ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5023/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 924 din 23 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, a admis acțiunea formulată de reclamanta L.C. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe și l-a obligat pe pârât să stabilească o dată de depunere de către reclamantă a cererii de redobândire a cetățeniei române, într-un termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele: Pentru a respinge excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța de fond a reținut că, în raport cu dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, reclamanta a solicitat să se constate refuzul nejustificat de soluționare în raport de ultima cerere trimisă autorității publice și întrucât situația solicitată a fi rezolvată de către pârât, atât prin cererile anterioare, cât și prin ultima cerere, a rămas actuală și nerezolvată și la momentul formulării ultimei cereri.

Pe fondul cauzei, în raport cu dispozițiile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991 și ale art. 1 din Legea nr. 554/2004, instanța a apreciat că, deși nu este stabilit un termen sau un interval de timp în care autoritatea pârâtă să proceseze cererile pentru redobândirea cetățeniei române, ci doar împrejurarea că cererile vor fi înaintate de îndată comisiei pentru cetățenie, depinzând de autoritatea pârâtă cum își organizează la nivel intern serviciile în acest sens, trecerea unui termen de trei ani de la data la care reclamantul a formulat prima cerere scrisă din 13 septembrie 2006 duce la imposibilitatea reclamantului de a-și valorifica drepturile prevăzute de Legea nr. 21/1991 și lipsește de efecte juridice prevederile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991.

A mai reținut instanța că depunerea cererilor la secția consulară a Ambasadei României din Republica Moldova este prima etapă, cererile urmând a fi trimise de îndată Comisiei pentru cetățenie din cadrul Ministerului Justiției pentru a urma procedura prevăzută de lege, iar această procedură necesită mai mult timp. Pentru aceste considerente, Curtea a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea reclamantului privind stabilirea datei pentru primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei române, neavând relevanță motivele de ordin administrativ organizatoric invocate de autoritatea publică. Împotriva acestei sentințe, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a declarat recurs, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 5 și 9 și art. 304 1 C. proc.

civ. Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurent-pârât susține că instanța de fond, în pofida rolului activ ce îi revine conform art. 129 alin. (4) C. proc. civ., nu a pus în discuția părților și nu a lămurit dacă acțiunea a fost promovată de reclamanta L.C., deoarece la dosar nu a fost depus mandatul de reprezentare, iar semnătura de pe cererea de chemare în judecată nu corespunde celei de pe cererea administrativă. Pentru acest motiv, recurent-pârât solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurent-pârât critică sentința pronunțată de Curtea de Apel susținând următoarele: Instanța de fond în mod greșit a apreciat că nu a fost respectat termenul rezonabil de soluționare a cererii, întrucât un termen rezonabil nu este neapărat un termen scurt, și că nu se poate reține existența unui refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, deoarece autoritățile române se aflau într-o imposibilitate obiectivă de a-și organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetățeniei române și pentru procesarea într-un termen cât mai scurt. Sub acest aspect, susține recurent-pârât că la data formulării cererii de recurs, stadiul procesării cererilor de redobândire a cetățeniei române a atins un nivel satisfăcător.

Mai susține recurentul-pârât că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se subsumează dreptului suveran al statului și că puterea judecătorească nu se poate substitui puterii executive în ceea ce privește stabilirea termenelor de primire a cererilor respective. Mai susține recurentul-pârât că noțiunea de „termen rezonabil de soluționare a cererii” nu este reglementată de lege lata în legislația română, el regăsindu-se doar în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și nu se aplică decât în privința solicitanților rezidenți în țara a cărei cetățenie o solicită și se apreciază în funcție de complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

Mai arată recurent-pârât că Statul Român a depus diligențele necesare, materializate în adoptarea Legii nr. 354/2009 și a O.U.G. nr. 5/2010, în raport de care nu mai există nicio restricție în ceea ce privește situarea domiciliului sau condiționat de obținerea dreptului de ședere în România ori de o programare prealabilă, iar începând cu data de 8 februarie 2010, birourile teritoriale ale Agenției Naționale pentru Cetățenie sunt operaționale și creează cea mai rapidă cale de a fi înregistrat dosarul de redobândire a cetățeniei. Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în recurs și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

Criticile invocate de recurent-pârât sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, întrucât cererea de chemare în judecată a fost formulată cu respectarea dispozițiilor art. 82 C. proc. civ., cuprinzând semnătura reclamantei, iar acțiunea nu a fost promovată prin avocat pentru a fi necesară prezentarea unui mandat de reprezentare. Sub aspectul criticilor care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Circumstanțele cauzei sunt de necontestat în sensul că reclamanta L.C. s-a adresat pârâtului cu cereri în vederea depunerii actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei române, cererile fiind formulate la data de 13 septembrie 2006 și la data de 16 iunie 2009, cereri la care nu a primit niciun răspuns din partea pârâtului.

În raport cu circumstanțele cauzei și obiectul acțiunii, instanța de recurs constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că în cauză există un refuz nejustificat al pârâtului, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, de a stabili data la care reclamantul poate depune cererea de redobândire a cetățeniei române, precum și faptul că, în speță, nu este vorba doar de refuzul de soluționare a unei cereri, ci chiar de refuzul de primire a cererii, persoanei reclamante refuzându-i-se un drept elementar, respectiv dreptul de petiționare. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că întemeiat Curtea de Apel a apreciat că, față de data depunerii cererilor de către reclamantă, a fost încălcat termenul rezonabil de soluționare a cererii acesteia pentru stabilirea datei la care va fi invitată să depună cererea însoțită de documentele necesare pentru redobândirea cetățeniei române, în condițiile art. 10 1 și art. 12 din Legea nr. 21/1991.

Nu pot fi primite criticile din recurs referitoare la faptul că noțiunea de „termen rezonabil” nu este reglementată în legislația națională sau că termenul rezonabil consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-ar aplica în anumite cazuri expres reglementate și exclusiv rezidenților din țara a cărei cetățenie o solicită. Este adevărat că în Legea nr. 21/1991 nu este reglementat expressis verbis un termen legal sau un termen rezonabil de soluționare a cererilor de redobândire a cetățeniei române depuse conform art. 10 1 și art. 12 din lege, însă principiul termenului rezonabil este direct aplicabil în dreptul intern, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție, ca urmare a consacrării lui prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Totodată, este de reținut faptul că și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în art. 41 - Dreptul la bună administrare, se prevede expres că „Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii”. De asemenea, la pct. 11.5 din Recomandarea nr. (80) 2 a Comitetului de miniștri al Consiliului Europei privind exercitarea puterilor discreționare de către autoritățile administrative este menționat expres principiul fundamental conform căruia, în exercitarea puterii discreționare, autoritatea administrativă trebuie să adopte decizia într-un termen rezonabil.

În altă ordine de idei, se reține că nici până la data soluționării prezentului recurs, pârâtul nu a făcut dovada faptului că reclamanta ar fi fost invitată să depună documentele necesare pentru a beneficia efectiv de dreptul său întemeiat pe dispozițiile art. 10 1 din Legea nr. 21/1991 în vederea redobândirii cetățeniei române. Este neîntemeiată susținerea din recurs referitoare la faptul că puterea judecătorească s-ar fi substituit puterii executive, întrucât instanța de fond nu a făcut altceva decât să soluționeze cererea cu care a fost legal învestită în raport cu competența legală ce îi revine potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. La pronunțarea prezentei decizii, instanța are în vedere și practica judiciară anterioară în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de față este nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinței recurate în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 sau art. 304 1 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 924 din 23 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2010.