ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4081/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4081/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursurilor de față;

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

I. Obiectul cauzei și hotărârea

pronunțată la data de 30 noiembrie 2010 de Tribunalul Vrancea – secția

comercială, ca primă instanță.

de 18 iunie 2009 reclamanta SC G.S. SRL Tecuci, în numele și pentru mandanții P.P.,

P.L., B.A. și B.V.L., a solicitat obligarea pârâtei SC A.R.A.V.I.G. SA

București la plata de despăgubiri reprezentând daune materiale (cheltuieli de

înmormântare) și daune morale, urmare accidentului rutier produs la data de 31

octombrie 2008 pe DN 2 L soldat cu decesul numiților P.A.I. și B.S.C. care se

aflau în autoturismul implicat în accident, în calitate de pasageri.

În motivare reclamanta a arătat că

autoturismul implicat în accidentul rutier era asigurat pentru răspundere

civilă obligatorie de societatea de asigurări chemata în judecată, care

potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 este obligată să acorde despăgubiri

pentru prejudiciile de care asigurata răspunde față de terțele persoane

păgubite prin accidente.

de către D.D. (fostă B.) în calitate de reprezentantă legală a minorilor B.R.I.

și B.R.A., o cerere de intervenție în interes propriu, în temeiul art. 49 alin.

(1) și (2) C. proc. civ. prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei

de 700.000 euro cu titlu de daune morale pentru cei doi minori, al căror tată, B.S.C.

a decedat în accidentul rutier.

prin întâmpinarea depusă la data de 11 noiembrie 2009 și respectiv 3 martie

2010 s-a apărat invocând pe cale de excepție netimbrarea cererii de chemare în

judecată, lipsa calității procesuale active a reclamantei, lipsa calității

procesuale pasive a societății de asigurare, lipsa calității de reprezentant al

societății reclamante, inadmisibilitatea acțiunii principale și a cererii de

intervenție, nulitatea cererii de intervenție și lipsa încuviințării

autorității tutelare.

Pe fondul cauzei pârâta a susținut că

nu există raport juridic comercial între societate și V.D.I., conducătorul

auto, vinovat de producerea accidentului.

noiembrie 2010 Tribunalul Vrancea – secția comercială de contencios

administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

- A respins ca neîntemeiate excepțiile

privind netimbrarea acțiunii, lipsa calității procesuale active a SC G.S. SRL,

inadmisibilității acțiunii, față de dispozițiile art. 720

1

C. proc.

civ., lipsei calității de reprezentant a SC G.S. SRL și lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei și nulității cererii de intervenție, invocate de

pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA București cu privire la acțiunea principală și la

cererea de intervenție.

A admis în parte acțiunea formulată de

reclamanta SC G.S. SRL, prin administrator C.V.S. în numele și pentru

reclamanții P.A.P., P.L., B.A. și B.V.L. în contradictoriu cu pârâta SC A.R.V.I.G.

SA, pentru despăgubiri și cererea de intervenție formulată de D. (fostă B.) D.,

în numele și pentru minorii B.R.I. și B.R.A. așa cum a fost completată și în

consecință:

A obligat pârâta să plătească

reclamantei următoarele sume:

- în numele și pentru mandanții P.A.P.

și P.I.L. din comuna Țifești, jud. Vrancea, suma de 15.000 lei cu titlu de

despăgubiri materiale și 100.000 euro la cursul B.N.R. din data de 31 octombrie

2008 cu titlu de daune morale, precum și suma de 71,40 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată;

- în numele și pentru mandanții B.A.

