Decizia nr. 3687/2010 — ÎCCJ, Secția penală · Dosar nr. 329/44/2010 — recurs împotriva rezoluției nr. 1252/P/2009

La data de 22 februarie 2009, petentul G.E. a sesizat organele de urmărire penală, pentru a efectua cercetări față de numiții D.I. și D.G., pentru săvârșirea infracțiunilor de tulburare de posesie, prevăzută de art. 220 alin. (1) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen. și uz de fals, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. Plângerea petentului G.E. a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Galați cu nr. 1380/P/2009. Ulterior, prin ordonanța cu nr. 1380/P/2009 din data de 06 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați, în raport de calitatea de avocat a făptuitoarei D.I. În conținutul plângerii penale, petentul a susținut că făptuitorii D.I. și D.G. au uzat de un înscris falsificat, pentru a dovedi că dețin parte din imobilul situat în municipiul Galați, strada C. Petentul a precizat că făptuitorii D.I. și D.G. ar fi tulburat posesia imobilului pe care îl deține fiul său, G.D.

Prin rezoluția nr. 1252/P/2009 din 20 ianuarie 2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, în temeiul art. 228 alin. (4) și art. 10 lit. f) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorii D.I. și D.G., față de care s-au efectuat cercetări sub aspectul infracțiunilor de tulburare de posesie prev. de art. 220 C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. și uz de fals, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. În motivarea rezoluției, procurorul a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 10 lit. f) C. proc. pen. și că se impune neînceperea urmăririi penale față de numiții D.I. și D.G. sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 220 alin. (1) C. pen., art. 290 alin. (1) C. pen. și art. 291 C. pen., întrucât nici o persoană nu poate fi cercetată de două ori pentru aceleași fapte.

