ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2651/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2651/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 108 din 24 martie 2011,

Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul S.F., în contradictoriu cu

pârâții U.N.B.R. și Baroul Buzău, a anulat decizia nr. 72 din 23 septembrie

2010 emisă de Consiliul Baroului Buzău și decizia nr. 932/decembrie 2010 a

Consiliului U.N.B.R., a constatat că reclamantul îndeplinește condițiile de

vechime prevăzute de Legea nr. 51/1995, modificată, privind exercitarea

profesiei de avocat și a obligat pârâtele să aprobe cererea reclamantului,

înregistrată sub nr. 331 din 20 mai 2010.

Prin aceeași

sentință, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de

pârâți, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Cu privire la excepție.

În speța dedusă judecății

este evidentă îndeplinirea condiției prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, întrucât reclamantul după primirea răspunsului de la Baroul Buzău

s-a adresat în termen legal U.N.B.R,. nemulțumit de soluția de respingere a cererii

adresată Baroului Buzău.

A interpreta în mod excesiv

modalitatea efectuării procedurii prealabile în cazul de față, ar echivala cu încălcarea

unui principiu fundamental, prevăzut atât de Constituția României dar și de Protocolul

1 al C.E.D.O., liberul acces la justiție și lipsirea acestuia de un proces echitabil.

De altfel practica în

materie este constantă, pronunțându-se în acest sens nu numai celelalte curți de

apel din țară, dar și Î.C.C.J., secția de contencios administrativ.

Cu privire la fondul cauzei.

Reclamantul îndeplinește

condițiile prevăzute de Legea nr. 51/1995, modificată, pentru a beneficia de scutirea

de examen la data cererii de intrare în avocatură.

Cele două decizii contestate,

conțin aceeași motivare, în cea de a doua fiind practic reluate justificările din

decizia Baroului Buzău, motive care se regăsesc și în întâmpinarea depusă în prezenta

cauză.

În cauză, practic, este

vorba de o persoană, reclamantul, care este absolventă a facultății de drept a Universității

București din anul 1997, situație necontestată nici de pârâți.

Argumentul refuzului celor

doi pârâți constă în mențiunile conținute în carnetul de muncă al reclamantului,

funcționar de specialitate și nu consilier juridic.

Atâta timp cât o persoană

care din anul 1997 este licențiat în drept, iar din actele depuse la dosar rezultă

că a îndeplinit funcția de consilier juridic, perioadă în care a avut funcție de

conducere, șef serviciu juridic în cadrul instituției unde și-a desfășurat activitatea,

este de neînțeles modul de interpretare a celor două legi de către pârâte (Legea

nr. 51/1995 și Legea nr. 514/2003), prin care se adaugă la lege, concluzionându-se

că este necesar examen pentru intrarea în avocatură, întrucât acesta nu a susținut

examen de specialitate, civil, penal, procesual penal, procesual civil, când a devenit

consilier juridic.

Conform Legii nr. 514/2003

privind activitatea consilierilor juridici, persoanele care au îndeplinit aceste

funcții la data publicării legii sunt trecuți de drept pe tabelul consilierilor

juridici definitivi, pe de o parte, iar pe de altă parte în activitatea de consilier

juridic desfășurată, potrivit actelor de la dosar, a reprezentat cele două instituții

în peste 2000 de cauze, având ca obiect acțiuni și cereri din toate domeniile specifice

dreptului.

Este greu de presupus

că în toată această perioadă, de peste 13 ani, când a îndeplinit funcția de consilier

juridic, chiar șef departament oficiu juridic, a reprezentat instituția în cauze

străine de normele de drept material și procesual la care se referă pârâtele prin

cele două decizii de respingere a cererii reclamantului.

Pentru susținerea intereselor

instituțiilor pe care le reprezintă în instanță, consilierii juridici se pregătesc

intens, studiind dosarul, verificând în primul rând probleme de drept procesual

și apoi obiectul cauzei, care cu siguranță nu poate fi special, străin de materiile

la care s-a făcut referire în deciziile de respingere a cererii reclamantului. Practica

demonstrează că cei mai mulți consilieri juridic se prezintă la instanță dovedind

o temeinică pregătire a dosarelor din ședința respectivă, pe excepții și pe fond,

la instanțe de diferite grade jurisdicționale.

Cu atât mai surprinzător

și nejustificat este refuzul pârâtelor, invocând prevederile art. 24 din Legea

nr. 514/2003, fără să găsească argumentul juridic din art. 29 alin. (1) din statutul

profesiei de consilier juridic, conform căruia persoana care la data intrării în

vigoare a legii îndeplinea funcția de consilier juridic, indiferent de vechimea

în activitatea juridică, este trecută pe tabel cu mențiunea definitiv.

