ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 526/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 2168 din 26 mai 2009,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal,

a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A.N., în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, obligându-l pe acesta din urmă să primească

de îndată cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române. Prin

aceeași sentință, a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune,

invocată de pârât.

Pentru a pronunța această sentință, instanța

de fond a reținut, cu privire la excepție, că aceasta nu este întemeiată,

acțiunea fiind introdusă în termenul legal, de 6 luni, raportat la data

răspunsului contestat de reclamant – ianuarie 2009.

Pe fond, prima instanță a reținut,

în esență, că nesoluționarea cererii reclamantului contravine obligației

asumate de Statul Român de a examina cererile formulate în temeiul Legii nr. 21/1991.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâtul, în temeiul prevederilor

art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs,

recurentul arată că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu

interpretarea greșită a legii, în senul greșitei constatări a existenței unui

refuz nejustificat de rezolvare a cererilor intimatului având ca obiect

redobândirea cetățeniei române.

În dezvoltarea acestei critici,

recurentul susține faptul că a răspuns la cererea intimatului, în sensul că

aceasta va fi soluționată favorabil la momentul la care urmează să fie

procesate și cererile similare ale altor petenți, depuse în aceeași perioadă.

De asemenea, recurentul a reluat

susținerea, făcută și în fața instanței de fond, în sensul că există motive de

ordin administrativ, organizatoric – cele peste 360.000 de cereri înregistrate

cu acest obiect – care au făcut imposibilă rezolvarea acestora în cadrul unui

termen rezonabil.

În opinia recurentului, instanța de

fond trebuia să evalueze exact situația specifică a derulării activității în

exteriorul României și gradul în care Ministerul Afacerilor Externe își poate

dimensiona structura administrativă într-un teritoriu ce nu se află sub

suveranitatea statului român, împrejurare ce se reflectă asupra mecanismului de

luare a deciziilor.

În concluzie, recurentul a arătat

că, în speță, nu sunt întrunite condițiile existenței unui refuz nejustificat

de rezolvare a cererii intimatei, conform definiției legale a acestei noțiuni,

simpla trecere a timpului neputând fi asimilată ipotezei avute în vedere de

legiuitor.

Examinând cauza și sentința atacată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va

arăta în continuare.

Recurentul invocă motivul referitor

la greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1)

lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care definesc noțiunea de refuz

nejustificat de soluționare a cererii.

Într-adevăr, Legea cetățeniei române nr. 21/1991,

cu modificările și completările ulterioare, stabilește o procedură complexă

pentru înregistrarea, examinarea și finalizarea cererilor de acordare sau

redobândire a cetățeniei române, fără să prevadă un termen în care autoritățile

române să proceseze astfel de cereri.

În lipsa unui asemenea termen legal,

trebuie să se facă, însă, aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția

Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora „Fiecare stat

parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil

cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea

acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie”.

În același sens sunt, de asemenea,

și prevederile art. 7 din

Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniștri

al

Consiliului Europei, cu privire la buna administrare

,

adoptată de Comitetul de

Miniștri la 20 iunie 2007, articol

intitulat „Principiul acționării

într-un termen rezonabil”, potrivit căruia „

Autoritățile

publice trebuie să acționeze și să își îndeplinesc atribuțiile într-un termen

rezonabil

”.

Cu privire la noțiunea

de „termen rezonabil”, în doctrina europeană s-a arătat că aceasta este o

noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte; dreptul de a

fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră,

respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru

a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau

nerezonabil, stabilind că aprecierea se face asupra ansamblului procedurii,

adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă

rigoare realizării unei durate rezonabile.

În acest sens, s-a arătat că, în

materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției

competente dar el include și durata procedurii administrative prealabile,

atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil,

obligatoriu.

În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de

circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în

special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și

cel al autorităților competente.

În speța dedusă judecății, Înalta

Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării primei

cereri – octombrie 2007 – și data soluționării cauzei nu poate fi considerat un

termen rezonabil, în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, instanța de

control judiciar nu poate primi susținerea recurentului, în sensul că există un

număr foarte mare de cereri, care depășesc capacitatea de procesare a Secției

Consulare a Ambasadei, întrucât autoritățile naționale trebuie să ia măsurile

necesare pentru respectarea „principiului acționării într-un termen rezonabil”,

care guvernează materia aflată în discuție, în conformitate cu art. 10 din

Convenția Europeană pentru Cetățenie și art. 7 din

Recomandarea

CM / Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniștri

al Consiliului Europei, mai

sus menționate

.

Așa fiind, rezultă că răspunsul

primit de intimat în luna februarie 2009 constituie, de fapt, o amânare la un

termen nedeterminat a datei la care acesta va fi invitat să depună cererea de

redobândire a cetățeniei române, reprezentând un refuz nejustificat de

soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Pentru motivele arătate, recursul va

fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și

legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

pârâtul Ministerul Afacerilor Externe împotriva

sentinței nr. 2168 din 26 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

de contencios administrativ și fiscal

, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie

2010.