și B.G.V.L., suma de 15.000 lei cu titlu de despăgubiri materiale și 100.000 euro

la cursul B.N.R. din data de 31 octombrie 2008 cu titlu de daune morale, precum

și la plata sumei de 71,40 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

A obligat pârâta să plătească

intervenientei D.D. în numele și pentru minorii B.R.A. și B.R.I., ambii născuți

la data de 15 iunie 2003, următoarele despăgubiri:

- o prestație periodică lunară de

¼ din venitul mediu pe economie începând cu data de 31 octombrie 2008 și

până la majoratul minorilor;

- pentru perioada 03 martie 2010 până

la data pronunțării, 30 noiembrie 2010 aplică din oficiu pârâtei o penalitate

de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, calculată la nivelul prestației

periodice lunare;

- suma de 600.000 euro la cursul B.N.R.

din data de 31 octombrie 2008 cu titlu de daune morale.

A obligat pârâta să plătească

intervenientei cheltuieli de judecată în sumă de 6.000 lei.

A atras atenția intervenientei D.D. că

drepturile asupra sumelor de bani cuvenite celor doi minori se pot exercita

doar cu respectarea dispozițiilor art. 98 și 99 C. fam., respectiv numai în

interesul superior al minorilor.

A dispus în acest sens sesizarea

autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului prin D.G.A.S.P.C.

Vrancea și prin intermediul acesteia Autoritatea similară din statul de

rezidență, Italia, prin comunicarea unui exemplar al prezentei sentințe.

instanță a reținut în fapt și în drept următoarele:

Cu privire la excepția netimbrării

acțiunii și intervenției tribunalul a apreciat că scutirea de plata taxei de timbru

prevăzută de art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997 modificată este incidentă

în cauză deoarece daunele pretinse sunt rezultatul unei infracțiuni de ucidere

din culpă, iar judecarea acțiunii civile în despăgubiri alăturat acțiunii

penale a fost împiedicată de stingerea acțiunii penale prin decesul

făptuitorului.

Totodată, tribunalul apreciază că

solicitarea de daune morale și respectiv obligarea la plata prestației

periodice de întreținere către minori sunt scutite de plata taxei de timbru

conform art. 15 lit. f) și c) din Legea nr. 146/1997.

În ce privește calitatea procesuală

activă a societății reclamante și calitatea de reprezentant a persoanei care a

semnat acțiunea, tribunalul a apreciat că procurile depuse de reclamantă fac

dovada faptului că mandatul a fost dat societății comerciale prin

administratorul statutar, mandat legal deoarece vizează dreptul la despăgubiri

asupra cărora părțile pot dispune.

În ce privește calitatea procesual

pasivă a societății pârâte, tribunalul a constatat că la dosar s-a făcut dovada

existenței la momentul producerii accidentului a poliței de asigurare de

răspundere civilă obligatorie prin confirmarea transmisă de SC A. SA – sucursala

Cluj.

Referitor la inadmisibilitatea

acțiunii în raport de neîndeplinirea procedurii reglementate de art. 720

1

C. proc. civ. instanța a constatat că această excepție este neîntemeiată

deoarece societatea reclamantă conform mandatului primit s-a adresat la 12

ianuarie 2009 cu cerere de despăgubiri filialei Galați din cadrul societății

pârâte căreia i-a predat întreaga documentație.

Prima instanță a apreciat că excepția inadmisibilității

este neîntemeiată și față de intervenientă în condițiile în care acesta a

intervenit într-o procedură în curs de derulare, iar drepturile solicitate

respectiv daune morale și prestația perioadă sunt formulate în numele a doi

minori.

Totodată instanța apreciază că

procedura instituită de art. 720

1

C. proc. civ. nu este obligatorie

așa cum rezultă din Nota de fundamentare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.

138/2000 act normativ prin care s-a reintrodus această instituție în Codul de

procedură civilă.

Pe fondul cauzei prima instanță a

reținut că în condițiile în care polița efectivă de asigurare nu a fost depusă

la dosar, limitele de asigurare sunt determinate în baza Ordinului C.S.A. nr. 8/2008,

în vigoare la momentul încheierii poliței și producerii accidentului, care

stabilește un nivel maxim de 750.000 euro la cursul B.N.R. din data producerii

accidentului.