Motivarea celor două pârâte,

constând în aceea că reclamantul nu a susținut examen pentru a deveni definitiv

în funcția de consilier juridic, rămâne fără suport juridic, în condițiile interpretării

corecte a actelor normative la care s-a făcut referire mai sus.

Se apreciază că motivarea

celor două decizii contestate nu se regăsește într-o reglementare expresă nici în

Legea nr. 514/2003, reclamantul fiind indubitabil consilier juridic definitiv, și

nici în Legea nr. 51/1995, modificată, care se aplică evident numai după elaborarea

statutului profesional de avocat, în care se regăsesc invariabil neconcordanțe evidente

cu textul legii care guvernează domeniul de activitate al avocatului, Legea nr.

51/1995.

Chiar așa fiind, parcurgând

art. cu art. din statut, nu rezultă că o persoană care a îndeplinit funcția de consilier

juridic trebuie să facă dovada definitivării în această profesie (art. 15 Statut).

Răspunsul este simplu, ar fi fost o evidentă contradicție între ceea ce prevede

Legea nr. 51/1995, referitor la condițiile de intrare în avocatură cu scutire de

examen, și cele din Legea nr. 514/2003, care statuează fără echivoc, în art. 29

alin. (1) din Statutul profesiei de consilier juridic, indiferent de vechime, persoanele

care la data intrării în vigoare a legii îndeplineau această funcție au fost trecute

în tabelul consilierilor juridici definitivi.

În ceea ce privește activitatea

desfășurată de reclamant, ca și consilier juridic, în care a reprezentat instituția

într-un număr considerabil de cauze, în fața diferitelor instanțe judecătorești,

se constată că acest argument este pe cât de logic pe atât de evident și real, încât

justificarea celor două pârâte legată de mențiunea din carnetul de muncă al reclamantului

nu rezistă în fața acestor argumente legale, pertinente și relevante regăsindu-și

corespondentul legal în cele două legi speciale, aplicabile în speța de față.

Împotriva acestei soluții,

considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâții.

Motivele de recurs invocate

de ambii recurenți conform art. 304

1

C. proc. civ. se încadrează în dispozițiile

art. 304 pct. 9 invocându-se aplicarea greșită a dispozițiilor art. 16 alin. (2)

din Legea nr. 51/1995, în raport de situația reclamantului-intimat și probele administrate

în cauză.

Se arată că instanța de

fond a aplicat greșit dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995. Potrivit

recurenților, textul legal nu conferă un drept subiectiv ci doar o vocație în ceea

ce privește dreptul de a fi primit în profesia de avocat, cu scutire de examen.

În ceea ce privește pe

reclamant se arată că acesta nu îndeplinea criteriile legale, în condițiile în care

acesta a desfășurat activitate de consilier juridic începând cu 3 august 2010. În

mod greșit instanța de fonda reținut că reclamantul a lucrat în calitate de consilier

juridic din anul 1997 – anul licențierii în drept.

Recurenții arată că prima

instanță nu a ținut cont de dispozițiile art. 281 alin. (1) din Statutul profesiei

de avocat și de un act normativ valabil care nu a fost anulat respectiv Hotărârea

nr. 902/2010.

Potrivit acestui act normativ

reclamanta trebuia să facă dovada că a susținut examenul de definitivare din posesia

din care provine prin susținerea examenului la cel puțin trei materii compatibile

cu examenul de definitivare în profesia de avocat sau să fi avut o vechime de 5

ani la data intrării în vigoare a Legii nr. 514/2003.

Se arată că reclamantul

nu îndeplinea cumulativ condițiile de primire în profesia de avocat conform Legii

nr. 51/1995 și Statutului profesiei de avocat.

Se solicită admiterea

recursului și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate,

invocându-se ca practică judiciară sentinței civile nr. 98/2001 a Curții de Apel

Ploiești.

La dosar reclamantul –

intimat a depus concluzii scrise în care a solicitat respingerea recursurilor ca

nefondate.

Analizând recursurile

declarate, în raport de motivele invocate, Curtea le va aprecia ca nefondate pentru

următoarele considerente:

Sentința pronunțată de

instanța de fond atât pe excepție cât și pe fondul cauzei este legală și temeinică

fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 16 alin .2 din Legea nr. 51/1995

în ceea ce privește reținerea corectă în sensul că reclamantul îndeplinește condițiile

cumulative prevăzute de art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995.

În mod legal, pe fondul

cauzei, în urma exercitării controlului de legalitate, prima instanță a anulat deciziile

contestate emise e autoritățile recurente și a constatat că reclamantul-intimat

cere un drept recunoscut de lege vătămat respectiv dreptul de a fi primit în profesia

de avocat fără examen.

