ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1614/2010

Asupra recursului penal de față, constată următoarele:

Prin Rezoluția nr. 290/P/2009 din 9 octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitoarea I.O.B. pentru infracțiunea prevăzută de art. 213 C. pen.

În motivarea rezoluției s-a arătat că apartamentul în care au locuit petiționarul I.I. și făptuitoarea I.O.B. a aparținut ca proprietate făptuitoarei, iar după schimbarea yalei de la ușă, conform procesului-verbal al lucrătorilor de poliție, petiționarul a intrat în posesia tuturor bunurilor personale, părțile aflându-se în divorț. S-a mai arătat că petiționarul nu a făcut obiecțiuni și a semnat procesul-verbal privind bunurile pe care și le-a ridicat din fostul domiciliu conjugal.

Cu privire la telefonul petiționarului s-a reținut că acesta fusese pierdut anterior de către acesta.

Împotriva acestei rezoluții, petiționarul a formulat plângere la procurorul ierarhic, iar prin Rezoluția nr. 1411/11/2/2009 din 4 decembrie 2009, plângerea a fost respinsă ca nefondată.

În motivarea acestei rezoluții s-a reținut că fapta reclamată de petiționar nu există, iar rezoluția atacată este legală și temeinică.

Împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale a formulat plângere petiționarul la instanța competentă.

Prin Sentința penală nr. 26 F din 19 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția penală, s-a respins ca nefondată plângerea formulată de petiționarul I.I.,  împotriva Rezoluției nr. 290/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați, pe care a menținut-o.

În motivarea acestei hotărâri s-a arătat că din verificarea celor două rezoluții și analiza probelor de la dosar s-a constatat că soluția adoptată este legală și temeinică.

S-a arătat că părțile au fost căsătorite, iar în seara de 16 martie 2005, urmare a unui conflict, făptuitoarea, în calitate de proprietar al apartamentului a schimbat yala de la intrare și a înștiințat pe petiționar să se prezinte pentru a-și ridica bunurile personale.

În prezența martorei D.M. și a organelor de poliție, petiționarul și-a luat bunurile personale, întocmindu-se un proces-verbal semnat de cei prezenți, fără obiecțiuni din partea petiționarului.

S-a mai arătat că părțile se aflau în divorț, iar urmare a consecințelor previzibile, petiționarul poate apela la căile legale din justiție pentru a-și clarifica situația patrimonială și situația juridică a bunurilor personale.

Împotriva hotărârii instanței de fond, petiționarul a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie în sensul că în mod greșit s-a respins plângerea împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, și nu s-au prezentat motivele care au stat la baza acestei hotărâri.

Recursul este nefondat.

În urma examinării actelor și lucrărilor dosarului Înalta Curte constată că petiționarul I.I. a formulat plângere împotriva intimatei I.O.B., fosta soție, cu care se află în proces de divorț, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C. pen., constând în aceea că refuză în mod nejustificat să-i înapoieze o serie de bunuri dobândite înainte de căsătorie.

Cu ocazia verificărilor efectuate de organul de urmărire penală s-a constatat că, pe fondul conflictului existent între părți, în seara de 16 martie 2005, în prezența unei martore și a organelor de poliție, petiționarul și-a luat bunurile personale din fostul domiciliu conjugal, ocazie cu care s-a încheiat un proces-verbal, semnat de cei prezenți.

Procesul-verbal a fost semnat de petiționar fără obiecțiuni, fără a fi contestat și fără a se face vreo mențiune cu privire la eventuale bunuri proprii care ar fi rămas în custodia intimatei sau cu privire la care aceasta să fi refuzat să le restituie petiționarului.

Astfel cum se reține și în rezoluția contestată, potrivit dispozițiilor art. 231 C. pen., pentru existența infracțiunii de abuz de încredere, se cere ca făptuitorul să dețină bunul mobil ce constituie obiectul material pe baza unui titlu, adică a unui raport juridic patrimonial (depozit, mandat, împrumut etc.) și ca el să-și însușească acel bun, să dispună de acesta pe nedrept ori să refuze a-l restitui.

Contractul de căsătorie la care petiționarul se referă, nu reprezintă acel raport juridic patrimonial aflat la baza conținutului constitutiv al infracțiunii de abuz de încredere, părțile aflându-se într-un raport juridic de drept civil, iar situația bunurilor acestora urmând a fi rezolvată pe calea unui litigiu civil.

Reținând că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere, soluția de neîncepere a urmăririi penale față de intimată apare ca fiind corectă, iar hotărârea instanței de fond este legală și temeinică. Din cuprinsul hotărârii rezultă motivele pentru care a fost respinsă plângerea, astfel că nu poate fi primită nici critica referitoare la nemotivarea hotărârii.

Ca atare, Înalta Curte constată că recursul declarat de petiționar este nefondat, urmând a fi respins în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de petiționarul I.I. împotriva Sentinței penale nr. 26/F din 19 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția penală.

Obligă recurentul-petiționar la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi 26 aprilie 2010.