În cuantificarea daunelor materiale și

morale acordate tribunalul a acut în vedere dispozițiile martorilor audiați

care au declarat că la înmormântare au participat peste 150.200 persoane,

precum și consecințele negative suferite de cei în cauză în plan fizic,

psihologic și afectiv alături de importanța valorilor lezate.

II Apelul.

Decizia pronunțată de instanța de

control judiciar Curtea de Apel Galați.

Împotriva sentinței fondului a

declarat apel societatea pârâtă pentru motive de nelegalitate și netemeinicie

atât sub aspectul soluționării excepțiilor invocate cât și pe fondul cauzei.

Prin decizia nr. 37/A din 5 mai 20911

Curtea de apel Galați - secția comercială, maritimă și fluvială a admis apelul

declarat de pârâta și a schimbat sentința fondului în sensul anulării acțiunii

introductive formulată de reclamanta SC G.S. SRL pentru lipsa calității de

reprezentant; cererea de intervenție formulată de D.D. a fost respinsă ca

prematură.

Instanța de apel a constatat din examinarea

celor trei procuri autentificate care atestă mandatul dat de cei patru

reclamanți societății comerciale SC G.S. SRL de a introduce, susține și retrage

orice acțiune civilă, ca activitatea de reprezentare juridică, în temeiul unui

mandat judiciar nu figurează în obiectul de activitate al societății

comerciale, obiect care se referă la consultanță pentru afaceri și management

(cod CAEN 7414), iar în secundar la activități auxiliare ale caselor de asigurări

și de pensii (cod CAEN 6720).

În același sens instanța reține că

persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei

stabilit prin lege, actul de înființare sau statut, orice act care nu este

făcut în vederea realizării acestui scop fiind lovit de nulitate.

Așa fiind, instanța constată că

mandatul acordat SC G.S. SRL de cei patru reclamanți încalcă limitele

specializării capacității de folosință a mandatarului, fiind un act nul, ceea

ce impune conform art. 161 alin. (2) C. proc. civ. anularea cererii de chemare în

judecată pentru lipsa dovezii calității de reprezentant a SC G.S. SRL în raport

cu cei patru reclamanți.

În ce privește cererea de intervenție

principală formulată de D.D. instanța constată că prealabil introducerii ei,

intervenienta nu a îndeplinit procedura obligatorie, prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., a concilierii prealabile cu pârâta societatea de asigurări, ceea

ce atrage sancțiunea respingerii intervenției ca prematur introdusă.

III Recursul. Motivele de recurs.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs la data de 29 iunie 2001 în termen legal, SC G.S. SRL, precum și

persoanele fizice P.P., P.L., B.A. și B.V.L., în nume propriu, iar prin cererea

din data de 20 iunie 2010 au declarat recurs și intervenienții B.R.I. și B.R.A.

prin reprezentant legal de D.D.

a celor patru persoane fizice a vizat modul de soluționare a excepției lipsei

calității de reprezentant al societății comerciale.

Sub un prim aspect recurenții susțin că

hotărârea atacată este nelegală în condițiile în care instanța de apel în

considerentele sale ignoră total apărările invocate prin concluziile formulate

în această fază procesuală, ceea ce constituie o încălcare a dispozițiilor art.

261 alin. (5) C. proc. civ.

Pe fondul excepției recurenții susțin

că din procurile depuse la dosar rezultă că mandatul a fost dat numitului C.V.S.

în calitate de administrator al societății care are în obiectul de activitate

și servicii de consultanță în domeniul asigurărilor.

Arată recurenții că întrucât pârâta

intimată nu a dat curs cererii de despăgubiri, societatea prin administrator a

încheiat contractul de asistență juridică cu cabinetul de avocatură care a emis

pe numele societății factura fiscală, contract care a fost semnat și de cele

patru persoane fizice.

Potrivit recurenților, instanța de

apel nu a coroborat mențiunile din procurile juridice cu activitatea procesuală

concretă, ceea ce conducea la soluția respingerii excepției.