La data formulării cererii

de primire în profesie de către intimat: 25 mai 2010 art. 16 alin. (2) lit. b) din

Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat avea următorul

cuprins: „(2) La cerere, poate fi primit în profesie, cu scutire de examen: b) cel

care până la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit funcția de judecător,

procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puțin 10

ani și dacă nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare care îl fac nedemn

pentru profesia de avocat”.

Ulterior, prin Statutul

profesiei de avocat, la art. 21 alin. (2) s-a adăugat că „în cazul cererilor de

primire în profesie cu scutire de examen, consiliul baroului poate să verifice cunoștințele

solicitantului cu privire la organizarea și exercitarea profesiei de avocat”.

În fine, prin Hotărârea

nr. 902 din 11 septembrie 2010 a Consiliului U.N.B..R., care la pct. 5 detaliază

procedura de verificare a cunoștințelor privind legislația specifică profesiei de

avocat, se mai adaugă suplimentar și că „Rezultatul verificării cunoștințelor… poate

determina respingerea cererii de primire în profesie cu scutire de examen”:

Jurisprudența constantă

a Înaltei Curți de Casație și Justiție în această materie, mai ales după pronunțarea

hotărârii C.E.D.O. din data de 27 ianuarie 2009 în cauza Ștefan și Ștef împotriva

României care semnala divergențele de jurisprudență, a fost în sensul că impunerea

unor condiții suplimentare celor indicate în art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea

nr. 51/1995 precitat, conturează excesul de putere, în sensul art. 2 alin. (1)

lit. n) din Legea nr. 554/2004 (exemplu: Decizia nr. 3228 din 17 iunie 2010 a Î.C.C.J.

– S.C.A.F.).

În ceea ce privește aplicarea

dispozițiilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995.

Contrar celor susținute

de recurenți, Înalta Curte reține că sintagma utilizată de legiuitor „poate fi primit

în profesie cu scutire de examen”, nu poate fi interpretată ca instituind o simplă

vocație. Câtă vreme intimatul care a formulat cererea de primire în profesie cu

scutire de examen îndeplinește condițiile expres arătate la lit. b), respectiv,

a exercitat funcția de consilier juridic peste 10 ani și nu i-a încetat activitatea

din motive disciplinare care să-l facă nedemn pentru profesia de avocat, în sensul

explicitat la art. 13 din același act normativ, el are un drept subiectiv de a fi

primit în profesie, drept care nu poate fi îngrădit decât pentru motive temeinice,

proporționale cu scopul urmărit de recurenți în organizarea profesiei de avocat.

Situația de fapt, în raport

de actele depuse de reclamant în ceea ce privește vechimea în funcția de consilier

juridic, aceasta a fost stabilită în mod corect ca fiind de 11 ani, 01 luni și 19

zile la data depunerii cererii – 20 mai 2010. Aceasta vechime a fost calculată începând

cu data de 1 aprilie 1999 și este probată cu carnetul de muncă astfel cum a fost

rectificat și conform adeverinței din 19 mai 2010, instanța de fond apreciind în

mod corect că cele două funcții „consilier juridic” și respectiv „inspector de specialitate”

sunt echivalente.

În ceea ce privește definitivarea

în profesia de consilier juridic aceasta s-a realizat în cazul reclamantului conform

statutului profesiei de consilier juridic, prin intrarea în vigoare a Legii nr.

514/2003, acesta fiind trecut în trecut în Tabelul cu mențiunea „definitiv”. Prin

Statutul profesiei de consilier juridic a fost recunoscut dreptul reclamantului

de a fi trecut „definitiv” pe Tabloul consilierilor juridici și ca atare nu poate

fi contestată calitatea sa de consilier definitiv.

Voința legiuitorului rezultă

cu claritate din textul art. 16 alin. (2) lit. b) reprodus anterior și pornește

de la premisa, corect stabilită de judecătorul fondului, că un consilier juridic

(cazul intimatului-reclamant) cu peste 10 ani vechime în această profesie, a dobândit

cunoștințele și experiența necesare pentru exercitarea profesiei de avocat așa încât

nu mai sunt necesare, în această privință, verificări suplimentare.

Înalta Curte reține, la

fel ca judecătorul de la Curtea de Apel, că respingerea cererii de primire în profesia

de avocat cu scutire de examen este nejustificată, soluția atacată fiind, prin urmare,

legală și temeinică.

Față de cele expuse mai

sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. va respinge recursurile

ca nefondate menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de

fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâții U.N.B.R.

și Baroul Buzău împotriva sentinței nr. 108 din 24 martie 2011 a Curții de Apel

Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2012.