Plângerea formulată de către petent împotriva soluției procurorului a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluția 195/II/2/2010 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați, care a reținut că, la datele de 17 august 2009 și 17 septembrie 2009, petentul a depus alte plângeri penale care vizau aceleași aspecte privind pe numiții D.I. și D.G. În cursul cercetărilor s-a constatat că aspectele sesizate au mai făcut și obiectul Dosarului nr. 602/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați, iar prin rezoluția nr. 602/P/2009 din data de 19 octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numiții D.I. și D.G. sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 192 alin. (1) C. pen., art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. a) și i) C. pen., art. 220 alin. (1) și (3) C. pen., art. 290 C. pen. și art. 291 C. pen. A mai reținut că cercetările prealabile sunt complete și efectuate în mod temeinic și legal.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, petentul G.E. s-a adresat cu plângere împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale, invocând nelegalitatea acesteia și susținând că făptuitorii se fac vinovați de săvârșirea infracțiunilor la care se referă sesizarea, astfel că în mod greșit s-a pronunțat o soluție de netrimitere în judecată. A motivat că intimații făptuitori au uzat de un înscris falsificat pentru a dovedi că dețin parte din imobilul situat în Galați, str. C. și, de asemenea, că ar fi tulburat posesia acestui imobil pe care îl deține fiul său, G.D. Prin Sentința penală nr. 110/F din 24 iunie 2010 a Curții de Apel Galați, secția penală, s-a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul G.E. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nr. 1252/P/2009 din 20 ianuarie 2010 și a rezoluției de respingere a plângerii nr. 195/II/2/2010 din 22 februarie 2010 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați, fiind obligat petentul la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. La termenul de judecată din 22 iunie 2010, intimații, prin apărător, au invocat excepția inadmisibilității plângerii formulate de petentul G.E. În susținerea acestei excepții s-a arătat că petentul G.E. nu are calitatea de persoană vătămată, respectiv, de persoană care a suferit un prejudiciu material sau moral ca urmare a săvârșirii infracțiunilor enumerate în plângerile formulate, neavând nici măcar calitatea de persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate. S-a mai susținut că plângerile penale formulate de către acesta au fost, practic, ca modalități de sesizare, două denunțuri. Cu privire la această excepție, instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., plângerea împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată poate fi introdusă numai de persoana vătămată sau de persoana ale cărei interese legitime sunt vătămate. Așadar, o condiție esențială de admisibilitate a plângerii întemeiate pe dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen. este ca persoana ce face plângerea să dovedească calitatea sa de persoană vătămată sau de persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate prin actul procesual criticat în justiție. A mai reținut că, în doctrină s-a arătat că o persoană justifică un interes legitim atunci când legea instituie în favoarea acesteia un drept subiectiv propriu sau când legea îi recunoaște în mod expres îndreptățirea de a îndeplini o anumită prerogativă pentru apărarea unui drept subiectiv al altuia. În speța de față, instanța de fond a apreciat că petentul G.E. justifică un interes legitim în formularea plângerii întrucât prin procura din 08 septembrie 2004 a fost desemnat ca administrator al imobilului și, din acest punct de vedere, în ce privește săvârșirea infracțiunii de tulburare de posesie, are un interes propriu. În calitate de administrator al imobilului, petentul este obligat să apere interesele proprietarului în tot ceea ce privește faptele care ar aduce atingere integrității imobilului respectiv. În aceeași calitate de administrator al imobilului, petentul G.E. justifică un interes în ce privește susținerea plângerii întrucât a reclamat și săvârșirea infracțiunii de tulburare de posesie prev. de art. 220 C. pen. Într-adevăr, pentru celelalte infracțiuni, de fals și uz de fals, petentul nu ar justifica un interes, fiind doar un denunțător. Pe fondul plângerii, instanța de fond a reținut că soluția de neîncepere a urmăririi penale dată de procuror, în conformitate cu art. 10 lit. f) C. proc. pen., este legală și temeinică, întrucât dacă s-ar admite plângerea și s-ar infirma soluția dispusă în Dosarul 1252/P/2009, s-ar ajunge ca intimații să fie cercetați încă o dată pentru săvârșirea acelorași infracțiuni. Practic, petentul a sesizat în mod repetat aceleași fapte, intimații fiind cercetați de către parchet. Astfel, petentul a mai făcut plângere și la data de 13 aprilie 2009 și la 10 septembrie 2009, plângeri conexate, pentru care Parchetul a dispus prin rezoluția 602/P/2009 o soluție de neîncepere a urmăririi penale în conformitate cu art. 10 lit. a) C. proc.pen. În rezoluția care formează obiectul prezentei cauze, procurorul a invocat existența cazului prevăzut de art. 10 lit. f) C. proc. pen., în sensul că în cursul urmăririi penale aceleași persoane nu pot să fie cercetate și trimise în judecată, în cazul în care ar fi găsite vinovate, pentru săvârșirea acelorași infracțiuni. Totodată, a reținut că nu poate fi primită nici solicitarea petentului, făcută în faza dezbaterilor, de a se constata că făptuitorii se fac vinovați de săvârșirea infracțiunilor sesizate, întrucât prin Decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. 48 din 04 iunie 2007 s-a statuat că, în condițiile în care față de făptuitori nu s-a început urmărirea penală, cauza poate fi trimisă la parchet (în urma admiterii unei plângeri) în vederea începerii urmăririi penale, deci nu se poate constata direct existența faptelor, iar instanța să pronunțe o soluție de condamnare și nici că actul de vânzare-cumpărare sau alte acte sunt false.

Prin încheierea de ședință din 5 iulie 2010 dată în aceeași cauză, în baza dispozițiilor art. 196 C. proc. pen., s-a dispus înlăturarea omisiunii vădite strecurată în dispozitivul Sentinței penale 110 din 24 iunie 2010 în sensul că, în baza dispozițiilor art. 193 alin. (6) C. proc. pen., a fost obligat petentul la plata sumei de 800 RON cheltuieli judiciare efectuate de intimata D.I.