Cu referire la prematuritate se susține

că litigiul nu impune realizarea procedurii concilierii prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ. deoarece reclamanții nu au calitatea de părți într-un raport juridic

comercial ci de terții păgubiți.

În drept, recurenții și-au întemeiat

criticile formulate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând casarea

hotărârii cu trimitere spre rejudecare la aceiași instanță de apel.

în susținerea recursului motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7

și 9, în dezvoltarea cărora au susținut că în mod greșit a fost respinsă

cererea de intervenție ca prematură, excepție pe care instanța nu a pus-o în

discuția părților.

Arată recurenții că în ce privește

fondul excepției, procedura instituită de art. 720

1

C. proc. civ. nu

este obligatorie, ci reprezintă numai o posibilitate pusă la dispoziția reclamanților,

în acțiuni având ca obiect pretenții comerciale să încerce realizarea pe cale

amiabilă a drepturilor invocate.

Se mai susține că alături de daunele morale

s-a solicitat și plata unei prestații periodice pentru cei doi minori,

prestații care nu intră sub incidența art. 720

1

C. proc. civ.

Pentru aceste argumente recurenții

solicită admiterea recursului, casarea deciziei și în rejudecare menținerea ca

legală și temeinică a sentinței fondului.

Înalta Curte verificând în cadrul

controlului de legalitate decizia atacată în raport de motivele invocate,

constată că recursurile promovate în cauză sunt nefondate pentru considerentele

ce urmează:

9.1. Cu privire la recursul declarat

de recurenții reclamanți.

Actele dosarului relevă incontestabil

faptul că acțiunea introductivă a fost promovată de către SC G.S. SRL, în

numele și pentru cele patru persoane fizice, așa cum se precizează in terminis

în preambulul cererii de chemare în judecată, în baza mandatului judiciar conferit

de mandanți prin cele trei procuri autentice atașate cererii.

Aceiași concluzie o impune și

verificarea împuternicirii avocațiale din 2 mai 2009 (fila 4 dosar judecătorie)

contractul de asistență tehnică fiind încheiat de către societate pentru cele

patru persoane fizice.

Posibilitatea reprezentării părților

în judecată prin mandatar este recunoscută de lege, condițiile de exercitare

ale mandatului judiciar fiind reglementate de dispozițiile art. 67-69 C. proc.

civ.

În cauză mandatul a fost dat unei

societăți comerciale cu răspundere limitată, respectiv administratorului

statutar ca reprezentant legal al societății.

Aptitudinea generală și abstractă unei

persoane juridice de a avea drepturi și obligații, de a fi subiect de drept

civil, respectiv de a intra ca atare în raporturi juridice civile, constituie capacitatea

juridică de folosință și exercițiu și este guvernată de regulile generale din Decretul

nr. 31/1994 și de dispoziții din Legea nr. 31/1990.

Capacitatea de folosință a societății

comerciale este circumscrisă scopului pentru care societatea a fost

constituită, societatea putând încheia numai acele acte juridice (acte de

comerț) care servesc la realizarea obiectului de activitate.

Or, reprezentarea juridică în baza unei

procuri pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată, susținere,

retragere de orice acțiune nu intră în obiectul de activitate al societății

comerciale în cauză.

Nu se poate pune semnul egalității

între consultanță pentru afaceri și management sau servicii de consultanță în

domeniul asigurărilor și pensiilor și activitatea de reprezentare juridică în

baza unui mandat judiciar, așa cum susține fără temei recurentele.

Activitățile juridice de consultanță,

reprezentare și asistență constituie, după caz, activități specifice profesiei

de avocat, consilier juridic, notar, autorizarea și înmatricularea de societăți

comerciale având ca obiect consultanță asistență și reprezentare juridică în

temeiul Legii nr. 31/1990 fiind inadmisibilă.

O societate comercială se constituie

în scopul desfășurării unei activități comerciale prin săvârșirea uneia sau mai

multor fapte obiective de comerț (art. 1 din Legea nr. 31/1990), activitățile de

consultanță și reprezentare judiciară fiind excluse din categoria faptelor

obiective de comerț.

