în care concilierea prealabilă ar avea caracter dispozitiv, așa cum susține recurenta, aceste reguli de bază cu caracter strict nu s-ar mai justifica. În același sens, Curtea apreciază că atingerea scopului declarat al acestei reglementări de soluționare de urgență a litigiilor comerciale, de conservare a relațiilor comerciale existente, dar și de prevenire a introducerii unor cereri abuzive sau intempestive, nu poate fi atins decât prin respectarea întocmai a reglementării astfel instituite. În cauza de față natura comercială a litigiului este incontestabilă, atât acțiunea principală, cât și intervenția sunt îndreptate împotriva unei societăți comerciale de asigurări, care săvârșește fapte de comerț unilaterale sau mixte și prin urmare elementul subiectiv este acela care atribuie comercialitate (art. 56 C. com.). Obiectul cererii de intervenție, ca de altfel și cel al acțiunii principale constând în plata de despăgubiri, este evaluabil în bani așa încât sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 720 1 C. proc. civ. referitoare la obligativitatea îndeplinirii procedurii prealabile a concilierii directe, după natura comercială a litigiului și obiectul evaluabil în bani. Factual, actele dosarului relevă ca intervenienta în nume propriu nu a îndeplinit această procedură prealabilă depunerii cererii de intervenție. Prin cererea de recurs, se susține de către recurentă, că în ipoteza intervenției întemeiate pe dispozițiile art. 49 alin. (2) C. proc. civ. într-un proces deja în curs, această procedură nu mai era necesară, deoarece cel care intervine va lua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenției (art. 53 C. proc. civ.). Argumentul recurentei întemeiat pe dispozițiile art. 53 C. proc. civ. nu este însă de natură să impună concluzia ca în ipoteza unei intervenții principale într-un proces deja declanșat, concilierea prealabilă nu se mai justifică. Cererea de intervenție principală, este o cerere în justiție, o veritabilă acțiune prin care intervenientul principal tinde să-și valorifice un drept propriu. Deși este conexă cu acțiunea principală deoarece se grefează pe aceasta, intervenția principală are un caracter autonom și independent, deoarece are un obiect propriu, distinct de cel al acțiunii principale, obiect prin care intervenientul își valorifică dreptul său propriu. În alte cuvinte intervenientul principal este un veritabil reclamant care se bucură de independența procesuală. Aceste trăsături esențiale ale intervenției principale impun cerința procedurii prealabile obligatorii atunci când obiectul cererii și natura comercială a litigiului se înscriu în dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. Este adevărat că cererea de intervenție principală trebuie să aibă legătură cu cererea principală, deoarece se grefează pe ea, dar obiectul ei distinct, caracterul independent și autonom impun în egală măsură și concluzia aplicării dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ. Independența procesuală a intervenientului principal, având calitatea unui veritabil reclamant care poate, în principiu, să facă orice acte de procedură permise de lege, indiferent de atitudinea procesuală a celorlalte părți, trebuie înțeleasă și în sensul că obligația de îndeplini procedura prealabilă a concilierii directe cu pârâta din cauză, îi incumbă în mod intentestabil și direct chiar și în ipoteza în care reclamantul din cererea inițială a îndeplinit în ce-l privește această cerință, pentru pretențiile sale, care sunt însă distincte de cele ale intervenientului deși derivă din același raport sau fapt juridic. Soluționarea litigiului prin concilierea directă cu cealaltă parte, în sensul art. 720 1 C. proc. civ. se îndeplinește prin comunicarea pretențiilor, a temeiurilor și actele doveditoare, or, aceste cerințe nu pot fi îndeplinite prin raportare la o procedură prealabile realizată de reclamantul inițial pentru pretențiile sale distincte. În sfârșit, Curtea constată din analiza dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ. că numai în ipoteza în care pârâtul formulează cerere reconvențională, procedura concilierii directe pentru pretențiile pârâtului astfel valorificate, nu se mai impune, din rațiuni evidente, în condițiile în care reclamantul și pârâtul s-au întâlnit în concilierea inițiată de reclamant prealabil introducerii cererii. Rațiunile care stau la baza excepției exprese a concilierii în ipoteza formulării unei cereri reconvenționale în cauză, nu permit, extinderea acestei exceptări, pe cale de interpretare prin analogie, deoarece între intervenția principală și cererea reconvențională există deosebiri esențiale sub aspectul caracteristicilor juridice cu relevanță în chestiunea examinată. Prin cererea reconvențională pârâtul își valorifică pretențiile proprii în legătură cu cererea reclamantului (art. 119 alin. (1)) C. proc. civ. pe când intervenientul principal prin cererea de intervenție își valorifică pretențiile proprii față de pârâtul din cauză. Așa fiind, soluția pronunțată de instanța de apel în sensul respingerii ca premature a cererii de intervenție nu este susceptibilă de critica sub aspectul încălcării sau aplicării greșite a dispozițiilor legale incidente susmenționate. Excepția neîndeplinirii cerințelor art. 720 1 C. proc. civ. de către interveniente a fost invocată de pârâta prin întâmpinare depusă, în fața primei instanței și reiterată prin motivele de apel, astfel că și sub aspect procedural susținerile recurentei interveniente se vădesc nefondate.