Prin încheierea de ședință din 8 iulie 2010 dată în aceeași cauză, în baza dispozițiilor art. 196 C. proc. pen., s-a dispus înlăturarea omisiunii vădite strecurată în dispozitivul Sentinței penale 110 din 24 iunie 2010 în sensul că, în baza dispozițiilor art. 193 alin. (6) C. proc. pen., a fost obligat petentul la plata sumei de 800 RON cheltuieli judiciare efectuate de intimata D.G. B. Împotriva ambelor încheieri și a sentinței sus-menționate, a declarat recurs petentul G.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reiterând, în esență, criticile de fond din plângerea penală și plângerea adresată instanței în baza art. 278 1 C. proc. pen., cu mențiunea că faptele reclamate erau fapte noi și trebuiau cercetate, fiind același tip de infracțiuni, săvârșite de aceleași persoane, dar în formă continuată. În ceea ce privește cheltuielile judiciare, a arătat că nu dorește să achite acele cheltuieli pentru că nu au fost cerute la fond, că intimații nu au fost în instanță ci au fost reprezentați de apărător și nu au făcut nici o cerere pentru acordarea cheltuielilor de judecată. Examinând recursurile declarate de petent sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate. Instanța de fond a constatat că procurorul a apreciat în mod corect că petentul a sesizat în mod repetat aceleași fapte - la datele de 13 aprilie 2009 și la 10 septembrie 2009 - pentru care intimații au fost cercetați de către parchet care a dispus prin rezoluția nr. 602/P/2009 o soluție de neîncepere a urmăririi penale în conformitate cu art. 10 lit. a) C. proc. pen. În această situație, este incident cazul prevăzut de art. 10 lit. f) C. proc. pen., în sensul că aceleași persoane, față de care s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată, nu pot să fie cercetate pentru aceleași fapte decât dacă s-au descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organul de urmărire penală, ceea ce nu este cazul în speță. Critica privind greșita respingere de către instanța de fond a plângerii petentului împotriva rezoluției de respingere a plângerii nr. 195/II/2/2010 din 22 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați, deoarece nu este prevăzută de lege și nu a fost formulată de petent, deși corectă, nu poate avea consecința arătată de petent, respectiv nulitatea absolută a acestei părți din dispozitiv. Aceasta întrucât obiectul analizei instanței l-a constituit rezoluția nr. 1252/P/2009 din 20 ianuarie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați prin care, în temeiul art. 228 alin. (4) și art. 10 lit. f) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorii D.I. și D.G. sub aspectul infracțiunilor de tulburare de posesie prev. de art. 220 C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. și uz de fals, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. Menționarea în dispozitiv și a rezoluției nr. 195/II/2/2010 din 22 februarie 2010 emisă de procurorul ierarhic reprezintă doar un mod de scriere a minutei al unor instanțe care doresc să evidențieze în acest fel că s-a parcurs procedura prealabilă și obligatorie prev. de art. 278 C. proc. pen. În ceea ce privește cheltuielile judiciare constând în onorariul avocatului ales care a asistat intimații la instanța de fond, ÎNALTA CURTE constată că, la termenul de judecată din 22 iunie 2010, când în cauză s-au pus concluzii pe fond, apărătorul intimaților D.I. și D.G. a depus la dosar, odată cu concluziile scrise, și 2 chitanțe reprezentând onorariu avocat, în sumă de câte 800 RON pentru fiecare intimat. Totodată, constată că la momentul pronunțării sentinței în cauză, instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire la obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către intimați, conform chitanțelor depuse la dosar, astfel că ulterior pronunțării, la datele de 5 și respectiv 8 iulie 2010, la cererea intimaților, a dispus îndreptarea omisiunii vădite, în conformitate cu dispozițiile art. 196 C. proc. pen., potrivit cărora "dispozițiile art. 195 se aplică și în cazul când organul de urmărire penală sau instanța, ca urmare a unei omisiuni vădite, nu s-a pronunțat asupra sumelor pretinse de martori, experți, interpreți, apărători, potrivit art. 189 sau 190…", text care este aplicabil în situația dată, astfel că ambele încheieri sunt legale. Cum nici una dintre criticile formulate de petent nu sunt întemeiate, pentru considerentele arătate mai sus, constatând că atât rezoluția procurorului cât și sentința pronunțată în cauză, precum și încheierile ulterioare sunt legale și temeinice, văzând și dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., ÎNALTA CURTE va respinge recursurile ca nefondate. În baza art. 192 alin. (2) din același cod va obliga recurentul la cheltuieli judiciare către stat, iar potrivit dispozițiilor art. 193 alin. (6) C. proc. pen. coroborat cu art. 274 alin. (3) C. proc. civ., îl va obliga și la plata cheltuielilor judiciare făcute de intimați în calea de atac a recursului, reprezentând onorariul avocatului ales, conform chitanței depuse la dosar, care însă va fi redus la suma de câte 750 RON pentru fiecare intimat, prin apreciere, raportat la complexitatea redusă a cauzei.