Cum, încălcarea principiului

specializării capacității de folosință este sancționată cu nulitatea actului

juridic care nu este făcut în concordanță și pentru realizarea obiectului de

activitate stabilit prin actul constitutiv, (art. 34 din Decretul nr. 31/1954)

soluția adoptată de instanța de apel, de anulare a cererii de chemare în

judecată pentru lipsa calității de reprezentant este pe deplin legală.

Altfel spus, nulitatea procurii date,

pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată și reprezentare, unei

societăți comerciale care potrivit limitelor impuse de principiul specializării

capacității de folosință nu poate desfășura astfel de activități, atrage sancțiunea

anulării cererii de chemare în judecată pentru lipsa dovezii calității de

reprezentant după art. 161 alin. (2) C. proc. civ.

Argumentele societății – reprezentant,

cât și ale persoanelor fizice reprezentate, invocate prin recursul comun declarat

în cauză, cu privire la valabilitatea procurilor pentru exercițiul dreptului de

chemare în judecată sunt lipsite de relevanță juridică în raport de

considerentele de mai sus, așa încât, Înalta Curte va respinge recursul

reclamanților ca nefondat.

9.2. Cu privire la recursul intervenientei

D.D. în calitate de reprezentantă legală a minorilor B.R.I. și B.R.A.

Sub un prim aspect Curtea statuează,

cu caracter de principiu, ca o premisă a analizei ce urmează că dispozițiile art.

720

1

C. proc. civ. introduse prin O.U.G. nr. 138/2000 în capitolul XIV

C. proc. civ. intitulat ,,Dispoziții privind soluționarea litigiilor în materie

comercială” au caracter obligatoriu, concluzie desprinsă nu numai din

formularea imperativă a textului de lege (alin. (1)) dar și din dispozițiile cuprinse

în alineatele următoare prin care se instituie un ansamblu de norme și de

reguli prescrise de legiuitor în vederea realizării concilierii directe

prealabil introducerii cererii de chemare în judecată.

Or, în măsura în care concilierea

prealabilă ar avea caracter dispozitiv, așa cum susține recurenta, aceste

reguli de bază cu caracter strict nu s-ar mai justifica.

În același sens, Curtea apreciază că

atingerea scopului declarat al acestei reglementări de soluționare de urgență a

litigiilor comerciale, de conservare a relațiilor comerciale existente, dar și

de prevenire a introducerii unor cereri abuzive sau intempestive, nu poate fi

atins decât prin respectarea întocmai a reglementării astfel instituite.

În cauza de față natura comercială a

litigiului este incontestabilă, atât acțiunea principală, cât și intervenția

sunt îndreptate împotriva unei societăți comerciale de asigurări, care

săvârșește fapte de comerț unilaterale sau mixte și prin urmare elementul subiectiv

este acela care atribuie comercialitate (art. 56 C. com.).

Obiectul cererii de intervenție, ca de

altfel și cel al acțiunii principale constând în plata de despăgubiri, este

evaluabil în bani așa încât sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 720

1

C. proc. civ. referitoare la obligativitatea îndeplinirii procedurii prealabile

a concilierii directe, după natura comercială a litigiului și obiectul

evaluabil în bani.

Factual, actele dosarului relevă ca

intervenienta în nume propriu nu a îndeplinit această procedură prealabilă

depunerii cererii de intervenție.

Prin cererea de recurs, se susține de către

recurentă, că în ipoteza intervenției întemeiate pe dispozițiile art. 49 alin.

(2) C. proc. civ. într-un proces deja în curs, această procedură nu mai era

necesară, deoarece cel care intervine va lua procedura în starea în care se

află în momentul admiterii intervenției (art. 53 C. proc. civ.).

Argumentul recurentei întemeiat pe dispozițiile

art. 53 C. proc. civ. nu este însă de natură să impună concluzia ca în ipoteza

unei intervenții principale într-un proces deja declanșat, concilierea

prealabilă nu se mai justifică.

Cererea de intervenție principală,

este o cerere în justiție, o veritabilă acțiune prin care intervenientul

principal tinde să-și valorifice un drept propriu.

Deși este conexă cu acțiunea principală

deoarece se grefează pe aceasta, intervenția principală are un caracter autonom

și independent, deoarece are un obiect propriu, distinct de cel al acțiunii

principale, obiect prin care intervenientul își valorifică dreptul său propriu.

În alte cuvinte intervenientul

principal este un veritabil reclamant care se bucură de independența

procesuală.

Aceste trăsături esențiale ale

intervenției principale impun cerința procedurii prealabile obligatorii atunci

când obiectul cererii și natura comercială a litigiului se înscriu în

dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ.

Este adevărat că cererea de

intervenție principală trebuie să aibă legătură cu cererea principală, deoarece

se grefează pe ea, dar obiectul ei distinct, caracterul independent și autonom

impun în egală măsură și concluzia aplicării dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ.

Independența procesuală a

intervenientului principal, având calitatea unui veritabil reclamant care

poate, în principiu, să facă orice acte de procedură permise de lege,

indiferent de atitudinea procesuală a celorlalte părți, trebuie înțeleasă și în

sensul că obligația de îndeplini procedura prealabilă a concilierii directe cu

pârâta din cauză, îi incumbă în mod intentestabil și direct chiar și în ipoteza

în care reclamantul din cererea inițială a îndeplinit în ce-l privește această

cerință, pentru pretențiile sale, care sunt însă distincte de cele ale

intervenientului deși derivă din același raport sau fapt juridic.

Soluționarea litigiului prin

concilierea directă cu cealaltă parte, în sensul art. 720

1

C. proc.

civ. se îndeplinește prin comunicarea pretențiilor, a temeiurilor și actele

doveditoare, or, aceste cerințe nu pot fi îndeplinite prin raportare la o

procedură prealabile realizată de reclamantul inițial pentru pretențiile sale

distincte.

În sfârșit, Curtea constată din analiza

dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ. că numai în ipoteza în care

pârâtul formulează cerere reconvențională, procedura concilierii directe pentru

pretențiile pârâtului astfel valorificate, nu se mai impune, din rațiuni

evidente, în condițiile în care reclamantul și pârâtul s-au întâlnit în

concilierea inițiată de reclamant prealabil introducerii cererii.

Rațiunile care stau la baza excepției

exprese a concilierii în ipoteza formulării unei cereri reconvenționale în

cauză, nu permit, extinderea acestei exceptări, pe cale de interpretare prin analogie,

deoarece între intervenția principală și cererea reconvențională există

deosebiri esențiale sub aspectul caracteristicilor juridice cu relevanță în

chestiunea examinată.

Prin cererea reconvențională pârâtul

își valorifică pretențiile proprii în legătură cu cererea reclamantului (art. 119

alin. (1)) C. proc. civ. pe când intervenientul principal prin cererea de

intervenție își valorifică pretențiile proprii față de pârâtul din cauză.

Așa fiind, soluția pronunțată de

instanța de apel în sensul respingerii ca premature a cererii de intervenție nu

este susceptibilă de critica sub aspectul încălcării sau aplicării greșite a

dispozițiilor legale incidente susmenționate.

Excepția neîndeplinirii cerințelor art.

720

1

C. proc. civ. de către interveniente a fost invocată de pârâta

prin întâmpinare depusă, în fața primei instanței și reiterată prin motivele de

apel, astfel că și sub aspect procedural susținerile recurentei interveniente

se vădesc nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamanții SC G.S. SRL, P.P., P.L., B.A. și B.V.L. și de

intervenienții în nume propriu B.R.I. prin reprezentant D.D. și B.R.A. prin

reprezentant D.D. împotriva deciziei nr. 37/A din 5 mai 2011 pronunțată de

Curtea de Apel Galați - secția comercială, maritimă și fluvială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

13 decembrie 2011

.